Constelație incompletă

Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,

Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.

Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,

Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.

Când noaptea vine atât de repede și iute,

Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute,

Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine,

Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine.

Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă ,

Și mă gândesc la inima ce-odată mi-era asemena-i o nalbă.

O floare,o seară și-un sărut intens mai vreau,

Și sa mă uit la acel tablou,în care ei pozau.

Eram atât de fericită și rănită în același timp, 

Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp.

Si chiar am pus în noi doar lacrimi și-amăgire?

Deloc deloc nu ne venim în fire.

De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?

Atât de rea și fioroasă ți se pare?

A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare,

Să fugă și să vadă a ta lume,ce ieri era doar o scăpare. 

Mai vreau să-ți amintești de mine-un pic, 

Și să mă lași de jos încet să mă ridic. 

Să-mi etalez a mea frumusețe orbitoare, 

Ce pentru tine astăzi nu mai este acea vesnica preocupare. 

Și noaptea cea dintâi a noastră, 

O vei arunca oare pe a ta fereastră?

Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern,

În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.

Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori, 

Ce ieri parcă ți se păreau atât de iubitori?

Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor,

Pentru care astăzi ai un alt-nlocuitor?

Mai ai tu oare acea poză sau maret tablou cu noi,

Pentru care de ieri noi am pornit acest război?

Mai ai tu oare acea simplă cană,

Pentru care a mea amintire a rămas asa orfană?

Mă mai știi tu oare cine sunt?

Mai știi când mă priveai prelung?

Mai știi cine te-a iubit atât de tare?

Și pentru cine eu sunt biruitoare?

Mai vrei să-ți amintești de mine?

Să-mi mai auzi măcar o dată vocea?

 Sau vrei să-ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?

Sau m-ai transformat deja în niște antivitamine?

Lasă-mă să mor în lumea mea

Sufletul meu să devin-o stea 

Stea căzătoare 

Vreau să rămân fără suflare 

La-mea suferință n-am alinare 

La capul meu s-ardă o lumânare 

Am eșuat complet l-această încercare

Sătul de suferință și lacrimi amare 

Pășesc ușor pe a iadului cărare 

Sufletul să-mi ardă precum o cometă 

Cuprins de focul iubirii ce n-o regretă 

Urechile mele s-audă 

Pentru ultima dată vocea ei plăpândă 

Cum plânge și suspină 

Crezând că destinu-i de vină 

Ochii mei nu o să vadă 

Cum din ochii ei o lacrimă o să cadă

O lacrimă de gheață 

Pentru c-am plecat din această viață

Te-ai dus pe trepte nesfărșite ,
Către drumul fără-ntors,
Către lumea fără margini,
Către Raiul cel frumos .
Te-ai dus și odată dus
Drumul nu-ți mai poți da-n lături
Doar în gânduri și în vise,nouă ne poți fi alături .
Ai plecat cu multe doruri și regrete ,se-nțelegere
C-ai plecat mult prea devreme ,însă n-ai putut alege.
Doar Domnul acel’de sus,a putut face socoata,
Și-ales ca pentru tine,viața aici să spună:”Gata”
S-a sfârșit precum nisipul ce se scurge în clepsidră
Asa și ție ți-o trecut vremea,prea repede și-ntr-o clipita
Astăzi se fac doi ani de când,ai plecat și am înțeles,
Că n-o să ne mai vedem vreodată,dar te vom iubi pe veci!

În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,

Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,

Te regăsesc în orice moment atins

De inima mea care, de curând ți-a cuprins,

Sufletul și mângâierea cu simțire de rai

Și toată credința ce aveai să mi-o dai.

Fie în formă de privire divină,

Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,

Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,

Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.

Fie în formă de vorbă melodioasă,

Cântec de înger ce n-avea să iasă,

Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,

Cântec sublim ce întrezărește trăiri.

Fie în formă de rază de soare,

Atingere blândă ce din simțire nu moare.

Ca o adiere de vânt, învie în pustietate

Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.

Fie în formă de mireasmă de flori,

Trezind în lume culoare și fiori.

Îmbietoare animează chiar viața

Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.

O lacrimă curge

Pe obrazul meu,

Sper ca curând 

Să te scot din sufletul meu.

Ai stat prea mult

Și m -ai rănit mereu,

Nu vreau să te mai am

Asupra sufletului meu.

Pleacă și nu te întoarce

Și ia amarul meu,

Ca să-ți aduci aminte 

Cum am suferit și eu.

Nu credeam că lipsa ta o să mă pună la pământ,

Ultimul sărut mi-a deschis drumul către mormânt,

Nu știam că pentru tine iubirea-i doar un cuvânt,

Ști că fără tine nu-mi găsesc locul pe acest pământ........

De ce n-ai venit cu mine când te-am chemat?

De ce mi-ai zis că mă iubești și după ai plecat?

De ce m-ai abandonat fix când eram complet debusolat?

Vreau să-ți spun că .....de tine nici acum nu m-am vindecat.........

Nu pot să renunț la noi,

Nu pot să renunț la tot ce-am trăit împreună,

Dacă știam că n-o să m-ai fim noi,

Nu-ți dădeam niciodată drumul la mână.....

Poate pentru tine n-a însemnat nimic,

Însă pentru mine a însemnat tot,

Nu-nțeleg de ce-mi place să mă complic,

Nu-nțeleg de ce încă nu sunt mort.....

