Anatomia Tăcerii

Sub piele, unde nu ajunge lumina,

Rănii ce dor își croiesc rădăcina.

Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –

Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.

Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,

Dar tăcerea mușcă,

Ca un lup ce sfâșie cerul

Când nu mai poate duce durerea.

Strigați la mine – dar glasul vostru

Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.

Mă bateți cu umbra rănilor vechi,

Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.

Vreau să vă spun că doare,

Că port în piept toate viețile

Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,

Dar mâinile voastre îmi astupă gura,

Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.

Nu cer milă, nici izbăvire,

Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor

Nu e doar al meu, e al vostru.

Și curge tăcut, prin generații,

Până când cineva

Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.

Eu sunt vocea rănilor voastre,

Oglinda în care nu vreți să priviți,

Dar știți că acolo, în fundul adâncului,

Tot ce doare poate fi oprit.

Rănii ce dor nu se vindecă singure.

Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –

Dar vă întreb, în șoaptă,

Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere

Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?

Rănii ce dor cer iubire,

Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.

Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,

Dar poate că, în taina acestei vieți,

Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.

 În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,

Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.

Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,

O lume ce curge din suflet și vise.

Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,

În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.

Să-mi fie cuvântul o flacără vie,

În sufletul lumii, o veșnică ie.

Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,

Că-n clipa finală, totul se oprește.

Că moartea-mi va pune un punct în poveste,

Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.

Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,

Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.

Cuvintele mele să treacă prin ere,

Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.

Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,

Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.

Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,

Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.

Cum să scriu despre iubire,

Când doar eu am fost penelul,

Niciodată pânza, niciodată subiectul?

Cum să creez frumusețea unui „noi”,

Când eu sunt doar mâinile care tremură

Pe marginea golului, căutând sens?

Eu am fost poeta, mereu poeta,

Cea care a înșirat cuvinte ca perle,

Dar nu pentru colierele mele.

Am scris iubirea din afară,

Ca un orb care descrie culorile,

Ca un cerșetor care cântă despre belșug.

N-am fost niciodată arta scrisă,

Nimeni nu m-a prins în versuri,

Nimeni n-a sculptat umbrele mele,

Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele

În hainele glorioase ale poeziei.

M-am pierdut, mereu,

În rolul de martor, de creator,

Dar nu în cel de muză.

Cuvintele mele au fost o ofrandă

Pentru cei care nici măcar

N-au întins mâinile să le primească.

Cum să mai scriu acum,

Când inima mea e doar o bibliotecă

De povești pe care nu le-am trăit?

Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia

Pe care alții își lasă amprentele,

Dar nimeni nu o citește cu adevărat?

Poate într-o zi voi fi și eu arta,

Un poem purtat pe buze străine,

Un vers pe care cineva să-l protejeze

De praf, de uitare, de tăcere.

Dar până atunci, continui să scriu,

Fără să fiu.

Și ceasul bate... dar sper să nu vină

Ziua în care o vei strânge de mână,

Ziua-n care alt nume vei rosti,

Uitând de noi... de tot ce-am fost cândva, copii.

Cum poți să o iubești, când eu te-am crescut

Din băiat rătăcit, în bărbatul pierdut?

Cum poți să-i promiți un viitor străin,

Când eu încă plâng sub al serii suspin?

Nunta voastră e-un blestem pe pământ,

E cântec amar, e lacrima-n vânt.

Să spui "te iubesc" și să nu simți ce spui,

Să calci pe iubirea ce-am fost amândoi.

Cu rochia albă, ea îți va zâmbi,

Dar în sufletul tău eu voi răsări.

Îți voi fi glasul ce tace-n altar,

Amintirea ce mușcă și doare amar.

Cum să uiți? Cum să lași înapoi

Ani de iubire ce au fost doar noi?

Când te va privi, vei înțelege târziu:

Eu sunt femeia ce-ți lipsește din viu.

De ce să-ți faci casă, copii și noroc,

Când trecutul te strânge ca lanțul de foc?

Când prima iubire rămâne altarul,

Iar sufletul tău îi păstrează hotarul?

Te rog, oprește-te, gândește la noi,

La mâinile noastre ce s-au strâns amândoi,

La tot ce-am trăit, la focul nestins,

Nu transforma iubirea-ntr-un ultim cuprins.

Căci nunta ta nu-i decât un regret,

Un legământ fals, un vis incomplet.

Să-ți amintești de mine, în fiecare zi,

Prima iubire nu se va risipi.

Cu tine, privesc în taină prin prismele tăcerii, acolo unde vânturile hoinăresc fără hățișuri, dar evită să pătrundă în sanctuarul meu.

Ești esența, suflarea ce-mi hrănește ființa, dar te-ai topit prea devreme în oceanul lacrimilor mele, fără să găsești izbăvire.

În tine trăiam o viață deplină, acum supraviețuiesc doar în aridul pustiu al inimii, plângându-ți numele cu suspine îndurerate.

De ce ai plecat când erai lumina ce îmi lumina iubirea și temeiul în care mă regăseam?

Îmi este tare dor de tine acum, casa mea, căci în reflexiile tale se oglindesc amintiri care mă umplu de dor, fiind tu singurul loc care mă înțelegea pe deplin.

Iar iubirea ta mă apăra de criticii lumii, care mă tachinau neîncetat spunând că tu nu ești adevărata mea iubire și că nu suntem meniți să fim fericiți.

Dar tu nu ai fost doar o casă pentru mine ci singurul meu acasă în această lume străină.

Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,

Un carusel de forme și umbre care dansează,

Fiecare linie pe care o tragi,

E o promisiune că lumea nu e doar gri,

Ci plină de viață, de fior, de înălțare.

Arta ta e o focă în oceanul meu,

Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.

