Mai are rost să sper că te vei întoarce?

Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții

Eu nu sunt om – nu pot fi.

Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,

Prea multe voci care strigă în același timp:

Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.

Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză

Să se stingă.

Sunt înger când dau tot ce am –

Inima mea e un altar pentru ceilalți,

O punte peste prăpăstiile lor.

Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,

Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.

Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine

Pentru a-i ține întregi?

Dar uneori, suferința mă schimbă –

Devine o umbră care-mi atinge mâinile,

Și devin demon.

Răzbunarea mea nu e un foc,

E o gheață care curge prin venele mele,

Rece, tăcută, nemiloasă.

Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,

Dar nici nu-mi pare rău.

Mă simt vie doar la extreme.

Vreau să fiu peste tot, să văd totul,

Să cunosc fiecare colț al lumii,

Să strâng toate iubirile posibile,

Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,

Adorată de mulțimi și în același timp

Singură până la os.

Mă epuizez alergând spre validare,

Dar și ea mă dezgustă –

Centrul atenției e o scenă

Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.

Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,

Și totuși urlu după cineva

Care să pătrundă haosul din mine

Fără să-mi ceară să-l traduc.

Viața asta îmi pare mică,

Prea strânsă pentru inima mea expansivă,

Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.

Vreau să trăiesc nebunește,

Ireal, irațional, ca un vis euforic,

Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,

Să fiu o explozie care nu se mai oprește.

Dar mă simt moartă în același timp,

Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.

Și creierul meu e obosit,

Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.

Nu știu dacă pot să mă opresc,

Nu știu dacă vreau.

Poate sunt înger, poate demon.

Poate am fost menită să fiu amândouă.

Un paradox viu, un haos frumos.

Dar undeva, în acest carusel de extreme,

Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:

„Ești destul. Tu, așa cum ești,

Cu toate contradicțiile tale,

Ești destul.”

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Cu chipul lumii îmbrățișat,

Dar nu sunt decât o umbră josă,

Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.

Mă privesc în oglindă și tremur,

Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,

Doar ochii goi, plini de umbră,

Și-n inimă doar doruri, un eșec.

Aș vrea să fiu ca ele, râzând,

Cu pielea strălucind ca un cristal,

Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,

O umbră pierdută, un simplu fatal.

Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,

În realitate sunt doar un chip fără culoare,

Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,

Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.

Căci frumusețea nu va veni,

Chiar dacă aș plânge un veac întreg,

Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,

Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,

Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,

Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.

Și în final, când nimic nu mai contează,

Căci am pierdut și ultima speranță,

Mă las purtată de vântul ce mă vrea,

O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.

Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,

Privind cu ochii tăi adânci și goi,

De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,

Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?

Citești, dar niciun răspuns nu vine,

Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,

Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,

Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.

Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,

Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,

Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor

Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.

Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,

Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,

Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,

Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.

Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,

Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,

Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,

Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.

Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,

Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,

Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,

Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.

Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,

N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,

Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,

Și strigătul meu se pierde-n fum.

Nimeni nu vede durerea din mine,

Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,

Nimeni nu vrea să audă ce spun,

Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.

Mama nu-mi simte inima grea,

Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,

Eu stau între ei ca un strop de nimic,

Când cerul mă lasă să cad fără rost.

Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,

N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,

Sunt doar o umbră ce caută alin,

Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.

O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?

De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?

Când tot ce doream era să m-așez

Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.

Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,

Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,

Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,

Un suflet zdrobit, singur printre ploi.

E-un dar să fii iubit de o poetă,

Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,

Un foc ce arde ceruri fără milă,

O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.

Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,

Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.

Satanic suflet, ars în dor străin,

Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.

Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,

Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”

Ce știu ei despre focul din privirea ta?

Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.

Ești un paradox – lumină întunecată,

O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.

Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,

Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.

Eu scriu de parcă veacuri ne despart,

Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.

Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,

Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.

Căci poeții nu iubesc cu jumătate,

Ei prind în cerneala lor eternități uitate.

Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,

Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.

Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,

Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.

Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,

Iubirea mea, păcatul meu divin.

Nu stiu de ce te scoate-n cale viața 

Eu pentru tine oricum nu mai exist!

De ce tot vrea să-noade ața 

Dacă povestea noastră s-a sfârșit!?

