Străinul din tramvai
Te-am văzut pe locul din față,
cu ochii tăi pierduți într-o lume
pe care n-am s-o cunosc niciodată.
Eu m-am agățat de bara rece,
dar tot ce voiam era să mă prind de tine,
de gândurile tale care alergau mai repede
decât tramvaiul ce ne ducea spre nicăieri.
Erai un străin,
dar în tăcerea ta am auzit o mie de povești.
Un tic nervos la mâna stângă,
un zâmbet schițat pe jumătate,
și ochii tăi care priveau
ca și cum căutai ceva ce nu-ți lipsea.
Poate că eram doar o umbră în reflexia geamului,
dar pentru o clipă, lumea întreagă s-a oprit
când ne-am întâlnit privirile.
M-ai prins, fără să vrei,
într-o călătorie pe care inima mea n-o înțelege.
Biletele noastre n-au fost validate,
dar am simțit că eram deja într-un alt univers,
unde timpul curgea doar pentru noi.
Mi-am dorit să-ți spun ceva – orice.
„Ce frumoasă e ziua când nu ești singur.”
Dar cuvintele mi-au rămas blocate în piept,
ca și cum aerul din tramvai era prea dens
pentru o declarație atât de simplă.
Stația ta a venit prea repede,
iar eu am rămas pe loc,
cu mâna agățată de bara rece,
dar inima mea alergând după tine.
Tu ai coborât fără să te uiți înapoi,
iar tramvaiul a plecat,
dar eu, străine,
am rămas acolo cu tine,
într-un gând pe care nu-l voi uita.
Acum mă întorc pe aceeași linie,
căutându-te printre fețe care nu contează,
căutând povestea noastră,
scrisă pe biletul de călătorie
pe care l-am păstrat în buzunar.