Când îți văd mâna mișcându-se,

Fiecare gest este un univers în sine –

Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.

Nu ești doar artist, ești Creatorul,

Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,

Lumea se transformă sub privirea ta,

Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe

Pe care o lași în urmă.

Te iubesc nespus, cu o iubire

Care nu se măsoară în cuvinte,

Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.

Aș muri pentru tine, nu ca să te am,

Ci pentru că te port în mine,

În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.

Când te văd lucrând, știu că și eu exist.

Că doar prin tine, prin arta ta,

Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,

Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai

Fără să știi.

Ești un vânt care trece prin trupul meu,

Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,

Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,

Mă descompun în fiecare detaliu,

În fiecare fragment de artă,

Știind că nu voi fi niciodată completă

Decât în universul tău.

Sunt blocată într-un timp nedefinit 

Nu e nici trecut,dar nici prezent 

Mă ții prizonieră între "a fost" și "nu mai e"

Îmi dai drumul,dar nu vrei să mă lași să plec

Sunt blocată între ce-am avut și ce avem 

Raiul pe pământ și doar ruine în el 

Ajung mereu să-mi fie dor de tine 

Deși știu că nu-ți mai pasă de mine 

Am ajuns la capătul puterilor 

Să stau în ceea ce-mi părea demult un rai

Să încerc să înțeleg unde e vina,

Și de ce eu încă sufăr 

Prefer să nu te mai aștept 

Chiar dacă continui sa scriu despre tine

Rămâi cel mai dulce infern 

Din care încât, încet, să mă iubesc pe mine

Când ziua ultimă va veni 

Ce oare va conta pentru noi toți 

Lumina de la capătul tunelului 

Sau întunericul de la sfârșitul drumului.?

Ce luam oare cu noi ..

Ce vom căra în buzunare 

Sufletul va fi măcar pe jumătate plin

Idei ce mă inunda cu miile 

Și va veni cu siguranță 

Această zi pentru noi toți 

Ne vom revedea cu siguranță..

Asta rămâne de aflat .

Regret că te iubesc.

Regret că am crezut că în tine mă regăsesc,

Regret că am promis că nu o să-ți greșesc .

Regret — și regret amarnic — că m-am vândut pe sărutul unui om jalnic,

un om care credeam că mă iubește,

un om care, zi după zi, mai tare mă rănește.

Regret că iubesc, urăsc că te iubesc,

dar iubesc că te urăsc.

Regret tot ce ține de tine,

regret că te-am lăsat să faci ce vrei din mine.

Regret că am ales pe cineva ca tine:

rece, indiferent, uneori impertinent.

Greșeala mea e că, deși mă rănești,

Tot te iubesc în orice moment.

Mi-am promis că voi avea grijă de tine,
că te voi îngriji și că te voi ghida.
Nu am vrut să te abandonez,
dar voiam să-ți dăruiesc totul:
luna și soarele și stelele
ți le-aș fi oferit.

Ce a fost demult între noi
s-a topit în timp.
A apărut ea în viața ta,
și de mine ai uitat,
m-ai abandonat...

M-ai lăsat să mă pierd prin raiul devenit iad,
m-ai rănit și m-ai ucis,
m-ai trădat și m-ai închis
în amintirile noastre de demult.

Mi-am jurat că nu te voi răni
și că voi fi alături de tine, indiferent,
și credeam că ești de partea mea,
dar te-am pierdut în raiul devenit iad.
Ai călcat în picioare tot ce am clădit
în decursul a trei ani.

Iar dacă te gândești vreodată la mine,
să-ți aduci aminte de tot ce am făcut pentru tine.
Să nu uiți niciodată că ea nu are ce am eu,
să nu uiți niciodată timpul nostru,
să nu uiți niciodată că la mine ai o aripă
sub care te poți ascunde
oricând lumea și timpul te sperie.

Câteodată mi-e atât de bine!

Nu mai plâng, nici nu disper,

Nu mă mai gândesc nicicum la tine 

Zici că sufletul îmi e de fier!

Câteodată simt că am putere!

Să glumesc, să cânt, să joc.

Împrejur e doar lapte și miere

Deloc nu  mai simt de tine... dor.

Câteodată nu am pic de milă 

De femeia ce o văd în oglindă.

E stupidă, prea naivă, prea copilă

Si mult prea proastă să se prindă!

Câteodată totul e vis, fără probleme,

Amintirea ta nu mă mai străbate. 

Îmi fac schițe în cap și scheme

Să le uit ușor, frumos.... pe toate!

Câteodată, am din suflet răbdare!

Nu mă plâng că este greu și fac ce simt.

Chiar sunt bine... si nimic nu doare

Însă ... Câteodată mint....

.............................................................

Câteodată gândindu-mă mă întristez...

Pe alții i-ai lăsat din tine să se-mbete.

Și-aș da orice să nu-mi mai amintesc 

Cum mie, mi-ai interzis, să-mi fie sete...

Pășesc noaptea pe cărări ascunse între stele,

Ziua rătăcesc pe drumurile ascunse la vedere,

Gândurile-mi sunt negre, bolnave pline de durere,

Va veni și ziua-n care o să-mi iau la revedere....

Voi pleca și nimeni n-o să știe,

În spate cărarea îmi va fi pustie,

În față sfârșitul inevitabil,

Să mă-ntorc puțin probabil........

Nu mai suport, 

Nu mai rezist,

Deja sunt mort, 

Doar că încă exist.......

Poate-n altă viață o să fiu mai optimist,

Poate-n altă viață o s-am tot ce mi-am dorit,

Poate-n astă viață mi-e interzis să fiu fericit,

Vreau să mor chiar dacă cu durerea m-am obișnuit.....