Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
Poems in the same category
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Înger printre stele
Plânge codru și pământul, căci tu ai plecat
Păsările și animale căci tu le iubeai
Erai omul cel perfect puțin păcătos
Iubeai cu inima nu cu creierul cel întristat
Îți cântă vioara atât de frumos încât susupina ne încetat
Unde ești dragul meu bunic nu te vad sub cer albastru de cristal
Ți-aș da și marea și pământul ți-aș da și steaua de pe cer
Să mi te strâng o data brațe cu atâta dor ți-o spun eu
Cu lacrimă in ochii privesc cerul
Vai mama ce inorat mai e că nu mai iubește nimeni
Atât de mult pe Dumnezeu
Erai om bun cu glas de înger atât de frumos îmi cântai
De o lacrimă pe obraj de fericire îmi curgea
Aș da și viața sa aud glasul cel frumos in brațe sa mă strangi o dată 🥺de nai mai pleca de langa noi
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?”
Ce să mai fac, să te fac să simți?
Să îți dau tot ce am, să mă dau uitării,
Să mă pierd în tăcere, să renunț la mine?
Dar mă întrept mereu: mă vei iubi cu adevărat?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Ar rămâne dorul tău, sau timpul mă va șterge?
Căci acum, în viață, mă simt adesea singură,
Și nu știu dacă inima ta mă ține sau mă lasă.
Aș da orice ca iubirea să nu fie o iluzie,
Să nu fiu doar un moment trecut, uitat,
Dar dacă n-aș fi, m-ar iubi mai mult?
Ar regreta când totul s-ar stinge și-ar pleca?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Sau doar atunci ar înțelege ce am fost?
Cum să îți cer să mă iubești acum,
Când, poate, nu mă vezi cu adevărat?
Și totuși, în adâncul meu, sper că da,
Că iubirea nu se măsoară în viață sau moarte,
Ci în acele clipe când inima bate,
Chiar și atunci când nu mai sunt.
Exista
Eu stiu ca si tu stii dar nu vrei sa stii
Eu stiu ce gandesti si tu o stii
Stii ca nu are durata dar tot te tii
De forta mea interioara
Ca un magnet sustragi
Si ultima mea suflare
Inainte de a ma lasa prada
Chemarii cerului cel mare
As aluneca asa de lin
M-as lasa in bataia vantului
As intinde bratele as inchide ochii
As asculta cum sunetul apare
Cum se simte adierea dulce
A libertatii ce o poti atinge
Si atunci realizezi si-ti dai seama
Ca totul nu a fost in van
Totul nu s-a naruit, nici nu s-a sfarsit
Nu a fost doar un plan ticnit
De a sta cuminte si smerit
Cat timp va fi necesar
Pana gustul cel amar
Dispare si nu a fost in zadar
Acum ma predau, priveste!
Imi dau aripile jos si sar
Nu am nevoie de tine sa ma prinzi
Caci asta ar insemna inchisoare
Iar eu la libertate am chemare
Sa nu tresari cand sar, sa nu clipesti
Sa nu ma prinzi am spus!
Plutesc, ma vezi? nu-ti cer nimic
Iti resping ajutorul!
Arunc corsetul si pot respira
Pentru prima oara
Mai mult de un deceniu
Fara tine in preajma mea
Crezi ca nu voi reusi?
Nu mai e treaba ta a afla
Asa ca sar si ma arunc
Ramuri ma prind si ma lasa
Usor sa cad pe acest pamant
Ating usor nisipul si iarba
Miros frunzele si creanga
Natura ma primeste
Si nu ma izgoneste
Acasa! Esti acasa!
Asta-mi sopeste padurea
Lasa-te pe spate si adulmeca
Ce simti in aer?
Simt?Da! Simt!
Ce?Raspunde usor!
FERICIREA! O pierdusem!
Am crezut ca m-a abandonat
Intr-un colt ca m-a uitat!
Doamne..iar m-am inselat!
Sufletul tu mi l-ai redat!
