LUMINA DE PE TROTUAR

Nu toate alegerile

se fac la răscruci vizibile.

Unele se întâmplă

în interior

unde hărțile sunt nesigure

și drumurile nu poartă nume.

Am măsurat distanțe

între ce pot fi

și ce mi-e teamă să devin,

între plecare ca reflex

și rămânerea ca asumare.

Există locuri

din care nu pleci,

ci le porți cu tine -

o tăcere,

o promisiune nespusă

un adevăr care cere timp.

Opțiunea nu a fost un gest mare,

ci o înclinare aproape invizibilă

a inimii

spre ce nu era sigur,

dar era al meu.

Așa am învățat

că geografia nu înseamnă spațiu,

ci sens,

iar direcția nu se caută

pe hartă,

ci în felul în care rămâi.

Stau la poarta Iordanului,

într-o dimineață cu zăpezi topite,

cu frica și speranța adunate în piept.

Glasurile preoților se ridică,

se răspândesc peste ape,

ca un vânt blând ce mângâie sufletul,

iar lumina se sparge în miile de stropi.

Apa tremură sub binecuvântare șoptind:

„curăță-l, ridică-l, iubește-l.”

Simt stropii cum udă pieptul meu

cum îmi udă gândurile ascunse,

frica, oboseala, îndoiala.

Toate se topesc încet,

în această apă sfințită.

Îmi aplec fruntea, rostind în tăcere:

„Doamne, curăță-mă, întărește-mă,

ajută-mă să pășesc drept

într-o lume atât de zbuciumată.”

Simt cum fiecare strop

mă leagă de Hristos, de începuturi,

de taina apei creatoare.

Privirea mea se pierde în cerul de dimineață,

în albastru care promite pace.

Simt cum păcatele cad ușor,

ca frunza moartă purtată de vânt,

iar lumina se așează între mine și cer.

Astăzi, nu doar apa este sfântă,

ci și inima mea, care se deschide,

care primește  drept dar, iubirea Ta.

Rămân nemișcat,

într-o liniște care nu poate fi rostită.

Știu că am întrat în povestea veșniciei,

a începuturilor.

Plec cu sufletul ușor, cu lumina purtată,

știind că fiecare zi poate fi o bobotează,

dacă las credința să-mi îndrume pașii.

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

Orașul urlă de reclame,

dar în tine

e un alt fel de zgomot.

Un vuiet care nu se vede

dar care te mută

dintr-o cameră în alta

dintr-un gând în altul

te oprești lângă vitrine.

Nu pentru ce vezi

ci pentru ce simți

când lumea tace pentru o secundă.

Respiri

în timp ce alții tastează

și tu înveți

că liniștea nu e absența sunetului

ci felul în care îl alegi.

Atunci pentru o clipă

întregul oraș se potrivește

cu bătăile tale.

Nu cu tunet m-ai chemat, Doamne,

ci cu o liniște adâncă,

în care voia mea

s-a recunoscut trecătoare.

Mi-ai dat cruce nu ca semn al cîderii,

ci ca loc al rămânerii,

unde frica mea

și mila Ta

se întâlnesc fără cuvinte.

Am voit să fug -

dar nu fuga are chip,

iar ascultarea se naște numai

din statornicie.

Asumarea nu e tărie,

ci golire de sine,

o coborâre lentă

din zgomot în adevăr.

Și când nu mai apăr nimic -

nici dreptatea mea,

nici chipul meu,

nici numele,

Tu începi să lucrezi.

Căci omul nu se mântuiește

prin biruință,

ci prin răbdare

prin smerenie

sub mâna Ta

până la capăt.

Ne-am apropiat

fără ceremonii

două ecrane luminate

într-o noapte obișnuită.

Între „online” și „scrie ..”

s-a strecurat ceva viu

ce nu poate fi dezactivat.

Dragostea nu a cerut

prezență permanentă, doar adevăr.

Într-o lume care derulează prea repede

ne-am ales pentru filtre,

oboseală și promisiuni reciclate.

Iar când orașul tace

și telefoanele dorm

rămâne certitudinea

că nu tot ce e real

are nevoie de dovadă.

Nothing hurts,

My head is fine,

So is my kidney,

I won't resign,

I'm singing like in Disney,

I drink my wine,

Till I can't walk a straight line.

Where did y'all hide my liquor?

Give me my bottle to drink my bitter.

Where did y'all hide my liquor?

Give me my bottle to drink my bitter.

I'm starting to waver,

My throat's on fire,

My liquor i savor,

In sleep I slaver,

The bottle's my savior.

I get my razor,

My mind's a dictator,

No help makes me safer,

The pit only gets greater.

At fault's my nation,

The beer's my salvation.

I wake up at 1 pm

Nothing hurts except my head

And my kidney,

Next to me drinks with me Walt Disney.

And i start again,

I know nothing I gain.

I can't stop,

I can't escape.

Where did y'all hide my liquor?

Give me my bottle to drink my bitter.

Where did y'all hide my liquor?

Give me my bottle to drink my bitter.

Ce faci cu iubirea ta?

Totuşi, e stocul  nelimitat

De săruturi, îmbrătişări

De seri cu vin, şi cafea?

xxxx

Pe acest tărâm presărat cu piscuri

Presărat cu dealuri și cu verzi câmpii

Este marea-albastră, ce ni se deschide

Și ne-ndeamnă zilnic să mai fim copii

Este țara toată, eul nostru demn

Doruri multe poartă, doruri mult dorite

"O, rămâi, Luceafăr!" viu în vremuri mute

Eminescu astăzi, Eminescu mâine 

Viu în cărți, în suflet, viu și în cuvinte 

Știm că "Vreme trece,", știm că "vreme vine"

Până când, din nou ne-om aminti de tine,

"O, rămâi" al nostru, "O, rămâi" cu bine!

Marius Ene, 15.01.2025, Polonia

Să facem poezii,

E 

Eu întuneric mi-s, dar și lumină,
Îs rău strecurat în taină divină,
Împletitură sacră de iad și cu rai
Născut într-un suflet cu blând chip bălai.

În ochi îmi străluce putere dospită
Precum plămădeala de lut făurită,
Dar trupul mi-i firav și pământesc,
Otravă pierdută în corp omenesc.

Mi-s cer poleit cu stele și lună
Pe care, în noapte, sori se adună,
Mi-s apă ce picură în stropi cristalină
Si venele-mi umplu cu picuri de vină.

Mi-s înger și demon, aer și foc,
Lege, păcat, adunat la un loc.
Mi-s spirit și om crescut din pământ,
Eu mi-s blestem și ceresc jurământ.