Cronica frunzei care n-a căzut

Într-o toamnă uitată de ceasuri,

Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.

Toți frații ei căzuseră-n șoapte,

Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.

 

„Ce e cu tine, frunză stingheră?

De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”

O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,

Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.

 

Ea visa nu la pământ, ci la cer,

La dansul ce-l poartă norii spre stele.

„De ce să cad într-un humus stingher,

Când pot visa infinituri rebele?”

 

Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,

Ca o inimă care refuză să tacă.

„Nu sunt făcută să mor undeva,

Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”

 

Timpul trecu, anotimpuri rotiră,

Frunza rămase, dar ramura ei

Se-ncovoiase sub greutatea firii,

Sub truda de-a ține visul în tei.

 

„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,

Toți au căzut și pământul îi poartă!

Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?

Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”

 

Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,

Ramura-i plângea, dar ea strălucea.

Ea nu voia glorie, nici să se lase,

Voia doar cerul s-o învăluie-așa.

 

Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,

Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,

Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,

Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.

 

N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,

Doar o urmă de dor în al cerului cânt.

Ea a fost singura care-a sfidat

Căderea, uitarea, pământul uscat.

 

Și astfel se scrie o poveste nebună

Despre o frunză ce-a vrut să rămână.

Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,

Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.

 

 


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: jessica_brescan poezii.online Cronica frunzei care n-a căzut

Data postării: 21 ianuarie

Vizualizări: 38

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Dreptatea

Dacă stai a judeca,

A fost dreptate cândva?

Sau este un cuvânt care,

Foarte curând va dispare.

Mă întreb uite așa...

Cei dreptatea? Ce e ea...?

Cum se poate unii oare,

Să câștige înzecit,

Au muncit mai diferit !?

S-au spetit oare mai tare,

Au o gură, mult mai mare ...

Unii chiar la judecată,

Na-au de ce se bucura,

Căci dreptate nu există,

Doar întâmplător așa...

Există un judecător 

Al nostru al tuturor,

Care cu dreptatea sa,

Pe toți ne va judeca.

Mai mult...

Eu, nu am uitat lumina…

 

Eu, nu am uitat lumina,

ce a pătruns în întunericul meu,

zguduind bezna din toată

întunecimea ei...

Ea, nu a cerut nimic,

nu a rostit vreun nume,

dar mi-a despicat noaptea,

cu un fulger imens,

și din adâncul mut al umbrei,

a răsărit un alt eu,

străin de întunericul greu,

care mă ținuse captiv.

Eu, nu am uitat lumina,

ce a răsărit în ochii înlăcrimați,

aprinzând în negura lor,

o licărire a visului viu.

Ea, mi-a ars tăcerea surdă,

sfărâmând umbra gândurilor,

și mi-a deschis în zorii zilei,

calea spre un nou  început.

Și, de atunci…

de atunci, lumina nu s-a mai stins,

nici nu a devenit umbră,

ci a rămas undeva,

ca o absență apropiată...

 

Mai mult...

Fragil (fragment liric)

Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.

Mai mult...

Amintire

 

E multă vreme de atunci,

Când alergam pe lunci,

Eram iad, tu erai rai,

Din piei de șarpe mă strigai,

 

Vânam săruturi între sâni,

Veninul îți curgea pe mâini,

Veneam foc și plecam scrum,

Iar pielea-ți mirosea a fum,

 

Și zilnic tot mușcam din măr,

Și-apoi râdeam de adevăr,

Azi ne târâm pe lunci târziu,

Iar pielea ne miroase a sicriu.

Mai mult...

Am început să mă topesc

 

Am început să mă topesc,

Deși atât de multă ceară am,

Şi curg torent, și absent privesc,

Cum lacrimile vieții bat în geam.

 

Am început să mă topesc,

Deși fitilul mi-i deja cenușă,

Şi ard intens, și absent privesc,

Cum flăcările îmi bat la ușă.

 

Am început să mă topesc,

Și curg în picuri pe-al tău trup,

Căci aș dori să te trezesc,

Să ne iubim neîntrerupt.