Eu nu sunt om ci sunt pamant!
Trupul sufletul si vocea
Se contopesc cu spiritul
Ce dainuie in preajma
Naturii vesnic nemuritoare!
Asta sunt eu de fapt...
Nemuritoare!
Înger căzut
Departe
Şi singur,
Un gând călător,
Îl tentează abisul amețitor,
Cu aripile frânte
Păşeşte greoi...
Iubise!
Dar visul s-a stins până în zori.
Înalță privirea şi țipă spre nori:
-Nu pot să mai zbor!
Şi ochii mă dor...
Iar visul se stinge...
De aripi... mi-e dor...
Şi sângele picură-n mine sonor...
Dar pare să cadă în gol...
Poate
Și poate… doar un ,,POATE”
Și poate,doar o dată o să mă mai vezi,
În visele-ți frumoase
În care nu mă pierzi.
Și poate,doar o dată o să mă-ntâlnești,
Tu,să-mi privești doar chipul
Pe care îl iubești.
Și poate,doar o noapte ar mai fi de-ajuns,
Să-mi povestești de tine,
Să-mi spui cuvintele,pe care nu le-ai spus.
Și poate.. doar un ,,POATE”
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Înger printre stele
Plânge codru și pământul, căci tu ai plecat
Păsările și animale căci tu le iubeai
Erai omul cel perfect puțin păcătos
Iubeai cu inima nu cu creierul cel întristat
Îți cântă vioara atât de frumos încât susupina ne încetat
Unde ești dragul meu bunic nu te vad sub cer albastru de cristal
Ți-aș da și marea și pământul ți-aș da și steaua de pe cer
Să mi te strâng o data brațe cu atâta dor ți-o spun eu
Cu lacrimă in ochii privesc cerul
Vai mama ce inorat mai e că nu mai iubește nimeni
Atât de mult pe Dumnezeu
Erai om bun cu glas de înger atât de frumos îmi cântai
De o lacrimă pe obraj de fericire îmi curgea
Aș da și viața sa aud glasul cel frumos in brațe sa mă strangi o dată 🥺de nai mai pleca de langa noi
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?”
Ce să mai fac, să te fac să simți?
Să îți dau tot ce am, să mă dau uitării,
Să mă pierd în tăcere, să renunț la mine?
Dar mă întrept mereu: mă vei iubi cu adevărat?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Ar rămâne dorul tău, sau timpul mă va șterge?
Căci acum, în viață, mă simt adesea singură,
Și nu știu dacă inima ta mă ține sau mă lasă.
Aș da orice ca iubirea să nu fie o iluzie,
Să nu fiu doar un moment trecut, uitat,
Dar dacă n-aș fi, m-ar iubi mai mult?
Ar regreta când totul s-ar stinge și-ar pleca?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Sau doar atunci ar înțelege ce am fost?
Cum să îți cer să mă iubești acum,
Când, poate, nu mă vezi cu adevărat?
Și totuși, în adâncul meu, sper că da,
Că iubirea nu se măsoară în viață sau moarte,
Ci în acele clipe când inima bate,
Chiar și atunci când nu mai sunt.
Exista
Eu stiu ca si tu stii dar nu vrei sa stii
Eu stiu ce gandesti si tu o stii
Stii ca nu are durata dar tot te tii
De forta mea interioara
Ca un magnet sustragi
Si ultima mea suflare
Inainte de a ma lasa prada
Chemarii cerului cel mare
As aluneca asa de lin
M-as lasa in bataia vantului
As intinde bratele as inchide ochii
As asculta cum sunetul apare
Cum se simte adierea dulce
A libertatii ce o poti atinge
Si atunci realizezi si-ti dai seama
Ca totul nu a fost in van
Totul nu s-a naruit, nici nu s-a sfarsit
Nu a fost doar un plan ticnit
De a sta cuminte si smerit
Cat timp va fi necesar
Pana gustul cel amar
Dispare si nu a fost in zadar
Acum ma predau, priveste!
