Stop

Mă cuprind gânduri pline de nostalgie,

Unde ai dispărut a mea dulce copilărie?

De ce ai plecat fără să-ți iei rămas bun,

De ce m-ai abandonat pe cel mai rău drum......

Toate erau bune când erai cu mine,

Habar n-aveam ce-i aia agonie,

Mă jucam cu avioane din hârtie

Și cele mai mici lucruri îmi aduceau bucurie.....

N-aveam multe, dar eram cel mai fericit,

Seara cu prieteni mă simțeam împlinit,

Nu știam că toate o să se termine într-o zi,

Pe vremea aia nu înțelegeam sensul unei poezi: 

"Coșmar, dulce amar,

Iubirea-mi este în zadar,

Prezentul mi-e neclar,

M-au otrăvit buze cu gust de nectar"

Pentru mine erau doar cuvinte din ziar,

Nu știam că viața poate avea gust amar,

Nu știam că iubirea vine la pachet cu durere,

Pe vremea aia toate aveau gust de miere,

Nu știam că poți să iubești fără să fi iubit,

Nu știam că de asta mulți poeți au înebunit,

Acum am ajuns să-nțeleg perfect,

Am ajuns să-mi trăiesc viața defect,

Mi-ai fost precum un înger păzitor

Când eram cu tine uitam de durere

Dar acum simt că mor de-al tău dor 

Ți-ai luat zborul fără să-ți iei la revedere 

Mi-a fost bine lângă tine, fără tine-mi este rău 

Dacă nu te-ntorci la mine, voi fi eu îngerul tău.

Până atunci nu pot decât s-aștept

Nu pot decât ca-n amintiri să te privesc,

Asta poate că pare puțin nedrept 

Dar n-am ce face, trebuie s-accept.

Nu pot decât să sper c-ai să te-ntorci la noi.

Dar nu știu dacă mai putem fi amândoi 

Ști că la mine-n suflet am doar ploi

Nu vreau să-ți murdărești aripile cu noroi.

Te caut dar mi-e teamă c-am să te găsesc 

Te doresc, dar n-am dreptul să te privesc, 

Mereu greșesc, deci n-am dreptul să te iubesc 

Spune-mi ceva nu mă lăsa să-nebunesc

A-nceput din nou furtuna blestemată,

Tot ce-a fost frumos se pierde-n ceață,

Peisaje de primăvară se îneacă-n gheață,

Nici sub pământ nu scap de viscolul de la suprafață..........

Este din ce în ce mai rece la mine-n suflet,

De pe chip mi s-a șters orice urmă de zâmbet,

E rece, e rece și simt că mor,

Mor încet de al tău apăsător dor,

Fără tine n-am speranță la viitor,

Fără tine sunt un simplu muritor.......

N-am cum să scap din această furtună,

Nu se oprește dacă nu suntem împreună,

Nu se oprește dacă nu mă iei de mână,

Nu se oprește dacă nu-mi șoptești la ureche noapte bună....

Prezentul mi-e trecut,

Nu mă pot gândi la viitor,

Stau și ascult un cântec mut,

Stau și aștept să mor....

Am să mor de dorul ce ți-l port

Asta-mi este ultima dorință,

Nu pot să trăiesc cu-n suflet mort

Ce-a trecut de mult în neființă....

Am să mor de dragul tău,

Am să mor singur în tăcere,

Nu mai pot să fiu al tău,

Sunt sătul de această durere....

Prefer o eternitate-n iad

Decât o viață fără tine,

Poate dacă-n flăcări o să ard

Îmi voi lua gândul de la tine.....

Arde cerul de doi ani cu flăcări de gheață,

Îngeri nevinovați își iau adio de la viață.

Trecutul mi-e prezent, sunt blocat în ceață 

Plâng de durere, dar am doar zâmbete pe față,

Îl rog pe Dumnezeu ca de data asta să nu mă vadă

Îi jur că m-am sinucis involuntar, sper să mă creadă,

Dacă nu, am s-accept ca flăcările iadului să mă ardă 

N-am să regret niciodată faptul c-am căzut iubiri pradă

Este singur în miez de noapte,

Este singur, dar tot aude șoapte 

Este singur, se gândește la moarte 

Mereu singur a trecut prin toate

Se simțea mereu singur dar acum simte că nu mai poate

Acum își caută cu extaz sfârșitul, nu se mai teme de moarte.

Știe că va veni și clipa în care va pleca

Dar niciodată clipa în care o va uita,

Niciodată clipa în care el va renunța 

La cea pe care niciodată n-o va înbrățișa.

