Iubirea nu moare niciodată
De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?
Mai exista măcar o iubire
autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești?
Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.
Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul.
Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.
Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri.
Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.
El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut.
Poems in the same category
Scindare
Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,
Un ultim vers ce nu l-am înțeles,
E noapte-n mine, iar lumina plânge,
Și cerul meu devine tot mai șters.
În palme strâng o rugă neștiută,
Dar cine s-o asculte dacă pleci?
Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,
Și lași în urmă doar umbre mari și reci.
Îți poartă urma palmei clanța rece,
Și parcă uneori la geam îmi bate,
Parfumul tău, cu mine aici petrece,
Când mai citesc poeme dintr-o carte.
În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,
Și-n primăvara-ți verde m-am topit,
Un înger rău și fără adăpost,
Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.
De azi, am devenit o rană neștiută,
Un ultim vers lăsat neterminat,
Iar poezia mea, de toți necunoscută,
Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.
Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,
Căci suferința, în vorbe n-are leac,
Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,
Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.
Două prăjiturele
Să ştii, noi doi iubito
Suntem frânturi de cer,
Date prin ciocolată
Şi lutul efemer.
Suntem făcute-n casă
De către aceeaşi mână,
Pudrate cu mult zahăr
Şi prafuri de ţărână.
Două prăjiturele
Cu aromă de pământ,
Ce vor sfârşi în gura
Aceluiaşi mormânt.
Dar făr' a lor dulceaţă
Ce va urca la cer,
Să fie judecată
De Dreptul Patiser.
Iubirea e tot ce am
Dacă iubirea noastră de dor nebun
Ar fi sortită a se da spre sfârșit,
Aș sfida cerul, aș rupe pământul,
Doar ca să te găsesc dincolo, la infinit.
Iar de moartea va încerca să ne stingă,
Noi vom învăța să ardem veșnic,
O icoană de iubire va cuprinde-n mângâiere lină,
Ca un sfeșnic aprins în întuneric.
Când iubirea-i adevărată,
Nu cere permisiune să ardă,
Mistuie sufletul, îmbrățișează abisul,
Mai puternică decât timpul
Sfârșit
A fost o iarnă friguroasă,
Tu din priviri m-ai încălzit
Credeam că eu sunt cea aleasă
Dar totul are un sfârșit
Crezând că tu n-ai sentimente,
Am suferit neîncetat
Dar totuși ai trezit iubire,
Într-un suflet despicat.
Si totuși ce este iubirea?
Un sentiment de nedescris.
O iluzie, un vis
Ce tu copile mi l-ai zis.
A fost o dragoste profundă
Dar oarecum s-a terminat
Poate nu a fost acea iubire?
Care să meargă până la final.
Si totuși ție îți mulțumesc
Pentru acele sentimente
Datorită ție am înțeles
Că iubire pe acest pământ, nu este.
Tipa Rusalina
Ce-i dragostea
Eu am alunecat înspre tine
Tu nu erai acolo...
Tu ai alunecat înspre mine
Eu nu eram acolo....
Amândoi eram două lacrimi
Ce cădeau din norii jucăuși
Purtând chipul unor îngeri,
Noi doi întrebându-ne din priviri,
Ce-i dragostea dacă nu ploaia sau vântul,
Ce ne mângâie pe obrajii plânși,
Sau poate anotimpurile ce se scurg și ne lasă triști,
Asteptând să aflăm ce-i dragostea...
Eu am alunecat înspre tine
Tu m-ai prins
Apoi tu cădeai înspre mine
Eu neexistând!
Mă întrebai dacă dragostea are și alt nume,
Numele tău ți-am răspuns....
Te vedeam undeva ca într-un vis, plângând...
Mă intrebai unde se află dragostea;
Ți-am răspuns că stă undeva în gând,
Când la tine când la mine
Când ne îmbrățișează pe-amandoi suspinând;
M-ai întrebat dacă dragostea moare,
Am tăcut pentru un timp
Apoi ți-am răspuns !
Poate că dragostea așteaptă mereu un nou început,
Dragostea este captivă într-un surâs,
Într-o speranță într-un sărut,
Chiar dacă acesta uită să vină...
Dragostea suntem noi,
Tu căzând înspre mine...
Eu căzând înspre tine!
Dragostea este o ființă născută de noi doi,
Sau doar de mine!
