Mai are rost să sper că te vei întoarce?
Mai are rost să cred în vise
ce s-au pierdut pe drumuri reci?
Când tu, cu gânduri interzise,
ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?
Mai are rost să număr ploaia
pe geamul care nu te știe,
când tu ți-ai aruncat odaia
din suflet, fără să îmi scrii o poezie?
Mai are rost să-ți fiu lumină,
când ochii tăi privesc în jos?
Să sper că vântul mă adună
într-un destin deja întors?
Poate că nu, poate că da...
dar dacă vrei să știi răspunsul,
nu mă-ntreba de voi uita—
ci vino tu, să vezi apusul.
Poems in the same category
O numeam acasa
Doar noi doi și restaurantul japonez.
Lumina slaba pe masa reflecta fata ta
Îmi spui parca „Mai bine rămâneam acasă"
Unde ne am obişnuit cu liniştea
E parte din noi.
Şi acum suntem puși fata în fata sa vorbim,
Dar nu simt ca merge
Asa ca deschide fereastra,
Poate ne trebuie aer
Ca ne intoxicam cu acesta atmosfera,
Care taie orice chef de viata.
Şi ieşim pe străzile aglomerate de sunete tăioase,
Care tipa la noi ca se dam la o parte
Pentru ca blocam mersul lucrurilor frumoase.
Mergem spre podul ce traversează
Marea de probleme tumultuoase,
Îndreptându-ne spre locul rece
Care odată se numea acasă,
Acum a rămas o neluminata casa
Freamătul din mine
In freamatul liniștii mele
Imi ascund sufletul rătăcitor
Aici răul imi e bine,
Si binele-i nimicitor.
Mi-s ochii de aramă
Privirea, senină ca un cer
Mi-e inima în ramă
Nutrind simțiri de înger.
Timpu-mi tremură-n secunde,
Tot cuprinsul arde ca un gând
Ce-n adâncuri i se tot ascunde
Un infinit plin de cuvânt.
Si-aici ma pierd cel mai frumos
Caci din durerea-mi nesfârșită
Se strânge tot Universul
Între vis si-naltul cerul.
Și de mă voi pierde in cuvinte
Lasă-mă să te găsesc
Aievea să-ți aduci aminte
Ca tot te-am scris...din ce iubesc.
Mai am..
Mai am doar a ta cămașă plina de parfum și-o călimară,
Ce-mi face inima-mi sa fie atât de-amara.
Mai am o poza-ntr-un tablou uitat pe masa,
Cu omul ce odinioară mă făcea sa fiu acasă.
Mai am un plus ce sta tignit pe patu’ acoperit fie haine,
Ce-mi aduc aminte de-acele zile faine.
Mai am doar o scrisoare mototolita-n mana,
Pe care o citesc ca versurile să-mi rămână.
Mai am acei cercei de diamant,
Ce-i spun urechii atât de deprimant.
Tu uita-l,fata,pe acel om,
Pe care-acum îl simți în fiece atom.
Mai am acea cana deprimata,
Ce are pe ea un băiat și-o fata,
Care se iubeau cândva atât de mult,
Și care azi mai au doar acel tumult.
Mai am acea carte mica și plăpândă,
Care zi de zi se roagă ca ea sa nu mai plângă,
Și care suferă atât de simplu și intens,
Din cauza unui gol imens.
Mai am acele poze fericite,
Pe care le privesc și pe al meu suflet pun doar niște petice,
Poze ce mă fac sa uit de dorul cel imens
Și mă gandesc doar l-acel nou consens.
Mai am al tău tricou albastru,
Ce mă transforma-ntr-un trist sihastru.
Mai am doar un cuvânt sa ți spun și plec,
Mai pune-mi un sărut și-al meu suflet sa mi-l vindec.