 

Am început să mă topesc,

Iar ceară nu mai este în stup,

Deși aș vrea să mai trăiesc,

Topindu-mă, încet, încet mă duc.

 

Am început să mă topesc,

Şi mă adun din candelabru,

O altă lumânare să clădesc,

Să-mi pâlpâie la cap macabru.

Mai mult...

În zadar în portugheză

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

 

Em vão

 

Na primavera, com a alma vibrando,

Esperamos a felicidade sonhando,

E no outono, quando as esperanças morrem,

Ainda temos uma nuvem,

Todos nós esperamos em vão

Felicidade que nunca mais volta,

Embalando apenas um sonho fugaz

À noite, o céu está sempre claro,

Voamos com um desejo louco pelo paraíso,

Mas no refrão vemos que ainda era um sonho.

Todos nós esperamos em vão

Felicidade que nos escapa

E na alma eles peneiram amargamente

Pensamentos que nos enganam,

Em vão imploraremos,

Vamos esperar em vão

Felicidade que sempre queremos,

Eu não venho mais!

Todos nós esperamos em vão

Felicidade que nos escapa

E na alma eles peneiram amargamente

Pensamentos que nos enganam,

Em vão imploraremos,

Vamos esperar em vão

Felicidade que tanto queremos

Eu não venho mais!

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Transcendent

Transcendent fior, transcendentă întâmplare ce mi-a macerat sufletul ce, acum curge mult prea doloros

Și nu-mi mai închape mâinile să cuprind această durere și nici în inimă s-o afund căci m-ai sfâșiat cu a ta dulce și sfântă  pulcritudine a minciunii 

 

Și tot-n torentul gândurilor mă păstrează pustie, căci numai eu nu-i sunt singurul gând 

Și deși tot ce am trăit m-a fermecat, devenind neomenesc m-a compleșit, pentru că doar un om nemilos poate învinge acest  război a lacrimilor ce pulsează prin atâta dor neuitate 

 

Chiar și cârma vieții m-a abandonat, lăsându-mă dezorientată să mai privesc la ceas ultima clipă a vieții

Mă scurg cu fiecare conștientizare că n-ai să-mi mai scrii, deși mi-aș dori să știu dacă măcar mă mai știi

În gândul tău nici nu te inplor să mă mai ții, dar nu aș dori  ca tu să-mi fi singurul  gând într-o minte ce și așa e zbuciumată de nefericire  

 

Unul dintre o miile de gânduri și cel mai trist, e că eu ca și o semnificație pentru  a ta viață, am fost doar un eveniment ephemeral când tu pentru mine ai fost sinecdoza mea 

Dar oare mai contează când tu nici nu mă mai poți vedea? 

Oare te doare undeva măcar puțin de nu-mi scrii? Nu prea îi vine a crede nici minții melele ultima întrebare adresată căci, trebuia să fii iubit mai întâi ca mai apoi să te simiți-n durere îndurerat de un suflet ce și numele  încă nu ți l-a uitat     

Mai mult...

Elegia amorului

În grădina amintirilor mele, înflorită cu taina primului sărut,

Zămislesc versuri ca pe frunzele unei vechi cronici, 

Când inima mea a fost captivă în lanțurile dorinței,

Și sufletul meu dansa în lumina ochilor lui

El era ca o stea căzătoare pe cerul nopții,

O promisiune strălucitoare, o tainică iluzie,

Cu ochii lui, oglinda sufletului său, o lume de mistere,

În care m-am pierdut fără de drum, într-un labirint al dorinței

 

În fiecare atingere, simțeam marea sărutând țărmul,

În fiecare râs, descopeream ecoul fericirii pure,

Dar vântul timpului a suflat aspru și nepăsător,

Și în trecerea lui, a luat cu el pasiunea, lasând doar amintirea

 

Acum, ca un călător pe mare, înlăuntrul sufletului meu,

Tânjesc după el, ca și cum ar fi fost o pasăre fugind spre cer,

Într-un peisaj de amurg, unde culorile sunt stropite cu nostalgie,

Și cuvintele sunt răstălmăcite de adierea melancoliei

Dar în ciuda distanței și a uitării, flacăra lui arde în mine,

Ca o făclie ce luminează în întunericul etern,

Prima mea dragoste, ca o floare de nufăr pe un lac adânc,

Încă înflorește în grădina inimii mele, pur și neschimbată

 

 

Mai mult...

