Într-o Lume Fragilă
De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,
Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?
Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,
Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.
În loc să mă iubești așa cum sunt,
Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,
Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,
Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.
Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,
Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,
Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,
Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.
Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,
Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,
Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,
Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.
Poems in the same category
vinyl plays, second record
cu chip static, străveziu
schițezi ce simți, privind spre mine
mă tem de a nu fi prea târziu
să clădești turn din ruine
ce din roz-cuarț negru devine
și ale harpei unduioase corzi
defel nu te mai captivează
eliberându-te de gărzi
acum voia te ghidează
și uitarea-i ce urmează
cuprinde-mi mâna doar o dată
în acest loc necultivat
ca drept neajutorată fată
recurg perpetuu la al tău sfat
să nu-mi mai port capul plecat
razele tale mult prea aprige
se-ndreaptă cu mișcări agile
de ce-i “clasic” se pot distinge
și străpung a mea privire
ideea de “farmec” să-mi inspire
Război cu Mine
Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,
Un pas ușor devine luptă grea.
Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,
Un suflet ce trage un trup istovit.
Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,
Fiecare clipă îmi macină ritmul.
Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,
O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.
Criticul din mine șoptește-ntruna,
Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.
Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,
Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?
Știu că va veni ziua să mă ridic,
Să mă vând pe timp și să număr nimic.
Un job, o luptă, o viață-n rutină,
Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?
Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,
Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.
Sunt un labirint de frică, o mare de dor,
Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”
Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,
Există poate, poate… o licărire, o speranță.
Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,
Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.
Până atunci, mă lupt cu mine mereu,
Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.
Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,
Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.
Fenomene
As vrea sa fii soare arzator
Sa-mi scapi inima de dor.
Fii si cerul innorat
Ca sa uit ce ne-a legat.
Iar daca-mi vei fii lumina,
As uita cine-i de vina.
Dar tu alegi sa fii ploaie in loc,
Iar asta n-ajuta deloc.
Singuri în doi
Curge izvor de neputință
din mine, din noi amândoi
căci am rămas fără căință
suntem orgolioși și goi.
Curge izvor de necredință
din noi - cei goi și adormiți
nu mai avem bunăvoință
suntem mereu nemulțumiți.
Curge izvor de suferință
din noi - din mine și din tine
se amestecă c-o umilință
în mințile noastre cretine.
Curge izvor de neștiință
din mine - din noi amândoi
neasumând o consecință
rămas-am singuri în doi.
✍️ Georgiana Calotă
29 Mai, 2024
Te las.
N-am nevoie de un glob de cristal
Ca să știu c-ai să-mi lași un gust amar
Nici n-am început dar ne-ndreptăm spre final
Cel mai frumos vis se transformă întrun coșmar
La început credeam că poate o să fie diferit
La început credeam că însfârșit voi fi iubit
Însă acum știu că urmează să fiu dezamăgit
Deci nare sens să mai încerc și să mă agit
Nare sens să-mi pun speranța într-o fată falsă
Nare sens să aștept să dai tu cărțile pe față
Se vede de la distanță că nu ești fată de casă
Nu ești genul alături de care vreau să trec prin viață
Nu-mi dau cu părerea însă asta mi-e impresia
Nu repet aceiași greșeală, mi-am învățat lecția
Nu-ți cer să-mi demonstrezi că n-am dreptate
N-are sens să te stresezi...oricum te las în spate
Iubire strivită sub umbra minciunii
Tu, cel ce mi-ai stârnit iubirea-n piept,
Ce-ai ars ca un foc ce părea înțelept,
Mi-ai promis cerul, stelele, raiul divin,
Dar tot ce-ai dorit a fost trupul străin.
M-ai făcut să cred în povești nemuritoare,
Că noi suntem altfel, că dragostea doare,
Dar nu-i așa, nu dragostea rănește,
Ci omul ce minte, ce doar te folosește.
Cuvintele tale erau mângâieri,
Dar mâinile tale căutau doar plăceri.
Privirea-ți părea adâncă, curată,
Dar ochii tăi mă priveau ca pe-o pradă furată.
Eu te iubeam, cu tot ce eram,
Și-n brațele tale credeam că rămân.
Dar tu ai plecat, cu inima mea zdrobită,
Lăsând în urma ta o iubire rănită.
Acum mă întreb, ce-ai simțit, de fapt?
A fost ceva real, sau doar un păcat?