Imi dau aripile jos si sar
Nu am nevoie de tine sa ma prinzi
Caci asta ar insemna inchisoare
Iar eu la libertate am chemare
Sa nu tresari cand sar, sa nu clipesti
Sa nu ma prinzi am spus!
Plutesc, ma vezi? nu-ti cer nimic
Iti resping ajutorul!
Arunc corsetul si pot respira
Pentru prima oara
Mai mult de un deceniu
Fara tine in preajma mea
Crezi ca nu voi reusi?
Nu mai e treaba ta a afla
Asa ca sar si ma arunc
Ramuri ma prind si ma lasa
Usor sa cad pe acest pamant
Ating usor nisipul si iarba
Miros frunzele si creanga
Natura ma primeste
Si nu ma izgoneste
Acasa! Esti acasa!
Asta-mi sopeste padurea
Lasa-te pe spate si adulmeca
Ce simti in aer?
Simt?Da! Simt!
Ce?Raspunde usor!
FERICIREA! O pierdusem!
Am crezut ca m-a abandonat
Intr-un colt ca m-a uitat!
Doamne..iar m-am inselat!
Sufletul tu mi l-ai redat!
Eu nu sunt om ci sunt pamant!
Trupul sufletul si vocea
Se contopesc cu spiritul
Ce dainuie in preajma
Naturii vesnic nemuritoare!
Asta sunt eu de fapt...
Nemuritoare!
Înger căzut
Departe
Şi singur,
Un gând călător,
Îl tentează abisul amețitor,
Cu aripile frânte
Păşeşte greoi...
Iubise!
Dar visul s-a stins până în zori.
Înalță privirea şi țipă spre nori:
-Nu pot să mai zbor!
Şi ochii mă dor...
Iar visul se stinge...
De aripi... mi-e dor...
Şi sângele picură-n mine sonor...
Dar pare să cadă în gol...
Poate
Și poate… doar un ,,POATE”
Și poate,doar o dată o să mă mai vezi,
În visele-ți frumoase
În care nu mă pierzi.
Și poate,doar o dată o să mă-ntâlnești,
Tu,să-mi privești doar chipul
Pe care îl iubești.
Și poate,doar o noapte ar mai fi de-ajuns,
Să-mi povestești de tine,
Să-mi spui cuvintele,pe care nu le-ai spus.
Și poate.. doar un ,,POATE”
Other poems by the author
Vino
Vino sa te îmbrac-n voia sorții-n veșmintele milostivirii, să-mi dai șansa de a te ierta
Vino să te înfășor cu iubire, ca sufletul sa nu îți mai fie tulburat, în nevoia de a mă uita fără rușine
Vino-n îmbrățișarea mea, oh tu stea căzătoare, ca să te pot opri din zborul tău, ca altfel să nu mă mai poți părăsi niciodată
Vino sa te sărut, în sărutul cel veșnic, ce leagă sufletele în temelii și ce îți mângâie sufletul lin, ca să îți poți uita egoul
Sa poți să ma iubești asa cum eu te iubesc, să fi om
Iubirea, știu că nu se cerșește, dar după iubirea ta as îngenunchia doar ca să pot să mă simt vie, iubind un străin la a cărora picioare mă topesc de dor, strigând-n gol cu devoarea realității, ce mi fura visul, visul unei cununii ce leagă sublim sufletele-n veșnici
Nici dacă-aș muri
Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,
N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,
Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,
Și strigătul meu se pierde-n fum.
Nimeni nu vede durerea din mine,
Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,
Nimeni nu vrea să audă ce spun,
Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.
Mama nu-mi simte inima grea,
Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,
Eu stau între ei ca un strop de nimic,
Când cerul mă lasă să cad fără rost.
Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,
N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,
Sunt doar o umbră ce caută alin,
Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.
O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?
De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?
Când tot ce doream era să m-așez
Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.
Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,
Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,
Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,
Un suflet zdrobit, singur printre ploi.
Cronica frunzei care n-a căzut
Într-o toamnă uitată de ceasuri,
Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.