Eu sunt mai mult

Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,

Nu-s o culoare, un loc sau un fum.

Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,

Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.

 

Cu mâini ce desenează lumile mele,

Cu vorbe ce ard și înalță altare,

Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,

Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.

 

Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,

Nu sunt româncă, dar port același dor,

Și-n inima mea nu stă doar străinul,

Ci-o lume întreagă de vis și fior.

 

Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,

Căci în mine e foc, e putere de-a crea,

Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,

O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”

 

Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,

Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,

Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,

Căci sunt mai mult decât un vechi impas.

 

De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?

De ce să-mi pui un zid între mine și lume?

Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,

Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.

 

 

Mai mult...

A patra dimensiune

Am ieșit din timp ca dintr-o haină veche,

Cusăturile zilelor m-au strâns prea tare.

Am vrut să te găsesc într-un loc unde orele nu se mai numără,

Dar acolo erai doar un contur, fără trup.

 

M-am gândit că poate te-ai ascuns în spațiu,

Așa că am deschis ușile lumii.

Am mers prin orașe, prin case care respirau

Cu ferestrele aburite de dorul tău,

Dar tu nu erai nicăieri, nici măcar în reflexii.

 

Apoi mi-am amintit că tu nu mai exiști.

Nu aici. Nu acum.

Poate în alt univers, unul în care

N-am fost prea fragilă să te păstrez,

Unde sărutul nostru n-a fost o greșeală cosmică,

Un eveniment singular care s-a prăbușit în sine.

 

M-am urcat pe linia timpului

Și am tras de capete, am vrut să le împletesc.

Am cusut trecutul de prezent, dar firul s-a rupt,

Și m-am tăiat în marginile realității.

 

Te caut acum în a patra dimensiune,

Acolo unde nimic nu moare, dar nimic nu trăiește cu adevărat.

Ești un ecou elastic,

Un paradox care vibrează,

Un punct infinit, care mă atrage și mă sfâșie.

 

Și dacă nu te mai găsesc nicicând,

Știu că, măcar pentru o clipă,

Am existat cu tine într-un loc

Unde timpul, spațiul și iubirea

Au fost una.

Mai mult...

Anatema disforiei

Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea

Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele

 

Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja

Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe

Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc 

 

Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții

Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării

Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea

 

 

Mai mult...

Glasul Tăcerii

"Prea sensibilă" – un stigmat, un cuvânt,

Mi-l țipau ca pe-o vină, pe-un legământ.

N-am fost lăsată să-mi port durerea,

Când orice lacrimă-mi trezea mânia.

 

Îmi legau gura cu râsul lor tăios,

Fiecare suspin devenea un răspuns întors.

Și ce-am făcut? Mi-am ascuns trăirea,

Am prefăcut plânsul în piatră, iubirea-n tăcerea.

 

Cum să simt, când tot ce-am fost

A fost zdrobit sub un râs fără rost?

Cum să strig, când glasul meu

Era doar ecoul durerii din ei?

 

Sensibilitatea mea e un blestem uitat,

Un loc unde nimeni n-a săpat.

Dar sub râsul lor, un adevăr mă doare:

Sunt oglinda lor – și asta mă omoară.

 

Dar astăzi, las masca să cadă-n abis,

Să nu mai port vina că sufletul mi-e deschis.

Căci lacrima mea nu-i rușine, ci artă,

Un strigăt mut care nu se împarte.

 

Și poate, cândva, dincolo de tăcerea lor,

Voi fi doar eu, fără frică, fără dor.

Sensibilă? Poate, dar adevărată,

Un suflet ce trăiește, nu doar înfruntă lumea toată.

 

 

Mai mult...