Eu ți-am dat suflet, tu mi-ai luat doar trup,
Și-ai plecat râzând, lăsându-mă sub lup.
Dar știi ce? Nu-ți voi mai plânge trădarea,
Voi lăsa timpul să-mi vindece zarea,
Căci dragostea mea a fost adevărată,
Iar tu doar un actor, cu o mască stricată.
Azi nu te mai vreau, nici nu te mai chem,
Mi-ai arătat ce-nseamnă un suflet de lemn.
Și poate cândva, vei înțelege târziu,
Că ai pierdut o iubire ce n-ai să mai știi.
Other poems by the author
Zâmbete de Fier
Nu suntem triști ci doar fugim de fericire cu frica costurilor ei
Fiindcă inima noastră e o fortăreață, zidită cu lacrimi și dorințe nerostite
Iar sufletul nostru e doar o pădure de sentimente, unde fiecare emoție înflorește și se stinge
Singurătatea ne înghite în pustiul infinit, unde nici un ecou nu răspunde chemării noastre
Dar avem voie să rămânem doar puternici căci lacrima când s-a vărsat a pătat a fiecăruia nostru veșmânt
N-a ratat nicio inimă, și-a blestemat-o punând-o în izul etern al singurătății
Și durerea ne sfâșie precum un vultur nemilos, lăsând urme adânci pe pielea noastră
Nu suntem triști doar fugim după tot ceea ce noi am iubit, conștienți că nu ne va iubi niciodată
Nu suntem triști căci am fost construiți din piele și oase, dar forțați sa trăim ca și cum am fi de fier
Nu suntem triști, așteptăm să trecă doar ziua de azi și altele în speranța unei zile mai bune, unde soarele să alunge toată putreziciunea ce ni se scufundă-n ceafă și mădular
Click-ul amorului
În lumina rece a unui ecran strălucitor,
Iubirea se frânge în mii de bucăți,
Fiecare like, o vorbă nespună,
Fiecare comentariu, o adiere de dorință neîmpărtășită.
Tu ești acolo, o prezență ce așteaptă,
Printre imagini ce se topesc în timp,
Un zâmbet aparent, dar un suflet plin de întrebări,
Unde te afli, în vâltoarea acestui joc nesfârșit?
El te vede doar prin fereastra lumii virtuale,
Un click, un mesaj, dar nu și un sărut,
Privirea-i se pierde în altele, în mângâieri necunoscute,
Iar tu, femeia ta, rămâi neauzită, îngropată în umbrele cuvintelor.
Nu îți vrea privirea, nu îți cere cuvintele,
Dar îți fură inima, ca pe o monedă de schimb.
În lumea aceasta, de nevoi nesatisfăcute,
Iubirea nu are formă, nu are consistență,
Doar un ecou, o reflexie de dorință ce se stinge.
Tu ai devenit o umbră pe ecran,
O piesă într-un joc de imagini și adorație rapidă,
Unde orice sentiment este un click,
Și fiecare speranță se pierde în goana după altceva.
Tu nu ești de ajuns, pentru că nu ești altcineva,
Nu ești doar o poză sau o vorbă de moment,
Ci ești mai mult - o femeie, un univers tăcut,
Ce vrea să fie iubită nu dintr-o fantezie,
Ci dintr-o realitate întreagă, dintr-o alegere adevărată.
Dar cine îți va vedea cu adevărat sufletul,
Dacă privirea se pierde între hashtaguri și profile?
Cine te va simți în toată splendoarea ta,
Dacă iubirea devine doar un trend, un vis de vânt?
Femeia adevărată nu cere promisiuni pe care nu le va trăi,
Nu cere să fie aleasă între imagini și dorințe neînfrânate,
Ci cere respect, cere să fie văzută așa cum este:
Nu doar o umbră, nu doar un nume de pe ecran.
Tu ești un univers viu, nu un obiect de consum,
Iar iubirea ta merită să fie trăită, nu filtrată.
Și poate că, într-o zi, cineva va înțelege
Că nu ești doar o imagine pe care o poți înlocui,
Ci o femeie adevărată, cu un suflet ce merită să fie iubit,
Nu doar în cuvinte sau în semne efemere,
Ci în fiecare bătaie a inimii ce așteaptă să fie întâlnită.
Vortex
Se adâncesc umbre inefabile ale tristeței mele ce se scurg în șirul lung plin de întrebări
Oare tu m-ai iubit vreodată sau doar ți-a fost drag să-ți păstrezi biletul de intrare?