Mi-e greu, mi-e dor și incă mă doare 

Eram dispus să-ți pun întreaga lume la picioare,

Sunt dispus să trec prin iad pentru a ta sărutare,

Doar că uneori simt cum rămâm fără răbdare......

Uneori îmi vine să plec, să las totul în urmă,

La fel ca-n prima zi, vreau să-mi iau viața-n glumă....

Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini

Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag 

Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el

Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.

De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.

Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma

Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata

Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune

Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier 

Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie

Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții

Cât de frumoasă poate fi luna, nu-i așa? Printre lacrimi șoaptele și-le spune, brusc parcă sclipirea ei numai arde atât de fermecător în piept Printre mii de doruri cum te suspină, haide spune-mi tu,străine Cum prin lumina-i sporește și bucuria, dar și lacrima mea de argint, toate a mele sunt, dar le simt cam strașnic în piept căci e văduv al meu spirit Cum și lumina îmi ține de veghe, când în nopții fierbinti te strig cum nu mi-e firesc Și lumina asta, vezi tu străine ea trăiește adânc încă prin mine chiar de la începutul iubirii pana la sfârșitul nostru De atâta vreme nu a murit nimic din mine căci iubirea mea ce o împărtășesc e sublim de vie, legându-se cu firea mea și pulsul Lumina lunii ce îmi aparține,reprezintă chiar sclipirea privirii mele de copilițe, iar lumina ochilor mei reprezinta iubire O iubire pură pentru tine drag, străine căci de fiecare data când te privesc în ochi,îmi sclipește și mie privirea ci doar pentru simplu fapt că te privesc

"Este doar o obsesie firească", mi-am spus-n gândul proprie mele ființe, pentru că orice om călăuzit de dorul și dorința de a fi iubit a iubit odinioară cu mare foc și ardoare în speranța că va însemna și el pentru cineva totul 

Iubirea mea nu era un simplă, ba chiar era una divină

Îmi dădeam chiar și ultima respirație ca să pot să te cuprind cu întregile mele brațe 

Admiram la tine totul, dar nu doar cu o privire scurtă ci cu toată ființa mea căci atingerile tale mi-au lăsat o amprentă în inima mea fragedă și milostivă și aș vrea să spun că mă doare ca o rană doar că n-o fac

În acel moment am realizat că nu e doar dragoste obișnuită ci o obsesie bolnavă a demenței mele de iubire

Am realizat asta în deceniile eterne-n care inima mi-a fost devorată, doar că te-am iubit prea mult, în schimb pe mine nu m-am iubit deloc 

Și încă nu-mi alin rănile 

Încă te las să mă dori, iubitule 

Să mă sfâșie cu amintiri, să mă spulberi cu minciuni și să mă îmbraci în voalul mireselor tale gri, deși speram ca pe cap voalul ce-l port sa fie incolor, alb precum sufletul meu pur și plăpând ce izvorăște o iubire nemuritoare 

Speram ca ziua în care voi fi nemuritoare va fii aceea în care trupul și mintea mea clădită cu demnitate vor fi ale tale și le vei purta de grija fiindu-ti mireasa ta întruchipată în portul unui porumbel ce va domina gălăgia cu pacea sa 

Însă asta e doar o altă lume, o lumea paralelă care este o amintire uitată-n mintea gândurilor tale murdare

Singurul meu gând a rămas, deși tu m-ai dat uitării de mult timp de vreme 

Dacă ești iubit și cine este iubirea vieții tale acum

Dacă eu până acum am fost precum doar o străină pe acest pământ 

Celalate zgomote nu le pot denumi gânduri ci doar iluzii pe care mi le creez pentru că inima mea încă crede în noi

De ar mai crede în iubirea altui suflet cum crede în noi înșine poate aș muri cu al meu suflet împăcat , dar m-am stins atunci când mi-am dat seama că nu vei rămâne sthinger pe vecie ca și mine și că îți vei împărțit viața cu sufletul tău perche, vei împărți după tot ce eu tânjesc, după alinarea unui suflet și iubirea sa veșnică

Lumina apusului era o explozie de culori roz pal, metamorfozând cerul într-o picătură etereală ce se scurge în tabloul edenic al vieții noastre, care ne învăluiește în grația divină a amorului. Adierea serii, dulce ca un susur al zânelor, ne mângâia pielea, aducând cu ea arome paradisiace și promisiuni de veșnicie

Fiecare sărut pe buzele tale era o constelație de stele, o simfonie de dorințe ce dansa pe firmamentul cerului nostru interior

Sub cerul roz, noi doi eram imortalizați într-o capodoperă a iubirii, unde fiecare atingere era o pensulă delicată, trasând arabescuri de pasiune și tandrețe. Inimile noastre, două flăcări gemene, băteau la unison într-o armonie perfectă, creând o melodie sublimă a sufletelor îndrăgostite

Fiecare clipă petrecută împreună devenea o odă scrisă de mâna destinului, un vers ce intona despre fericire și împlinire În brațele tale, timpul se transforma într-o iluzie, iar noi pluteam într-un ocean de euforie, mângâiați de adierea blândă a serii și de sărutul veșnic al iubirii noastre