Toți frații ei căzuseră-n șoapte,
Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.
„Ce e cu tine, frunză stingheră?
De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”
O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,
Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.
Ea visa nu la pământ, ci la cer,
La dansul ce-l poartă norii spre stele.
„De ce să cad într-un humus stingher,
Când pot visa infinituri rebele?”
Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,
Ca o inimă care refuză să tacă.
„Nu sunt făcută să mor undeva,
Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”
Timpul trecu, anotimpuri rotiră,
Frunza rămase, dar ramura ei
Se-ncovoiase sub greutatea firii,
Sub truda de-a ține visul în tei.
„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,
Toți au căzut și pământul îi poartă!
Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?
Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”
Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,
Ramura-i plângea, dar ea strălucea.
Ea nu voia glorie, nici să se lase,
Voia doar cerul s-o învăluie-așa.
Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,
Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,
Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,
Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.
N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,
Doar o urmă de dor în al cerului cânt.
Ea a fost singura care-a sfidat
Căderea, uitarea, pământul uscat.
Și astfel se scrie o poveste nebună
Despre o frunză ce-a vrut să rămână.
Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,
Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.
Ploaie de stele
Ploaie de stele din lacrimile mele,
Amare și avide în nopți neîmpăcate,
Chipul tău scăldat într-o mare de umbre
Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.
Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,
Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.
De când în lumea mea tu nu mai ești,
Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.
Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,
În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.
Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,
Noapte de noapte, în umbră captivă.
Suspine mute îmi taie adânc pieptul,
Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.
Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,
Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.
Dar primul răsărit, al verii fără margini,
Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.
Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,
Golind în mine veșnicii de dureri.
Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,
Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.
Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,
Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.
Într-o lume prea străină
Trăim într-o lume de aparențe,
Unde totul se vinde pe urme de pretențe,
Ne zâmbim, dar rămânem goi,
În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.
Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,
Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,
Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,
Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.
Ne cerem mai mult, mereu mai mult,
Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,
Frica de a nu fi destui ne ține în loc,
Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.
Și cu fiecare pas uităm cine suntem,
Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,
Unde „a trăi” e doar o competiție,
Și nu un act de iubire și comuniune.
Ne comparăm, ne înfruntăm,
Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,
Vrem să fim înțeleși, nu judecați,
Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.
Dar în această lume plină de orgolii,
Singurătatea devine normă, nu excepție,
Și rănile noastre rămân ascunse,
Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,
Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,
Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.
Și în acest cerc vicios ne învârtim,
Căutând soluții în lucruri care nu contează,
Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,
Despre a ne deschide, nu a închide porți.
Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,
Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,
În a trăi fără măști și fără frici,
Că iubirea nu cere perfecțiune,
Ci doar autenticitate.
De ce nu eu?
De ce l-ai ales pe el, în locul meu?
Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.
Eram doar un copil, voiam să te am,
Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.
El, cu glasul greu, cu palmele reci,
Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,
El, cu furie, cu vorbe de gheață,
Eu, doar un copil, ce voia o viață.
Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,
Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?
Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,
Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?
Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,
N-a fost decât umbra unui chin grotesc.
Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,
Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.
Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,
Din lanțuri de frică o viață-mi refac.
Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,
Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.
Și poate, cândva, o să te întreb
Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:
„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?
De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”
Vino
Vino sa te îmbrac-n voia sorții-n veșmintele milostivirii, să-mi dai șansa de a te ierta
Vino să te înfășor cu iubire, ca sufletul sa nu îți mai fie tulburat, în nevoia de a mă uita fără rușine
Vino-n îmbrățișarea mea, oh tu stea căzătoare, ca să te pot opri din zborul tău, ca altfel să nu mă mai poți părăsi niciodată
Vino sa te sărut, în sărutul cel veșnic, ce leagă sufletele în temelii și ce îți mângâie sufletul lin, ca să îți poți uita egoul
Sa poți să ma iubești asa cum eu te iubesc, să fi om
Iubirea, știu că nu se cerșește, dar după iubirea ta as îngenunchia doar ca să pot să mă simt vie, iubind un străin la a cărora picioare mă topesc de dor, strigând-n gol cu devoarea realității, ce mi fura visul, visul unei cununii ce leagă sublim sufletele-n veșnici
Nici dacă-aș muri
Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,
N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,
Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,
Și strigătul meu se pierde-n fum.