A rămas doar o nebuloasă afectivă din existența ființei tale
Și mă întreb cât o să mai poți evita contactul vizual
Parcă ochii mei ar fi din sticlă pentru tine, îți este frica să-ți reflecți ființa temăndu-te de cioburile pe care tu le-ai sfărâmat, dar nu ți-a pasat la fel de mult precum atunci când mi-ai eclipsat inima
Trăiesc în bezna umbrei tale, trăiesc cu gândul la uitare, dar doar inima ta e singura care ne-a uitat și ne-a îngropat în țărână
Mi s-a și zburlit pielea de pe oase când am încercat cu atâta neputință, cu tot cu inima zbuciumată să te văd pentru o ultimă oară
Mi s-a evaporat fiecare părticică din mine pe care se presupunea ca o îndrăgești și s-a scurs cu tumult privind la gura care mi-a uitat numele
Voiam sa cred că mă iubești, dar mă amăgeasc singură cu iluzia că iubirea noastră a existat cândva, prezentă în a ta inima de fier stimulând un fior a amorului animă
Fără Rost
De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,
Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.
Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,
Și arde-n mine ca un soare mut.
Strigătul meu? E doar un ecou,
Într-un pustiu ce nu va fi al meu.
Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,
Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.
Ce rost mai are să-mi torn sufletul?
Să-l fac pocal pentru veninul hulii?
Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,
Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?
Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,
Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.
Metaforele mele sunt morminte tăcute,
Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.
Nicio mână nu vine să prindă durerea,
Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.
Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,
Un steag fluturând pe o insulă goală.
Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.
Lupta se repetă, timpul se topește.
Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,
Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.
Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,
Un zeu prăbușit, pierdut în viață.
Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?
Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.
Așa că las penița să ruginească,
Și las foaia albă, uitată, să pască.
Pentru că oricum, la capătul drumului,
Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.
Elegia amorului
În grădina amintirilor mele, înflorită cu taina primului sărut,
Zămislesc versuri ca pe frunzele unei vechi cronici,
Când inima mea a fost captivă în lanțurile dorinței,
Și sufletul meu dansa în lumina ochilor lui
El era ca o stea căzătoare pe cerul nopții,
O promisiune strălucitoare, o tainică iluzie,
Cu ochii lui, oglinda sufletului său, o lume de mistere,
În care m-am pierdut fără de drum, într-un labirint al dorinței
În fiecare atingere, simțeam marea sărutând țărmul,
În fiecare râs, descopeream ecoul fericirii pure,
Dar vântul timpului a suflat aspru și nepăsător,
Și în trecerea lui, a luat cu el pasiunea, lasând doar amintirea
Acum, ca un călător pe mare, înlăuntrul sufletului meu,
Tânjesc după el, ca și cum ar fi fost o pasăre fugind spre cer,
Într-un peisaj de amurg, unde culorile sunt stropite cu nostalgie,
Și cuvintele sunt răstălmăcite de adierea melancoliei
Dar în ciuda distanței și a uitării, flacăra lui arde în mine,
Ca o făclie ce luminează în întunericul etern,
Prima mea dragoste, ca o floare de nufăr pe un lac adânc,
Încă înflorește în grădina inimii mele, pur și neschimbată
Mima amorului
M-am săturat de versuri goale,
De rime false, de roze pale.
În cărțile-mi pline de amor,
Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.
Cu mâna mea, prin cețuri dense,
Scriu poezii fără pretinse
Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –
Dar nu-i iubire, nici ruine.
Tu, care-ai fost al meu izvor,
M-ai părăsit și sunt un nor
Ce rătăcește-n noaptea mută,
Pe străzi pustii, de ploi bătută.
Îmi tremură stiloul stins,
Sub gândul tău pierdut, întins
Ca o aripă de vânt departe,
Ce frânge-n mine frunze moarte.
Scriu „te iubesc” de formă, sec,
Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.
Nici un cuvânt nu-ți port în dar,
Nici un altar nu-ți fac, doar jar.
De-ai reveni, ai da fior
Poeziilor fără dor,
Și-ai înflori din nou în pagini
Un vis uitat, sub mii de margini.
Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,
Cuvintele-mi sunt doar o povară.
Scriu despre dragoste, dar nu știu
Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.
O, întoarce-te, fă-mă vie,
Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie
Din inima care, iară, bate –
Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.