(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Fără
Fără de lacrimi nu poate fi un dor
Fără un dor nu poate fi iubire
Fără iubire pământul ar fi gol
Mă umple gol lipsindu-mă de tine
Fără de aripi e frânt sufletu-n zbor
Fără de zbor nu mai ating lumină
Fără lumină nu văd spre viitor
De viitor prezentul poartă vină
Fără de ochi privirea umblă orb
Fără priviri tristețea arde viață
Fără de noi amare ploi mă storc
Se-adună ploi să-ți bată la fereastră
Fără căldură deși mă arde foc
Fără de foc nu-i dragoste curată
Fără o dragoste e totul doar un joc
Nu mai e un joc când inima-i furată
Fără de vise aș vrea să vină somn
Fără de somn trec orele-n restanță
Fără speranță aștept, poate adorm
Nu pot să dorm căci dorul nu mă lasă
Fără-ntuneric nu știi ce-nseamnă stea
Fără de stea absența mă deprimă
Fără de Ea în două mă împart
Din jumătăți întregu-i fără rimă
Fără iertare se naște-o lume strâmbă
Fără-ndurare te sfarmă și te-aruncă
Fără scăpare lași sufletul să plângă
Fără de soare umblăm pierduți în umbră
Scindare
Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,
Un ultim vers ce nu l-am înțeles,
E noapte-n mine, iar lumina plânge,
Și cerul meu devine tot mai șters.
În palme strâng o rugă neștiută,
Dar cine s-o asculte dacă pleci?
Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,
Și lași în urmă doar umbre mari și reci.
Îți poartă urma palmei clanța rece,
Și parcă uneori la geam îmi bate,
Parfumul tău, cu mine aici petrece,
Când mai citesc poeme dintr-o carte.
În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,
Și-n primăvara-ți verde m-am topit,
Un înger rău și fără adăpost,
Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.
De azi, am devenit o rană neștiută,
Un ultim vers lăsat neterminat,
Iar poezia mea, de toți necunoscută,
Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.
Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,
Căci suferința, în vorbe n-are leac,
Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,
Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.
Două prăjiturele
Să ştii, noi doi iubito
Suntem frânturi de cer,
Date prin ciocolată
Şi lutul efemer.
Suntem făcute-n casă
De către aceeaşi mână,
Pudrate cu mult zahăr
Şi prafuri de ţărână.
Două prăjiturele
Cu aromă de pământ,
Ce vor sfârşi în gura
Aceluiaşi mormânt.
Dar făr' a lor dulceaţă
Ce va urca la cer,
Să fie judecată
De Dreptul Patiser.
Iubirea e tot ce am
Dacă iubirea noastră de dor nebun
Ar fi sortită a se da spre sfârșit,
Aș sfida cerul, aș rupe pământul,
Doar ca să te găsesc dincolo, la infinit.
Iar de moartea va încerca să ne stingă,
Noi vom învăța să ardem veșnic,
O icoană de iubire va cuprinde-n mângâiere lină,
Ca un sfeșnic aprins în întuneric.
Când iubirea-i adevărată,
Nu cere permisiune să ardă,
Mistuie sufletul, îmbrățișează abisul,
Mai puternică decât timpul
Sfârșit
A fost o iarnă friguroasă,
Tu din priviri m-ai încălzit
Credeam că eu sunt cea aleasă
Dar totul are un sfârșit
Crezând că tu n-ai sentimente,
Am suferit neîncetat
Dar totuși ai trezit iubire,
Într-un suflet despicat.
Si totuși ce este iubirea?
Un sentiment de nedescris.
O iluzie, un vis
Ce tu copile mi l-ai zis.
A fost o dragoste profundă
Dar oarecum s-a terminat
Poate nu a fost acea iubire?
Care să meargă până la final.
Si totuși ție îți mulțumesc
Pentru acele sentimente
Datorită ție am înțeles
Că iubire pe acest pământ, nu este.
Tipa Rusalina
Ce-i dragostea
Eu am alunecat înspre tine
Tu nu erai acolo...
Tu ai alunecat înspre mine
Eu nu eram acolo....
Amândoi eram două lacrimi
Ce cădeau din norii jucăuși
Purtând chipul unor îngeri,
Noi doi întrebându-ne din priviri,
Ce-i dragostea dacă nu ploaia sau vântul,
Ce ne mângâie pe obrajii plânși,
Sau poate anotimpurile ce se scurg și ne lasă triști,
Asteptând să aflăm ce-i dragostea...