Nimeni nu vede durerea din mine,
Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,
Nimeni nu vrea să audă ce spun,
Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.
Mama nu-mi simte inima grea,
Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,
Eu stau între ei ca un strop de nimic,
Când cerul mă lasă să cad fără rost.
Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,
N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,
Sunt doar o umbră ce caută alin,
Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.
O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?
De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?
Când tot ce doream era să m-așez
Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.
Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,
Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,
Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,
Un suflet zdrobit, singur printre ploi.
Cronica frunzei care n-a căzut
Într-o toamnă uitată de ceasuri,
Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.
Toți frații ei căzuseră-n șoapte,
Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.
„Ce e cu tine, frunză stingheră?
De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”
O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,
Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.
Ea visa nu la pământ, ci la cer,
La dansul ce-l poartă norii spre stele.
„De ce să cad într-un humus stingher,
Când pot visa infinituri rebele?”
Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,
Ca o inimă care refuză să tacă.
„Nu sunt făcută să mor undeva,
Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”
Timpul trecu, anotimpuri rotiră,
Frunza rămase, dar ramura ei
Se-ncovoiase sub greutatea firii,
Sub truda de-a ține visul în tei.
„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,
Toți au căzut și pământul îi poartă!
Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?
Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”
Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,
Ramura-i plângea, dar ea strălucea.
Ea nu voia glorie, nici să se lase,
Voia doar cerul s-o învăluie-așa.
Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,
Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,
Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,
Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.
N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,
Doar o urmă de dor în al cerului cânt.
Ea a fost singura care-a sfidat
Căderea, uitarea, pământul uscat.
Și astfel se scrie o poveste nebună
Despre o frunză ce-a vrut să rămână.
Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,
Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.
Ploaie de stele
Ploaie de stele din lacrimile mele,
Amare și avide în nopți neîmpăcate,
Chipul tău scăldat într-o mare de umbre
Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.
Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,
Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.
De când în lumea mea tu nu mai ești,
Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.
Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,
În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.
Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,
Noapte de noapte, în umbră captivă.
Suspine mute îmi taie adânc pieptul,
Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.
Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,
Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.
Dar primul răsărit, al verii fără margini,
Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.
Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,
Golind în mine veșnicii de dureri.
Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,
Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.
Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,
Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.
Într-o lume prea străină
Trăim într-o lume de aparențe,
Unde totul se vinde pe urme de pretențe,
Ne zâmbim, dar rămânem goi,
În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.
Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,
Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,
Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,
Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.
Ne cerem mai mult, mereu mai mult,
Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,
Frica de a nu fi destui ne ține în loc,
Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.
Și cu fiecare pas uităm cine suntem,
Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,
Unde „a trăi” e doar o competiție,
Și nu un act de iubire și comuniune.
Ne comparăm, ne înfruntăm,
Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,
Vrem să fim înțeleși, nu judecați,
Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.
Dar în această lume plină de orgolii,
Singurătatea devine normă, nu excepție,
Și rănile noastre rămân ascunse,
Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,
Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,
Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.
Și în acest cerc vicios ne învârtim,
Căutând soluții în lucruri care nu contează,
Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,
Despre a ne deschide, nu a închide porți.
Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,
Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,
În a trăi fără măști și fără frici,
Că iubirea nu cere perfecțiune,
Ci doar autenticitate.
De ce nu eu?
De ce l-ai ales pe el, în locul meu?
Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.
Eram doar un copil, voiam să te am,
Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.
El, cu glasul greu, cu palmele reci,
Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,
El, cu furie, cu vorbe de gheață,
Eu, doar un copil, ce voia o viață.
Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,
Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?
Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,
Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?
Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,
N-a fost decât umbra unui chin grotesc.
Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,
Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.
Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,
Din lanțuri de frică o viață-mi refac.
Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,
Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.
Și poate, cândva, o să te întreb
Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:
„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?
De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”