Nu va renunța la fata pe care o iubește 

Renunță la viață, pentru că iubire nu cerșește

Muzica-mi plânge-n căști, încet,

Și ochii-mi ard de dor discret,

Liniștea cade greu, în val,

Pe suflet frânt și inegal.

Lumea aleargă fără rost,

Pe drumul ei, cum a mai fost,

Iar eu rămân cu mii de gânduri,

Pierdute-n umbre și-n secunde.

Dar luna bate iar în geam,

Cu pasul ei ușor, de-aram’,

Și mă întreabă-n taină, blând:

„De ce rămâi iar plângând?”

Ea parcă știe tot ce simt,

Că dorul meu nu are timp,

Că el nu m-a privit deloc,

M-a șters din viața lui, pe loc.

De parcă n-am fost niciodat’,

Un vis frumos, dar spulberat…

Doar luna, martor peste toate,

Îmi ține inima în noapte. 

De ce l-ai ales pe el, în locul meu?

Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.

Eram doar un copil, voiam să te am,

Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.

El, cu glasul greu, cu palmele reci,

Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,

El, cu furie, cu vorbe de gheață,

Eu, doar un copil, ce voia o viață.

Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,

Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?

Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,

Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?

Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,

N-a fost decât umbra unui chin grotesc.

Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,

Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.

Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,

Din lanțuri de frică o viață-mi refac.

Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,

Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.

Și poate, cândva, o să te întreb

Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:

„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?

De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”

Într-o noapte albă de vis, 

Cometele zboară, stele cânt la vioară,

Ce-mi ating sufletul cel dinadins, 

Într-o sclipire amornică odinioară. 

Pe câmpul liniștii, 

Strălucește universul colorat, 

În parfumuri aromantice ale umbrei,

Galaxia m-a pictat.

Aripi de stele, raze de lumină, 

Ce mă cuprinde aurora dorințelor, 

Pe umbra speranțelor ce mă duce în cosmos. 

Gândurile întunecate se risipesc. 

Ochii de petale ce se purifică, 

Și s-a rupt visele iubitoare,

Căci natura galaxiilor m-a uitat,

Ce pleacă printre vise călătoare. 

Lacrimi de cristale, 

Universul m-a întunecat,

Pe cometele rupte și colorate în petale, 

Sufletul curat și stins m-a lăsat. 

    Întors în amurg acasă, 
    după un lung drum, istovitor, 
    m-am regăsit înstrăinat,
    în braţele tale reci...

    Toate acele cuvinte, 
    de care dor mi-a fost, 
    să ţi le şoptesc,
    acum nu mai sunt, 
    în mine nu le mai găsesc...

    Nu mai găsesc, nici zori
    fără urme de sânge,
    ce-au urmat după albele nopţi...
    Cerul ce a stat să se rupă în mine, 
    acum nu mă mai doare...
    Alcovul golit de substanţă,
    fără să vreau, acum îl resping,
    privirea-mi umbrită de teama
    trecutelor iubiri,
    s-a pierdut în culori,
    în lacrimi ce sclipesc,
    timid, în raze de lună,
    transparent ca sufletul meu zdrobit,
    de nepăsarea ta nocturnă...

    În final, mă voi retrage convalescent,
    în frânturi de cuvintele şoapte,
    aceste cuvinte, pe care totuşi, ţi le voi spune:
    dragostea asta e ori o mare minciună,
    ori un imens adevăr,
    nici eu nu mai ştiu,
    oricum, acum nu mai contează,
    căci mâine-am să plec... din nou...

Dar a trecut atâta timp

Eram în acel anotimp

Cald, dar rece pentru mine

Durerea ai lasat să mă termine

Au trecut atâtea luni

De când stau sub furtuni

De când dorul mă apasă

Și inima încă e nervoasă

M-ai lăsat prin labirint

Fără să-mi mai spui alint

Nu ai spus nici rămas bun

Ai plecat ca un nebun

Ai lăsat în urmă fum

Și în el,pe mine,scrum

Tot blocată sunt de atunci

Căci gloanțele au fost adânci

Camera-i goală. Numai seara
Se-ntinde lin pe vechi pereți.
Și-n colțul unde-ai fost odată
Stă umbra ta… și nu mai ești.

Nu te mai chem. Nici nu te plâng.
Vorbitul doare mai puțin.
Cu umbra ta îmi e de-ajuns
Să tac… și totuși să suspin.

Te-aș întreba de ce-ai plecat,
Dar umbra nu mai știe drum.
Ea șade, rece, fără glas,
Ca dorul meu rămas acum.

De-oi fi greșit, ia-mă cu tine
În noaptea ta fără hotar,
Căci fără tine, orice gând
E-un pas ce cade-n gol amar.