Eu am alunecat înspre tine
Tu m-ai prins
Apoi tu cădeai înspre mine
Eu neexistând!
Mă întrebai dacă dragostea are și alt nume,
Numele tău ți-am răspuns....
Te vedeam undeva ca într-un vis, plângând...
Mă intrebai unde se află dragostea;
Ți-am răspuns că stă undeva în gând,
Când la tine când la mine
Când ne îmbrățișează pe-amandoi suspinând;
M-ai întrebat dacă dragostea moare,
Am tăcut pentru un timp
Apoi ți-am răspuns !
Poate că dragostea așteaptă mereu un nou început,
Dragostea este captivă într-un surâs,
Într-o speranță într-un sărut,
Chiar dacă acesta uită să vină...
Dragostea suntem noi,
Tu căzând înspre mine...
Eu căzând înspre tine!
Dragostea este o ființă născută de noi doi,
Sau doar de mine!
(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Fără
Fără de lacrimi nu poate fi un dor
Fără un dor nu poate fi iubire
Fără iubire pământul ar fi gol
Mă umple gol lipsindu-mă de tine
Fără de aripi e frânt sufletu-n zbor
Fără de zbor nu mai ating lumină
Fără lumină nu văd spre viitor
De viitor prezentul poartă vină
Fără de ochi privirea umblă orb
Fără priviri tristețea arde viață
Fără de noi amare ploi mă storc
Se-adună ploi să-ți bată la fereastră
Fără căldură deși mă arde foc
Fără de foc nu-i dragoste curată
Fără o dragoste e totul doar un joc
Nu mai e un joc când inima-i furată
Fără de vise aș vrea să vină somn
Fără de somn trec orele-n restanță
Fără speranță aștept, poate adorm
Nu pot să dorm căci dorul nu mă lasă
Fără-ntuneric nu știi ce-nseamnă stea
Fără de stea absența mă deprimă
Fără de Ea în două mă împart
Din jumătăți întregu-i fără rimă
Fără iertare se naște-o lume strâmbă
Fără-ndurare te sfarmă și te-aruncă
Fără scăpare lași sufletul să plângă
Fără de soare umblăm pierduți în umbră
Other poems by the author
Harta inimii tale
De ce ai nevoie de stele, iubite,
Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?
Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,
Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.
Dar tu rătăcești prin galaxii străine,
Admiri alte lumini ce palid străpung,
Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,
Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.
Ești exploratorul pierdut în dorințe,
Cartografiezi cerul, cauți alt cer,
De parcă hărțile mele-s prea simple,
De parcă dorința mea nu-ți e mister.
Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,
Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,
Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,
Ca un navigator fără țărmuri sau port.
De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?
De ce râvnești nisipuri din dune de fum?
Luna te privește, dar tăcută, mereu,
Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.
Aș fi toată harta, nordul și sudul,
Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,
Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul
Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.
Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?
Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?
Sau poate iubirea mea te rănește,
Căci nu-s un univers fără margini și cer.
Click-ul amorului
În lumina rece a unui ecran strălucitor,
Iubirea se frânge în mii de bucăți,
Fiecare like, o vorbă nespună,
Fiecare comentariu, o adiere de dorință neîmpărtășită.
Tu ești acolo, o prezență ce așteaptă,
Printre imagini ce se topesc în timp,
Un zâmbet aparent, dar un suflet plin de întrebări,
Unde te afli, în vâltoarea acestui joc nesfârșit?
El te vede doar prin fereastra lumii virtuale,
Un click, un mesaj, dar nu și un sărut,
Privirea-i se pierde în altele, în mângâieri necunoscute,
Iar tu, femeia ta, rămâi neauzită, îngropată în umbrele cuvintelor.
Nu îți vrea privirea, nu îți cere cuvintele,
Dar îți fură inima, ca pe o monedă de schimb.
În lumea aceasta, de nevoi nesatisfăcute,
Iubirea nu are formă, nu are consistență,
Doar un ecou, o reflexie de dorință ce se stinge.
Tu ai devenit o umbră pe ecran,
O piesă într-un joc de imagini și adorație rapidă,
Unde orice sentiment este un click,
Și fiecare speranță se pierde în goana după altceva.
