Mai are rost să sper că te vei întoarce?

Mă vrei doar pentru carne,

Mușchi întinși peste oase fragile,

Un dans al sângelui în venele lumii,

O coajă pe care o privești,

Dar nu o cauți mai adânc.

Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,

Un fel de vas pictat,

Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.

Mă întrebi ce mai fac,

Dar nu mă întrebi cine sunt.

Ești grăbit să devii explorator

Al unui continent care nu-ți aparține,

Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.

Te oprești la margine,

În jurul unui foc fals,

Aprins doar de dorințe trecătoare.

Dar trupul meu nu e doar carne,

E o arhivă de povești,

Țesuturi scrise cu litere mici,

Cicatrici ca fraze uitate,

O inimă care bate ritmuri neînțelese,

Căutând un dansator care să asculte.

Așa că întreabă-mă mai mult,

Deschide o poartă, nu doar o ușă.

Ce vezi când ochii mei te privesc?

Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?

Dacă mă vrei doar pentru carne,

Atunci rămâi flămând,

Căci carnea e doar o mască,

Dar eu sunt întregul spectacol.

Lasă-mă să mor în lumea mea

Sufletul meu să devin-o stea 

Stea căzătoare 

Vreau să rămân fără suflare 

La-mea suferință n-am alinare 

La capul meu s-ardă o lumânare 

Am eșuat complet l-această încercare

Sătul de suferință și lacrimi amare 

Pășesc ușor pe a iadului cărare 

Sufletul să-mi ardă precum o cometă 

Cuprins de focul iubirii ce n-o regretă 

Urechile mele s-audă 

Pentru ultima dată vocea ei plăpândă 

Cum plânge și suspină 

Crezând că destinu-i de vină 

Ochii mei nu o să vadă 

Cum din ochii ei o lacrimă o să cadă

O lacrimă de gheață 

Pentru c-am plecat din această viață

Mereu te simt rece ca de gheață

Chiar dacă-mi zici că mă iubești,

A venit timpul să dăm cărțile pe față

Eu nu sunt persoana pe care ți-o dorești....

Poate ți-ai dori să fiu,

Poate că-ți dorești să mă iubești,

Poate am eu sufletul prea pustiu,

Sau poate tu altceva îți dorești,

Poate nu-nțeleg eu ce-i iubirea,

Sau poate tu nu ști să iubești,

Poate ți-am ratat eu privirea,

Care să-mi dea de-nțeles că mă dorești...

Poate n-am fost eu atent la gesturi,

Sau poate nu ști tu să gesticulezi,

Poate din iubirea ta au rămas doar resturi

Din cauza cărora tu acum mă pierzi...

Poate nu ești tu de vină,

Poate nu sunt nici eu,

Pur și simplu lipsește iubirea divină,

Pentru care ș-ar da viața orice zeu,

Poate simți și tu la fel ca mine,

Sau poate o simți diferit în felul tău,

Abandonăm o poveste între ruine,

Ca să evităm să ne facă rău.....

Mi-a plăcut că ești diferită,

Eu o vedeam în sensul bun,

Voiam să te fac fericită,

Dar acum o să-mi văd de drum......

Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,

Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?

Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,

Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,

Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,

De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?

Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,

De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie

Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?

Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?

Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,

O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.

Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,

Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,

Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,

Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?

Cum mă pot folosi de această viață,

Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?

Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,

Sau sunt doar un chip pierdut în neant,

Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?

Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?

Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,

Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.

Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,

Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,

De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?

Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,

Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri

Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.

Poate că moarte-mi este în zadar 

Însă viața-mi oferă acest dar 

Cum să refuz să scap din coșmar 

Toate zilele-mi au un gust amar 

Iubirea pentru mine e blestem 

Pentru fericire sunt nedemn 

Îmi doresc doar o cruce de lemn 

Pentru că ea nu vine când o chem 

Ea nu m-aude noaptea când o strig

Nu mă-ncălzește când mi-e frig 

Nu m-aprinde când mă sting 

Nu mă-nvie când sunt mort 

Nu-mi dă nimic când pierd tot 

Nu mă stinge când iau foc 

Nu m-așteaptă când stau pe loc 

Ea merge doar în față 

Nu-i pasă de-a mea viață 

Nu vede că mă pierd în ceață 

De asta îmi doresc să mor 

Să mă conving că totu-i trecător 

Poate așa am să scap de-al tău dor 

Dacă mor poate n-am să te mai iubesc 

Sau poate mor ca prostul și greșesc 

Dar ce să fac dacă fără tine înebunesc 

Vreau să mor, doar asta îmi mai doresc 

Dacă nu pot să fiu cu tine ce sens au toate?

Ți-am jurat c-am să te iubesc și după moarte 

Acum sunt curios dacă asta chiar se poate 

De obicei nu fac promisiuni nefondate 

Nu stiu de ce te scoate-n cale viața 

Eu pentru tine oricum nu mai exist!