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici
Parul meu buclat
îți place parul meu buclat
îl adori, asa ai soptit
ultima oara cand te am privit
ultima oara cand te am avut
ultima oara cand te am simtit
într un colt din camera, pe podea
stau si ma întreb oare
a cui a fost vina
a mea ca ti am crezut in vorbe
a ta ca mi ai dat aparente false
Îmi este greu sa plec, încă caut alinare si știu
ca în brațe la tine nimic nu doare
doar ca brațele tale nu le mai simt,
este o distanta intre noi si ma întreb..
Ce te ține pe loc.. oare eu am gresit?
Ai ales sa minți
Te-am pierdut, te-am pierdut și m-a durut
Dacă îmi ziceai, sigur as fi priceput
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și ma durut
Erai acel ceva, ce de sus eu am cerut
Dacă spuneai, orice as fi făcut
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și m-a durut
Am crezut ca vom fi bine, am crezut ca v-om fi doi
Insa drumul nu e pentru amândoi
Ai mințit, ai mințit nu ți-a păsat
Ai ales sa minți, când eu inima ți-am dat
O numeam acasa
Doar noi doi și restaurantul japonez.
Lumina slaba pe masa reflecta fata ta
Îmi spui parca „Mai bine rămâneam acasă"
Unde ne am obişnuit cu liniştea
E parte din noi.
Şi acum suntem puși fata în fata sa vorbim,
Dar nu simt ca merge
Asa ca deschide fereastra,
Poate ne trebuie aer
Ca ne intoxicam cu acesta atmosfera,
Care taie orice chef de viata.
Şi ieşim pe străzile aglomerate de sunete tăioase,
Care tipa la noi ca se dam la o parte
Pentru ca blocam mersul lucrurilor frumoase.
Mergem spre podul ce traversează
Marea de probleme tumultuoase,
Îndreptându-ne spre locul rece
Care odată se numea acasă,
Acum a rămas o neluminata casa
Freamătul din mine
In freamatul liniștii mele
Imi ascund sufletul rătăcitor
Aici răul imi e bine,
Si binele-i nimicitor.
Mi-s ochii de aramă
Privirea, senină ca un cer
Mi-e inima în ramă
Nutrind simțiri de înger.
Timpu-mi tremură-n secunde,
Tot cuprinsul arde ca un gând
Ce-n adâncuri i se tot ascunde
Un infinit plin de cuvânt.
Si-aici ma pierd cel mai frumos
Caci din durerea-mi nesfârșită
Se strânge tot Universul
Între vis si-naltul cerul.
Și de mă voi pierde in cuvinte
Lasă-mă să te găsesc
Aievea să-ți aduci aminte
Ca tot te-am scris...din ce iubesc.
Mai am..
Mai am doar a ta cămașă plina de parfum și-o călimară,
Ce-mi face inima-mi sa fie atât de-amara.
Mai am o poza-ntr-un tablou uitat pe masa,
Cu omul ce odinioară mă făcea sa fiu acasă.
Mai am un plus ce sta tignit pe patu’ acoperit fie haine,
Ce-mi aduc aminte de-acele zile faine.
Mai am doar o scrisoare mototolita-n mana,
Pe care o citesc ca versurile să-mi rămână.
Mai am acei cercei de diamant,
Ce-i spun urechii atât de deprimant.
Tu uita-l,fata,pe acel om,
Pe care-acum îl simți în fiece atom.
Mai am acea cana deprimata,
Ce are pe ea un băiat și-o fata,
Care se iubeau cândva atât de mult,
Și care azi mai au doar acel tumult.
Mai am acea carte mica și plăpândă,
Care zi de zi se roagă ca ea sa nu mai plângă,
Și care suferă atât de simplu și intens,
Din cauza unui gol imens.
Mai am acele poze fericite,
Pe care le privesc și pe al meu suflet pun doar niște petice,
Poze ce mă fac sa uit de dorul cel imens
Și mă gandesc doar l-acel nou consens.