Tu nu ești de ajuns, pentru că nu ești altcineva,
Nu ești doar o poză sau o vorbă de moment,
Ci ești mai mult - o femeie, un univers tăcut,
Ce vrea să fie iubită nu dintr-o fantezie,
Ci dintr-o realitate întreagă, dintr-o alegere adevărată.
Dar cine îți va vedea cu adevărat sufletul,
Dacă privirea se pierde între hashtaguri și profile?
Cine te va simți în toată splendoarea ta,
Dacă iubirea devine doar un trend, un vis de vânt?
Femeia adevărată nu cere promisiuni pe care nu le va trăi,
Nu cere să fie aleasă între imagini și dorințe neînfrânate,
Ci cere respect, cere să fie văzută așa cum este:
Nu doar o umbră, nu doar un nume de pe ecran.
Tu ești un univers viu, nu un obiect de consum,
Iar iubirea ta merită să fie trăită, nu filtrată.
Și poate că, într-o zi, cineva va înțelege
Că nu ești doar o imagine pe care o poți înlocui,
Ci o femeie adevărată, cu un suflet ce merită să fie iubit,
Nu doar în cuvinte sau în semne efemere,
Ci în fiecare bătaie a inimii ce așteaptă să fie întâlnită.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Blestemul Înțelepciunii
Înțelepciunea, un dar și un blestem,
Mă plasează la marginea unei lumi de umbre,
Acolo unde fiecare pas mă face să înțeleg
Motivele celor ce mă rănesc.
Nu mai sunt o victimă,
Ci o oglindă unde alții își reflectă durerile,
Iar eu, cu sufletul gol și mintea grea,
Privesc în fața lor și găsesc explicații pentru fiecare lovitură.
Ei mă rănesc și totuși… înțeleg.
Fiecare cuvânt dur, fiecare gest rece,
Poartă povara lor,
Frustrările lor, traumele lor nevinovate,
Și, chiar dacă doare,
Încerc să le iert,
Pentru că știu că eu sunt doar oglinda lor crăpată.
Dar, în procesul acesta de înțelegere,
Uit de mine,
Uit să mă iubesc,
Uit că am nevoie de iubire și de compasiune.
Căci în inima mea, în ciuda rațiunii,
Răul rămâne nedrept,
Și nedreptatea mă străpunge
Mult mai adânc decât orice cuvânt.
Creierul meu se opune, analizează, raționează
Și înțelege fiecare motiv ascuns,
Dar inima mea urlă după dreptate,
Căci ea vrea doar iubire.
Sunt doar un copil,
Un copil care încă speră,
Care nu înțelege de ce trebuie să poarte
Povara altora,
De ce, în loc de îmbrățișări,
Primește indiferență și răceală.
Mă consum în încercarea de a ierta
Și, în acest proces, mă pierd pe mine.
Tot ce vreau este să fiu iubită și înțeleasă,
Dar înțelepciunea asta mă face să fiu prea mult.
Știu prea multe, simt prea mult,
Și, într-un fel, sunt prea puțin.
Aș vrea să pot să fiu doar eu,
Fără să înțeleg tot ce nu pot schimba.
Fără să port războaiele altora.
Dar, până la urmă, tot ce rămâne este dorința aceea veche:
Să fiu iubită,
Așa cum sunt,
Fără raționamente, fără explicații,
Fără traume, doar iubire.
Formula visului pe piele
Formula visului pe piele
Pe pielea mea, atingerile lui sunt reacții tăcute,
molecule vibrând la limita coliziunii,
unde chimia dorinței arde fără oxigen.
E hidrogen pur în privirea lui,
gata să explodeze dacă îl privesc prea mult,
iar eu sunt oxigenul care-l cheamă spre combustie.
Atingerea lui e un lanț de legături covalente,
piele de piele, atom de atom,
un schimb lent de energie în care căldura
devine catalizatorul unui vis de nezguduit.
Electronii sar între noi,
o plasmă invizibilă ne învăluie,
iar corpul meu devine un laborator
unde doar el știe formulele.
Pe buze, rămâne gustul unui acid dulce,
ce corodează zidurile timpului,
dar construiește poduri între clipă și etern.
În venele mele curg ioni de dorință,
magnetismul lui schimbă polaritatea
și mă atrage, inevitabil, ca un metal rătăcit
spre inima unui reactor.