Nu vreau să te mai văd... 

Eu tot încerc să uit!

M-am săturat să am prăpăd 

În suflet și în gând!

De ce te scoate-n cale viața asta

Dacă n-a mai rămas nici de un zâmbet?

Dacă nu-ntorci privirea, să umpli paharul

Ce l-ai lăsat gol... fără regret!?

Nu vreau să te mai văd... 

Dorul destul mă doare!

Mă obișnuisem cu tine,

Să-mi fii, doar în poezioare...

Nu știe viața asta, de mi te scoate-n cale

Că-mi ești om drag pe-acest pământ?

Nu știe cât de mult mă doare

Că ne-am pierdut... atât de crunt!?

Nu vreau să te mai văd...

Privirea ta de azi... e rană

Nimic n-a mai rămas de fel

Doar o durere... colosală!

Viața asta... nu stiu de ce te scoate-n cale

Când între noi nu mai e loc de împăcare! 

Poate că... ambii i-am rămas datori

Cu un final,un vin, o-mbrățisare...cu noi...

Mă porți in suflet, știu eu bine!

Chiar de un an mă minți..

Și îmi arăți că nu-ți pasă de mine,

Dar te-am îmbrățișat, și știu ce sim ți..

Mă ai în inimă știu bine!,

Dar orgoliul nu te lasă să imi spui,

Însă ochii tăi de la ultima întâlnire,

Le-au șoptit ochilor mei căpru...

Îți povestesc" mereu atâtea lucruri,

Deși suntem tăcuți..ne ignorăm,

Păcat că-ți scriu, in inimă cu fluturi,

Și tu nu vezi, și..ne îndepărtăm...

Mã porţi in suflet și simt bine!

De-a mea iubire teamă-ti este,

Pặcat că n-avem dreptuÏ s-o trăim,

Și nu rămânem nici măcar poveste.

O singura intamplare

E de ajuns să mă omoare.

Tu când ai acționat

Oare ai gândit defapt?

 Te-ai gândit ca îmi faci rău 

Și inima mi-o străpungi? 

A meritat oare ea

Tot ce voiam eu deja?

A meritat furtuna de amintiri

Și visuri zdrobite?

Spune-mi, a meritat ea toate astea?

De ce ai ales-o pe ea 

Și nu pe mine?

Ce are ea in plus fata de mine?

Când minutele se scurg pe ceas

Ești motivul la care ma gandesc iar

Zilele nu mai sunt senine

Iar stelele parcă

Au început sa nu mai strălucească

De când nu mai esti aici

Cu mine.

Ma doare atât de tare,când nici măcar nu ma doare.

Numai simt durerea,s o fi dus oare?

Imi pun acum un semn de întrebare.

Îmi lipsesc amintirile cu noi,

dar nu ma doare ca nu pot da înapoi.

Am suferit atât de mult și nu ți a pasat,

Inima mi o făcusei de rahat.

Dar acum dragule revanșa imi iau,

caci durere numai simt deși vreau.

N-am mai scris povești de ale mele

Am realizat ca nu le mai citești

N-am mai scris dulcele poeme

Și asta m-a distrus.

Ți-aș fi scris și fără să le simți

Dar n-ai prețuit amorul meu…

N-ai simțit nici măcar un pic

Că sufletul meu nu mai e al meu.

Crede-mă, te-aș fi iubit și-așa

Dar inima nu vrea

Și trupul nu mă lasă.

Ți-aș fi căzut la picioare

Dar inima mă apasă

Și trupul forță nu mai are

Ca să iubească.

Te doare?

Pe mine m-a durut

să te iubesc atât de mult

și tu să treci cu nepăsare.

Omagiu lui Mihai Eminescu

Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,

Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.

Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,

Și limba dulce-n slove ai ascuns.

Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,

Pe ape line dorul să le-nfrângă.

Iar stelele, cu farmecul tău viu,

S-au prins în horă-n cerul azuriu.

Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,

Și-n fiecare vers vibrează firea.

Ai pus în cuvinte un neam întreg,

Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.

Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,

Cu gând curat și suflet legământ.

Ești steaua noastră-n zarea infinită,

Purtând mereu lumina ta vrăjită.