Mai am al tău tricou albastru,
Ce mă transforma-ntr-un trist sihastru.
Mai am doar un cuvânt sa ți spun și plec,
Mai pune-mi un sărut și-al meu suflet sa mi-l vindec.
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici
Parul meu buclat
îți place parul meu buclat
îl adori, asa ai soptit
ultima oara cand te am privit
ultima oara cand te am avut
ultima oara cand te am simtit
într un colt din camera, pe podea
stau si ma întreb oare
a cui a fost vina
a mea ca ti am crezut in vorbe
a ta ca mi ai dat aparente false
Îmi este greu sa plec, încă caut alinare si știu
ca în brațe la tine nimic nu doare
doar ca brațele tale nu le mai simt,
este o distanta intre noi si ma întreb..
Ce te ține pe loc.. oare eu am gresit?
Ai ales sa minți
Te-am pierdut, te-am pierdut și m-a durut
Dacă îmi ziceai, sigur as fi priceput
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și ma durut
Erai acel ceva, ce de sus eu am cerut
Dacă spuneai, orice as fi făcut
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și m-a durut
Am crezut ca vom fi bine, am crezut ca v-om fi doi
Insa drumul nu e pentru amândoi
Ai mințit, ai mințit nu ți-a păsat
Ai ales sa minți, când eu inima ți-am dat
Other poems by the author
Coroana de dorințe
Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,
În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri
Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,
Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină
Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,
Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor
Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,
Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian
Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,
Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles
În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă
De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Masca ce Nu Acoperă
Pun culoare pe pleoape, pe buze un roșu,
Dar tot mi-e oglinda un zid prea poroșu'.
Îmi trasez obrajii cu linii sculptate,
Și tot mă privesc... urâtă pe toate.
Fardul promite, dar nu mă ascunde,
Sub piele-mi șoptesc răni prea profunde.
Ce folos să pictez o mască senină,
Când în mine e umbră și-i teamă deplină?
Rimel pe gene, contur pe sprâncene,
Dar sub toate, doar goluri, doar vene.
Machiajul e luptă, dar nu-i un răspuns,
Frumusețea mea... parcă n-a fost de-ajuns.
Îmi desenez chipul ca pe-o operă rară,
Dar cine o crede, când mă simt o povară?
Oglinda nu minte, dar nici nu m-alintă,
Ea știe ce simt, chiar de buza mi-e vopsită.
Și-atunci mă întreb: ce e frumusețea?
Un joc de iluzii, o mască, o gheță?
Când nici culoarea, nici liniile fine,
Nu pot astupa ce-i ascuns în mine.
Machiajul e praful pe o rană adâncă,
Frumos nu-i ce-i văzut, ci ce în piept stă să cânte.
Dar ce să fac, când cântecul tace,
Și-n mine doar vântul cu frigul se joace?
Poate frumosul nu-i de găsit,
Când mă caut în locuri ce-s de negăsit.
Și poate, chiar mâine, fără machiaj,
Voi afla că urâtul a fost doar un miraj.
Într-o Lume Fragilă
De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,
Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?
Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,
Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.
În loc să mă iubești așa cum sunt,
Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,
Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,
Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.
Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,
Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,
Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,
Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.
Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,
Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,
Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,
Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.
Eclipsa inversă
Am stins soarele cu palmele mele,
M-am săturat de lumină, de adevăr,
Am vrut întuneric, dar, în spatele pleoapelor,
Erai tu, ardent, ca o fantomă solară.
Tu ești tot ce nu se poate atinge.
Te plimbi prin marginile existenței mele,
Un zeu al absenței,
Un sculptor al golului din piept.
Cuvintele pe care nu ți le-am spus
S-au transformat în pietre,
Le car în stomac, grele și mute,
Un mormânt pe care-l port în mine.
Mă sufoc în fiecare răsărit,
Îngropată de promisiunea luminii.