Visul atingerilor lui e un amestec perfect,
nici prea instabil, nici inert,
o soluție saturată cu tăceri
și șoapte distilate.
În piele, el lasă o urmă de lumină,
fosfor rece ce strălucește pe întuneric,
ca o amintire care nu vrea să se stingă.
Când dispare, mă descompun în molecule,
dar rămâne parfumul reacției noastre,
un compus imposibil de refăcut.
Și totuși, îl visez din nou,
până când atomii noștri se unesc iar,
într-o alchimie ce transcende
legile universului.
Mai are rost să sper că te vei întoarce?
Mai are rost să cred în vise
ce s-au pierdut pe drumuri reci?
Când tu, cu gânduri interzise,
ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?
Mai are rost să număr ploaia
pe geamul care nu te știe,
când tu ți-ai aruncat odaia
din suflet, fără să îmi scrii o poezie?
Mai are rost să-ți fiu lumină,
când ochii tăi privesc în jos?
Să sper că vântul mă adună
într-un destin deja întors?
Poate că nu, poate că da...
dar dacă vrei să știi răspunsul,
nu mă-ntreba de voi uita—
ci vino tu, să vezi apusul.
Harta inimii tale
De ce ai nevoie de stele, iubite,
Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?
Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,
Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.
Dar tu rătăcești prin galaxii străine,
Admiri alte lumini ce palid străpung,
Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,
Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.
Ești exploratorul pierdut în dorințe,
Cartografiezi cerul, cauți alt cer,
De parcă hărțile mele-s prea simple,
De parcă dorința mea nu-ți e mister.
Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,
Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,
Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,
Ca un navigator fără țărmuri sau port.
De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?
De ce râvnești nisipuri din dune de fum?
Luna te privește, dar tăcută, mereu,
Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.
Aș fi toată harta, nordul și sudul,
Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,
Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul
Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.
Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?
Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?
Sau poate iubirea mea te rănește,
Căci nu-s un univers fără margini și cer.
Click-ul amorului
În lumina rece a unui ecran strălucitor,
Iubirea se frânge în mii de bucăți,
Fiecare like, o vorbă nespună,
Fiecare comentariu, o adiere de dorință neîmpărtășită.
Tu ești acolo, o prezență ce așteaptă,
Printre imagini ce se topesc în timp,
Un zâmbet aparent, dar un suflet plin de întrebări,
Unde te afli, în vâltoarea acestui joc nesfârșit?
El te vede doar prin fereastra lumii virtuale,
Un click, un mesaj, dar nu și un sărut,
Privirea-i se pierde în altele, în mângâieri necunoscute,
Iar tu, femeia ta, rămâi neauzită, îngropată în umbrele cuvintelor.
Nu îți vrea privirea, nu îți cere cuvintele,
Dar îți fură inima, ca pe o monedă de schimb.
În lumea aceasta, de nevoi nesatisfăcute,
Iubirea nu are formă, nu are consistență,
Doar un ecou, o reflexie de dorință ce se stinge.
Tu ai devenit o umbră pe ecran,
O piesă într-un joc de imagini și adorație rapidă,
Unde orice sentiment este un click,
Și fiecare speranță se pierde în goana după altceva.
Tu nu ești de ajuns, pentru că nu ești altcineva,
Nu ești doar o poză sau o vorbă de moment,
Ci ești mai mult - o femeie, un univers tăcut,
Ce vrea să fie iubită nu dintr-o fantezie,
Ci dintr-o realitate întreagă, dintr-o alegere adevărată.
Dar cine îți va vedea cu adevărat sufletul,
Dacă privirea se pierde între hashtaguri și profile?
Cine te va simți în toată splendoarea ta,
Dacă iubirea devine doar un trend, un vis de vânt?
Femeia adevărată nu cere promisiuni pe care nu le va trăi,
Nu cere să fie aleasă între imagini și dorințe neînfrânate,
Ci cere respect, cere să fie văzută așa cum este:
Nu doar o umbră, nu doar un nume de pe ecran.
Tu ești un univers viu, nu un obiect de consum,
Iar iubirea ta merită să fie trăită, nu filtrată.