De ce tot vrea să-noade ața 

Dacă povestea noastră s-a sfârșit!?

Nu vreau să te mai văd... 

Eu tot încerc să uit!

M-am săturat să am prăpăd 

În suflet și în gând!

De ce te scoate-n cale viața asta

Dacă n-a mai rămas nici de un zâmbet?

Dacă nu-ntorci privirea, să umpli paharul

Ce l-ai lăsat gol... fără regret!?

Nu vreau să te mai văd... 

Dorul destul mă doare!

Mă obișnuisem cu tine,

Să-mi fii, doar în poezioare...

Nu știe viața asta, de mi te scoate-n cale

Că-mi ești om drag pe-acest pământ?

Nu știe cât de mult mă doare

Că ne-am pierdut... atât de crunt!?

Nu vreau să te mai văd...

Privirea ta de azi... e rană

Nimic n-a mai rămas de fel

Doar o durere... colosală!

Viața asta... nu stiu de ce te scoate-n cale

Când între noi nu mai e loc de împăcare! 

Poate că... ambii i-am rămas datori

Cu un final,un vin, o-mbrățisare...cu noi...

Ai fost acolo, dar ca o umbră,

un soare stingher printre munți de tăceri,

ai iubit ca ploaia ce stă să inunde,

dar n-ai fost râu-doar cer.

Ai ars în tine, dar fără să luminezi,

foc îngropat sub cenușa mândriei,

mi-ai dus numele-n gând ca pe-un cântec străvechi,

dar l-ai cântat doar nopții, nu mie.

Ai fi putut fi fulger, să spinteci distanța,

ai fi putut fi vânt, să șoptești adevăr,

dar ai fost doar ecou-

o voce pierdută

în munții tăcerii pe care îi cerți că nu-ți răspund.

Și-acum?

Acum îmi spui că ai ars, că ai fost,

dar iubirea care nu vorbește

e doar un cuvânt nerostit-

un trecut fără glas,

un pod niciodată trecut.

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire" 

Dulci îți sunt oceanele de azur, premărețe ce se mai închină doar la lumina petalelor mele de trandafir înmiresmate 

Și dulce e totul ce îți închină grație și splendoare căci tu alini fără să atingi măcar o singură rană 

Ești izvor de balsam tămăduitor cu săruturi infinite de iertare și alinare, iar buzele tale îți sunt divine prin balsamul cel mai vindecător

Și de și propria lacrimă ce-ți fragilă precum o floare, niciodată nu ți-a secat izvorul de iubirea ta arcadiană

Ești mare mea iubire, pură și splendidă de sublimă

Ești singura lalea căruia îi port mireasma și mă îmbracă în veșmântul vindecător

Iar aromele tale line de pace sunt parfumul meu preferat, în eternitățile ce plâng cu ecou printre pereți sufletului uman 

Ploaie de stele din lacrimile mele,

Amare și avide în nopți neîmpăcate,

Chipul tău scăldat într-o mare de umbre

Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.

Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,

Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.

De când în lumea mea tu nu mai ești,

Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.

Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,

În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.

Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,

Noapte de noapte, în umbră captivă.

Suspine mute îmi taie adânc pieptul,

Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.

Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,

Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.

Dar primul răsărit, al verii fără margini,

Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.

Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,

Golind în mine veșnicii de dureri.

Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,

Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.

Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,

Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.

Vino sa te îmbrac-n voia sorții-n veșmintele milostivirii, să-mi dai șansa de a te ierta

Vino să te înfășor cu iubire, ca sufletul sa nu îți mai fie tulburat, în nevoia de a mă uita fără rușine

Vino-n îmbrățișarea mea, oh tu stea căzătoare, ca să te pot opri din zborul tău, ca altfel să nu mă mai poți părăsi niciodată

Vino sa te sărut, în sărutul cel veșnic, ce leagă sufletele în temelii și ce îți mângâie sufletul lin, ca să îți poți uita egoul 

Sa poți să ma iubești asa cum eu te iubesc, să fi om 

Iubirea, știu că nu se cerșește, dar după iubirea ta as îngenunchia doar ca să pot să mă simt vie, iubind un străin la a cărora picioare mă topesc de dor, strigând-n gol cu devoarea realității, ce mi fura visul, visul unei cununii ce leagă sublim sufletele-n veșnici 

Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,

Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.

Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,

Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.

Nu vreau o religie ce desparte și frânge,

Ce pune hotare și suflarea o stinge.

Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,

Ce nu judecă omul după haina purtată.

Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,

Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?

Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,

Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.

Voi, ce scuipați venin în numele Lui,

Ce faceți din rai doar un club pentru voi,

Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,

El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.

Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,

Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.

Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,

Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.

Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,

Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.

Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,

El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.