Cronica frunzei care n-a căzut
Într-o toamnă uitată de ceasuri,
Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.
Toți frații ei căzuseră-n șoapte,
Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.
„Ce e cu tine, frunză stingheră?
De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”
O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,
Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.
Ea visa nu la pământ, ci la cer,
La dansul ce-l poartă norii spre stele.
„De ce să cad într-un humus stingher,
Când pot visa infinituri rebele?”
Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,
Ca o inimă care refuză să tacă.
„Nu sunt făcută să mor undeva,
Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”
Timpul trecu, anotimpuri rotiră,
Frunza rămase, dar ramura ei
Se-ncovoiase sub greutatea firii,
Sub truda de-a ține visul în tei.
„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,
Toți au căzut și pământul îi poartă!
Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?
Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”
Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,
Ramura-i plângea, dar ea strălucea.
Ea nu voia glorie, nici să se lase,
Voia doar cerul s-o învăluie-așa.
Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,
Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,
Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,
Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.
N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,
Doar o urmă de dor în al cerului cânt.
Ea a fost singura care-a sfidat
Căderea, uitarea, pământul uscat.
Și astfel se scrie o poveste nebună
Despre o frunză ce-a vrut să rămână.
Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,
Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.