Și poate că, într-o zi, cineva va înțelege
Că nu ești doar o imagine pe care o poți înlocui,
Ci o femeie adevărată, cu un suflet ce merită să fie iubit,
Nu doar în cuvinte sau în semne efemere,
Ci în fiecare bătaie a inimii ce așteaptă să fie întâlnită.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Blestemul Înțelepciunii
Înțelepciunea, un dar și un blestem,
Mă plasează la marginea unei lumi de umbre,
Acolo unde fiecare pas mă face să înțeleg
Motivele celor ce mă rănesc.
Nu mai sunt o victimă,
Ci o oglindă unde alții își reflectă durerile,
Iar eu, cu sufletul gol și mintea grea,
Privesc în fața lor și găsesc explicații pentru fiecare lovitură.
Ei mă rănesc și totuși… înțeleg.
Fiecare cuvânt dur, fiecare gest rece,
Poartă povara lor,
Frustrările lor, traumele lor nevinovate,
Și, chiar dacă doare,
Încerc să le iert,
Pentru că știu că eu sunt doar oglinda lor crăpată.
Dar, în procesul acesta de înțelegere,
Uit de mine,
Uit să mă iubesc,
Uit că am nevoie de iubire și de compasiune.
Căci în inima mea, în ciuda rațiunii,
Răul rămâne nedrept,
Și nedreptatea mă străpunge
Mult mai adânc decât orice cuvânt.
Creierul meu se opune, analizează, raționează
Și înțelege fiecare motiv ascuns,
Dar inima mea urlă după dreptate,
Căci ea vrea doar iubire.
Sunt doar un copil,
Un copil care încă speră,
Care nu înțelege de ce trebuie să poarte
Povara altora,
De ce, în loc de îmbrățișări,
Primește indiferență și răceală.
Mă consum în încercarea de a ierta
Și, în acest proces, mă pierd pe mine.
Tot ce vreau este să fiu iubită și înțeleasă,
Dar înțelepciunea asta mă face să fiu prea mult.
Știu prea multe, simt prea mult,
Și, într-un fel, sunt prea puțin.
Aș vrea să pot să fiu doar eu,
Fără să înțeleg tot ce nu pot schimba.
Fără să port războaiele altora.
Dar, până la urmă, tot ce rămâne este dorința aceea veche:
Să fiu iubită,
Așa cum sunt,
Fără raționamente, fără explicații,
Fără traume, doar iubire.
Formula visului pe piele
Formula visului pe piele
Pe pielea mea, atingerile lui sunt reacții tăcute,
molecule vibrând la limita coliziunii,
unde chimia dorinței arde fără oxigen.
E hidrogen pur în privirea lui,
gata să explodeze dacă îl privesc prea mult,
iar eu sunt oxigenul care-l cheamă spre combustie.
Atingerea lui e un lanț de legături covalente,
piele de piele, atom de atom,
un schimb lent de energie în care căldura
devine catalizatorul unui vis de nezguduit.
Electronii sar între noi,
o plasmă invizibilă ne învăluie,
iar corpul meu devine un laborator
unde doar el știe formulele.
Pe buze, rămâne gustul unui acid dulce,
ce corodează zidurile timpului,
dar construiește poduri între clipă și etern.
În venele mele curg ioni de dorință,
magnetismul lui schimbă polaritatea
și mă atrage, inevitabil, ca un metal rătăcit
spre inima unui reactor.
Visul atingerilor lui e un amestec perfect,
nici prea instabil, nici inert,
o soluție saturată cu tăceri
și șoapte distilate.
În piele, el lasă o urmă de lumină,
fosfor rece ce strălucește pe întuneric,
ca o amintire care nu vrea să se stingă.
Când dispare, mă descompun în molecule,
dar rămâne parfumul reacției noastre,
un compus imposibil de refăcut.
Și totuși, îl visez din nou,
până când atomii noștri se unesc iar,
într-o alchimie ce transcende
legile universului.
Mai are rost să sper că te vei întoarce?
Mai are rost să cred în vise
ce s-au pierdut pe drumuri reci?
Când tu, cu gânduri interzise,
ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?
Mai are rost să număr ploaia
pe geamul care nu te știe,
când tu ți-ai aruncat odaia
din suflet, fără să îmi scrii o poezie?
Mai are rost să-ți fiu lumină,
când ochii tăi privesc în jos?
Să sper că vântul mă adună
într-un destin deja întors?
Poate că nu, poate că da...
dar dacă vrei să știi răspunsul,
nu mă-ntreba de voi uita—
ci vino tu, să vezi apusul.