Înger sau demon
Eu nu sunt om – nu pot fi.
Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,
Prea multe voci care strigă în același timp:
Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.
Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză
Să se stingă.
Sunt înger când dau tot ce am –
Inima mea e un altar pentru ceilalți,
O punte peste prăpăstiile lor.
Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,
Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.
Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine
Pentru a-i ține întregi?
Dar uneori, suferința mă schimbă –
Devine o umbră care-mi atinge mâinile,
Și devin demon.
Răzbunarea mea nu e un foc,
E o gheață care curge prin venele mele,
Rece, tăcută, nemiloasă.
Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,
Dar nici nu-mi pare rău.
Mă simt vie doar la extreme.
Vreau să fiu peste tot, să văd totul,
Să cunosc fiecare colț al lumii,
Să strâng toate iubirile posibile,
Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,
Adorată de mulțimi și în același timp
Singură până la os.
Mă epuizez alergând spre validare,
Dar și ea mă dezgustă –
Centrul atenției e o scenă
Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.
Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,
Și totuși urlu după cineva
Care să pătrundă haosul din mine
Fără să-mi ceară să-l traduc.
Viața asta îmi pare mică,
Prea strânsă pentru inima mea expansivă,
Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.
Vreau să trăiesc nebunește,
Ireal, irațional, ca un vis euforic,
Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,
Să fiu o explozie care nu se mai oprește.
Dar mă simt moartă în același timp,
Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.
Și creierul meu e obosit,
Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.
Nu știu dacă pot să mă opresc,
Nu știu dacă vreau.
Poate sunt înger, poate demon.
Poate am fost menită să fiu amândouă.
Un paradox viu, un haos frumos.
Dar undeva, în acest carusel de extreme,
Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:
„Ești destul. Tu, așa cum ești,
Cu toate contradicțiile tale,
Ești destul.”