Îmi e dor de tine ca de o eclipsă –
De întunericul perfect în mijlocul zilei.
Când respir, trag aer care a fost al tău,
Fiecare moleculă e un ecou
Al ființei tale,
Al plecării tale.
Și mă gândesc, într-un colț absurd al minții mele,
Că poate nici n-ai fost.
Poate te-am inventat din frica
De a nu avea pe cine să pierd.
Dar și dacă e așa, te iubesc și mai mult.
Pentru că doar un geniu poate să-și scrie
Propriul sfârșit,
Și să creadă că l-a trăit.
Amor crud-viu
Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre
Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide
Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire
Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide
Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost
Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false
Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută
Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă
Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută
Coroana de dorințe
Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,
În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri
Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,
Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină
Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,
Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor
Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,
Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian
Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,
Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles
În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă
De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Masca ce Nu Acoperă
Pun culoare pe pleoape, pe buze un roșu,
Dar tot mi-e oglinda un zid prea poroșu'.
Îmi trasez obrajii cu linii sculptate,
Și tot mă privesc... urâtă pe toate.
Fardul promite, dar nu mă ascunde,
Sub piele-mi șoptesc răni prea profunde.
Ce folos să pictez o mască senină,
Când în mine e umbră și-i teamă deplină?
Rimel pe gene, contur pe sprâncene,
Dar sub toate, doar goluri, doar vene.
Machiajul e luptă, dar nu-i un răspuns,
Frumusețea mea... parcă n-a fost de-ajuns.
Îmi desenez chipul ca pe-o operă rară,
Dar cine o crede, când mă simt o povară?
Oglinda nu minte, dar nici nu m-alintă,
Ea știe ce simt, chiar de buza mi-e vopsită.
Și-atunci mă întreb: ce e frumusețea?
Un joc de iluzii, o mască, o gheță?
Când nici culoarea, nici liniile fine,
Nu pot astupa ce-i ascuns în mine.
Machiajul e praful pe o rană adâncă,
Frumos nu-i ce-i văzut, ci ce în piept stă să cânte.
Dar ce să fac, când cântecul tace,
Și-n mine doar vântul cu frigul se joace?
Poate frumosul nu-i de găsit,
Când mă caut în locuri ce-s de negăsit.
Și poate, chiar mâine, fără machiaj,
Voi afla că urâtul a fost doar un miraj.
Într-o Lume Fragilă
De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,
Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?
Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,
Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.
În loc să mă iubești așa cum sunt,
Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,
Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,
Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.
Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,
Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,
Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,
Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.
Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,
Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,
Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,
Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.
Eclipsa inversă
Am stins soarele cu palmele mele,
M-am săturat de lumină, de adevăr,
Am vrut întuneric, dar, în spatele pleoapelor,
Erai tu, ardent, ca o fantomă solară.
Tu ești tot ce nu se poate atinge.
Te plimbi prin marginile existenței mele,
Un zeu al absenței,
Un sculptor al golului din piept.
Cuvintele pe care nu ți le-am spus
S-au transformat în pietre,
Le car în stomac, grele și mute,
Un mormânt pe care-l port în mine.
Mă sufoc în fiecare răsărit,
Îngropată de promisiunea luminii.
Îmi e dor de tine ca de o eclipsă –
De întunericul perfect în mijlocul zilei.
Când respir, trag aer care a fost al tău,
Fiecare moleculă e un ecou
Al ființei tale,
Al plecării tale.
Și mă gândesc, într-un colț absurd al minții mele,
Că poate nici n-ai fost.
Poate te-am inventat din frica
De a nu avea pe cine să pierd.
Dar și dacă e așa, te iubesc și mai mult.
Pentru că doar un geniu poate să-și scrie
Propriul sfârșit,
Și să creadă că l-a trăit.
Amor crud-viu
Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre
Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide
Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire
Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide
Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost
Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false
Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută
Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă
Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută