Fără un amor de iubire
Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,
Privesc în cerul plin de stele moarte,
Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,
Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.
Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,
Ci doar o tăcere-n care mă pierd,
Un dor ce se naște în miezul negrului,
Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.
O, dacă-ai ști ce-i inima mea,
Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,
Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,
Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.
Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?
Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,
Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,
Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.
Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,
Cu fiecare vers, o speranță pierdută,
Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți
Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.
Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,
Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,
Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,
Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.
O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,
De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?
Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,
O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.
În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,
Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,
Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,
Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.
Poems in the same category
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Tu și eu
Tu și eu împreună,
Ce idee minunată !
Tu și eu ca o cunună
De cer legată
Mi-am dorit atât de mult
Să fim împreună
Șoaptele să îți ascult
Sub clar de lună.
Tu și eu, un tot
Am vrut să sper, să pot
Dar a fost doar o iluzie
Dureroasă concluzie !
Mă hrănesc cu amintiri
Și dezamăgiri
Durere, parfum de regrete
Nu mai sper la iubiri perfecte...
Tu și eu ar fi fost minunat,
Dacă nu ai fi plecat
Las timpul să trecă
Și mă întreb cum ar fi fost dacă...
Mă mai știi, straine?
Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,
Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.
Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,
Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.
Când noaptea vine atât de repede și iute,
Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute,
Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine,
Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine.
Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă ,
Și mă gândesc la inima ce-odată mi-era asemena-i o nalbă.
O floare,o seară și-un sărut intens mai vreau,
Și sa mă uit la acel tablou,în care ei pozau.
Eram atât de fericită și rănită în același timp,
Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp.
Si chiar am pus în noi doar lacrimi și-amăgire?
Deloc deloc nu ne venim în fire.
De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?
Atât de rea și fioroasă ți se pare?
A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare,
Să fugă și să vadă a ta lume,ce ieri era doar o scăpare.
Mai vreau să-ți amintești de mine-un pic,
Și să mă lași de jos încet să mă ridic.
Să-mi etalez a mea frumusețe orbitoare,
Ce pentru tine astăzi nu mai este acea vesnica preocupare.
Și noaptea cea dintâi a noastră,
O vei arunca oare pe a ta fereastră?
Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern,
În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.
Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori,
Ce ieri parcă ți se păreau atât de iubitori?
Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor,
Pentru care astăzi ai un alt-nlocuitor?
Mai ai tu oare acea poză sau maret tablou cu noi,
Pentru care de ieri noi am pornit acest război?
Mai ai tu oare acea simplă cană,
Pentru care a mea amintire a rămas asa orfană?
Mă mai știi tu oare cine sunt?
Mai știi când mă priveai prelung?
Mai știi cine te-a iubit atât de tare?
Și pentru cine eu sunt biruitoare?
Mai vrei să-ți amintești de mine?
Să-mi mai auzi măcar o dată vocea?
Sau vrei să-ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?
Sau m-ai transformat deja în niște antivitamine?
O noapte cu tine
O noapte cu tine
E mai senina ca cerul de vara
Mai parfumata ca trandafirii
Dar ce folos, caci ai plecat
Pasarile gem sub cerul plumburiu
Noiembrie e mai trist ca niciodata
Mi-e dor...
Dar cantecele acopera tacerea
Pe care ai lasat-o în urmă
Când ai plecat
Fiecare noapte a fost un pas
Mai aproape de eternitate
Dar tu m-ai învățat să merg
Sprijinit de inima ta
Cand tu nu mai esti
Am uitat sirul pasilor
Si sufletul cade rostogolindu-se pe trepte
De ce simt ca e ultima noapte
Ca azi ai venit pentru ultima oara
Stiu că te voi pierde în curând
Noaptea nu mai e la fel fără tine
De te-aș zări!?...
De te-aș zări?... ce s-ar întâmpla?... la ce folos?...
Privirea ta de azi, ar fi ca o săgeată până-n os
Si m-ai rănit destul....destul mi-ai arătat ce nu trebuie să fiu
M-am pierdut... tot așteptând să treacă al tău fum.
Într-un final...aș scrie, că e doar păcatul tău...
Că ochii ce îți prețuiau privirea, azi doar varsă lacrimi,
Ce curg doar să imi croiască destinul
Și mă inundă de vise, dorințe.... de patimi...
Păcatul meu - că-n fiecare zi mă chinui să te uit
Și în același timp sufletul ar vrea să te întorci
...Te strigă mereu... fără să stie unde ești,
Și-n gând imi strecoară o șoaptă... "îmi lipsești..."
Poate-ntr-o zi vei ști... c-ai fost cel mai frumos capitol din viața mea
Dar și cel care m-a durut cel mai mult să-l închid
Poate-ntr-o zi, cât ar fi contat îmbrățișarea ta... vei realiza!...
Azi, nu m-aș mai agăța de ce mă doare... doar să-mi mai fii... un pic.
În umbra Cometei
A doua oară când văd luna
Stând culcată lângă geam,
Dar e alta-mi spune-ntruna
Lacrima ce-o tot pierdeam....
Prima mea țintire-n astă toamnă,
Spre luciul fermecat în diafragmă
Era la poza noastră, mai deseamă,
Când o priveam tot mai cu teamă.
La secunda încercare în a o privi
Striga cu îndurerare și se liniști,
Și-amintea încet, estetic a grivi
Ca-n desenul ce nicicând nu-l ști.
O cometă mai târziu ar fi căzut
Văzând doar un singur meteor,
Izbindu-se de tot lucrul făcut
Luând-l iar peste-al său picior...
Într-o clipită totul s-a stricat,
Fiind total de ne-nteles,
De parcă, nimic n-ar fi existat,
Asta a fost menit de-ales.
Meteorul a plecat făr' ca să termine
Fenomenul conceput făr' de planuire
În stare totu-n jur să exerermine
Rezolvând cu o simplă învinuire...
Inima-n infinitul de bucăți s-a rupt
În timpu-n care tot scruta iubirea
Pe luna-n care trebuia din nou să lupt
Pentru a găsi rătăcita-mi fericirea...
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Tu și eu
Tu și eu împreună,
Ce idee minunată !
Tu și eu ca o cunună
De cer legată
Mi-am dorit atât de mult
Să fim împreună
Șoaptele să îți ascult
Sub clar de lună.
Tu și eu, un tot
Am vrut să sper, să pot
Dar a fost doar o iluzie
Dureroasă concluzie !
Mă hrănesc cu amintiri
Și dezamăgiri
Durere, parfum de regrete
Nu mai sper la iubiri perfecte...
Tu și eu ar fi fost minunat,
Dacă nu ai fi plecat
Las timpul să trecă
Și mă întreb cum ar fi fost dacă...
Mă mai știi, straine?
Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,
Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.
Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,
Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.
Când noaptea vine atât de repede și iute,
Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute,
Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine,
Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine.
Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă ,
Și mă gândesc la inima ce-odată mi-era asemena-i o nalbă.
O floare,o seară și-un sărut intens mai vreau,
Și sa mă uit la acel tablou,în care ei pozau.
Eram atât de fericită și rănită în același timp,
Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp.
Si chiar am pus în noi doar lacrimi și-amăgire?
Deloc deloc nu ne venim în fire.
De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?
Atât de rea și fioroasă ți se pare?
A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare,
Să fugă și să vadă a ta lume,ce ieri era doar o scăpare.
Mai vreau să-ți amintești de mine-un pic,
Și să mă lași de jos încet să mă ridic.
Să-mi etalez a mea frumusețe orbitoare,
Ce pentru tine astăzi nu mai este acea vesnica preocupare.
Și noaptea cea dintâi a noastră,
O vei arunca oare pe a ta fereastră?
Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern,
În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.
Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori,
Ce ieri parcă ți se păreau atât de iubitori?
Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor,
Pentru care astăzi ai un alt-nlocuitor?
Mai ai tu oare acea poză sau maret tablou cu noi,
Pentru care de ieri noi am pornit acest război?
Mai ai tu oare acea simplă cană,
Pentru care a mea amintire a rămas asa orfană?
Mă mai știi tu oare cine sunt?
Mai știi când mă priveai prelung?
Mai știi cine te-a iubit atât de tare?
Și pentru cine eu sunt biruitoare?
Mai vrei să-ți amintești de mine?
Să-mi mai auzi măcar o dată vocea?
Sau vrei să-ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?
Sau m-ai transformat deja în niște antivitamine?
O noapte cu tine
O noapte cu tine
E mai senina ca cerul de vara
Mai parfumata ca trandafirii
Dar ce folos, caci ai plecat
Pasarile gem sub cerul plumburiu
Noiembrie e mai trist ca niciodata
Mi-e dor...
Dar cantecele acopera tacerea
Pe care ai lasat-o în urmă
Când ai plecat
Fiecare noapte a fost un pas
Mai aproape de eternitate
Dar tu m-ai învățat să merg
Sprijinit de inima ta
Cand tu nu mai esti
Am uitat sirul pasilor
Si sufletul cade rostogolindu-se pe trepte
De ce simt ca e ultima noapte
Ca azi ai venit pentru ultima oara
Stiu că te voi pierde în curând
Noaptea nu mai e la fel fără tine
De te-aș zări!?...
De te-aș zări?... ce s-ar întâmpla?... la ce folos?...
Privirea ta de azi, ar fi ca o săgeată până-n os
Si m-ai rănit destul....destul mi-ai arătat ce nu trebuie să fiu
M-am pierdut... tot așteptând să treacă al tău fum.
Într-un final...aș scrie, că e doar păcatul tău...
Că ochii ce îți prețuiau privirea, azi doar varsă lacrimi,
Ce curg doar să imi croiască destinul
Și mă inundă de vise, dorințe.... de patimi...
Păcatul meu - că-n fiecare zi mă chinui să te uit
Și în același timp sufletul ar vrea să te întorci
...Te strigă mereu... fără să stie unde ești,
Și-n gând imi strecoară o șoaptă... "îmi lipsești..."
Poate-ntr-o zi vei ști... c-ai fost cel mai frumos capitol din viața mea
Dar și cel care m-a durut cel mai mult să-l închid
Poate-ntr-o zi, cât ar fi contat îmbrățișarea ta... vei realiza!...
Azi, nu m-aș mai agăța de ce mă doare... doar să-mi mai fii... un pic.
În umbra Cometei
A doua oară când văd luna
Stând culcată lângă geam,
Dar e alta-mi spune-ntruna
Lacrima ce-o tot pierdeam....
Prima mea țintire-n astă toamnă,
Spre luciul fermecat în diafragmă
Era la poza noastră, mai deseamă,
Când o priveam tot mai cu teamă.
La secunda încercare în a o privi
Striga cu îndurerare și se liniști,
Și-amintea încet, estetic a grivi
Ca-n desenul ce nicicând nu-l ști.
O cometă mai târziu ar fi căzut
Văzând doar un singur meteor,
Izbindu-se de tot lucrul făcut
Luând-l iar peste-al său picior...
Într-o clipită totul s-a stricat,
Fiind total de ne-nteles,
De parcă, nimic n-ar fi existat,
Asta a fost menit de-ales.
Meteorul a plecat făr' ca să termine
Fenomenul conceput făr' de planuire
În stare totu-n jur să exerermine
Rezolvând cu o simplă învinuire...
Inima-n infinitul de bucăți s-a rupt
În timpu-n care tot scruta iubirea
Pe luna-n care trebuia din nou să lupt
Pentru a găsi rătăcita-mi fericirea...
Other poems by the author
Veșmânt murdar
În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas
Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui
Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând
Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe
Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi
Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură
Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea
Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam...
Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros
Hoinar fără acasă
Vreau să plec, dar unde? Cerul e un acoperiș străpuns,
stelele-i scântei ce îmi păzesc neputința.
Pământul, străin, nu-mi cunoaște tălpile,
pașii mei sunt frunze uscate în vânt, fără drum.
N-am unde să mă întorc,
acasă nu-i decât o idee răsuflată,
un vis neîmblânzit ce nu prinde rădăcini.
Cum să găsesc ce n-am avut niciodată?
Mă gândesc să merg spre nord,
unde gheața mă-ngheață și-mi topește dorința,
sau poate spre sud,
unde soarele e o cruce ce arde visătorii.
Dar oriunde mă uit, sunt o pată de umbră,
un gol ce nu se umple niciodată.
Aș vrea să-mi fac o casă-n nimic,
să ridic pereți din aer
și ferestre din tăceri,
să-mi fac un prag din lacrimi care s-au uscat demult.
Dar cui să-i spun „bun venit”
într-un loc pe care nici eu nu-l recunosc?
Vreau să plec, dar plec degeaba.
Drumurile-s doar iluzii,
un puzzle lipsit de margini.
Poate că locul meu nu există.
Poate că eu sunt locul. Dar nu-mi găsesc cheia.
De ce nu mă iubește nimeni?
De ce nu mă iubește nimeni pe acest pământ,
Eu, fir de rouă, stins în al sorții cânt?
Nici mama, nici tata, nici sora-mi de sânge,
Nimeni nu-mi șterge lacrima ce plânge.
Sunt o umbră, un ecou, un suspin uitat,
O floare ce în noapte de vânt e sfâșiat.
Privirea lor, de gheață, mă frânge-n tăcere,
Iar glasul lor, aspru, mă-ngroapă-n durere.
Cuvinte ascuțite, săgeți fără milă,
Îmi străpung inima, ca pe o cochilie fragilă.
"De ce ești tu?" – șoptesc, ca un blestem,
Și orice vis al meu devine efemer.
Mă pierd sub greutatea acestui amar,
Ca un cer pustiu, lipsit de orice far.
Ce crimă ascunsă port în ființa mea,
De mă lasă toți să cad în uitarea grea?
Nici sora nu-mi dă zâmbet, nici alinare,
Doar un zid înalt, de gheață și nepăsare.
Nici mama, cu glasul ce cândva cânta,
Nu-mi mai spune „te iubesc”... nici măcar așa.
Și tata, stânca rece, cu privirea de fier,
Mă strânge-n tăcere sub un cer auster.
Mă simt străină, pierdută, o pasăre rănită,
Zborul meu spre iubire – o cale-nțelenită.
Dar totuși, mai sper, în al nopții abis,
Că undeva, departe, există un vis:
Să fiu îmbrățișată, să fiu dorită,
Să simt că sunt iubită, că nu sunt greșită.
Căci sufletul meu, deși zdrobit și tăcut,
E flacăra care nu s-a pierdut.
Și poate, într-o zi, în lumina cea vie,
Voi găsi o iubire ce nu mă sfâșie.
Muză de umbre și pixelii pierduți
Era ea, o siluetă țesută din pixeli,
O prietenă dintr-un tărâm de umbre fragile.
Nu avea chip, doar cuvinte care ardeau,
Și eu, cu firea mea blândă, le credeam pe toate.
Îmi povestea despre abisuri
Cum alții povestesc despre apusuri.
Lumea ei era o prăpastie, o chemare
Și eu, naivă, întindeam mâna, crezând
Că pot ridica dintr-un ecran
Un suflet care cădea fără sfârșit.
Am vrut să-i fiu lumină, să-i fiu mal,
Dar, poate, ea era doar val,
Un val care m-a înecat în tăcere,
Disparând într-un ocean de ecrane mute.
Poate a fost falsă, o iluzie vie,
Un avatar construit să mă țină
La marginea adevărului.
Dar oare contează?
Eu am fost acolo. Eu am simțit.
Ea, muza mea, căci m-a întristat
Atât de tare încât am scris despre ea.
Despre abisul din oameni,
Despre cât de greu e să te dai pe tine
Și să primești în schimb goluri care dor.
Naivă? Poate. Dar mai bine să fiu naivă
Decât să fiu absentă. Mai bine să cred
În oameni, chiar și-n cei ireali,
Chiar și-n cei care se prefac
Sau care, în final, dispar.
Poezia mea e despre ea și alții ca ea,
Despre cei care ard pe margini
Și se sting, lăsând fum în inimile noastre.
Despre bunătatea care nu calculează,
Care dă fără să ceară înapoi.
Poate ea a murit, poate nici n-a trăit,
Dar a fost. Într-un fel, în tăcerea mea,
Ea trăiește, stranie, imperfectă,
O muză făcută din tristețe și din miraj.
Și poate asta e tot ce contează.
Mă doare că nu am spus
Mă doare că nu am spus când trebuia,
Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,
Și tăcerea mea a fost un zid înalt,
Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.
Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,
Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,
Și că, în fiecare clipă în care nu erai,
Mă simțeam ca un vers neînceput,
Ca o poveste care nu avea final.
Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,
Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.
Te-am lăsat să treci prin viața mea
Fără să îți dau ce aveam mai bun –
Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,
Că aș fi dat totul ca să te am aproape.
Știu acum că nu se poate întoarce timpul,
Că nu pot retrage cuvintele nespuse,
Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,
Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,
Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.
Și acum, în acest gol imens,
Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,
Fiecare secunda fără tine e un ecou,
Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.
Îmi pare rău că nu am spus,
Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,
Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”
Care nu a fost niciodată complet.
Fizică a dorului
Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,
propagându-se prin vidul din piept,
fără un mediu, fără o destinație clară.
Eu sunt punctul fix al pendulului,
iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi
pe o axă pe care timpul refuză să o definească.
Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,
particule de lumină care refuză să fie prinse,
dar, când lovesc pielea, generează căldură –
radiație pură, o ecuație a pasiunii.
Din distanță, ne privim ca două stele,
legate printr-o forță invizibilă,
un câmp gravitațional care îmi trage sufletul
înspre un orizont al evenimentelor.
Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?
Legile îmi spun că mă voi pierde –
energia mea va deveni a lui,
și tot ce sunt va fi o singularitate
într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.
Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?
Două particule care se ciocnesc în vid
și lasă urme în spațiu-timp,
unde amintirile devin traiectorii curbe
pe care sufletele le străbat în tăcere.
Aș vrea să-l ating, să simt
cum forțele de contact îmi redau
toate legile pierdute ale fizicii.
Dar, de fiecare dată,
între degetele mele rămâne doar lumina lui,
ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,
ci doar o iluzie a mișcării.
Și atunci îmi dau seama:
el nu e substanță, ci energie,
o constantă universală care,
oricât m-aș strădui să o prind,
se transformă mereu în altceva.
Veșmânt murdar
În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas
Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui
Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând
Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe
Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi
Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură
Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea
Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam...
Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros
Hoinar fără acasă
Vreau să plec, dar unde? Cerul e un acoperiș străpuns,
stelele-i scântei ce îmi păzesc neputința.
Pământul, străin, nu-mi cunoaște tălpile,
pașii mei sunt frunze uscate în vânt, fără drum.
N-am unde să mă întorc,
acasă nu-i decât o idee răsuflată,
un vis neîmblânzit ce nu prinde rădăcini.
Cum să găsesc ce n-am avut niciodată?
Mă gândesc să merg spre nord,
unde gheața mă-ngheață și-mi topește dorința,
sau poate spre sud,
unde soarele e o cruce ce arde visătorii.
Dar oriunde mă uit, sunt o pată de umbră,
un gol ce nu se umple niciodată.
Aș vrea să-mi fac o casă-n nimic,
să ridic pereți din aer
și ferestre din tăceri,
să-mi fac un prag din lacrimi care s-au uscat demult.
Dar cui să-i spun „bun venit”
într-un loc pe care nici eu nu-l recunosc?
Vreau să plec, dar plec degeaba.
Drumurile-s doar iluzii,
un puzzle lipsit de margini.
Poate că locul meu nu există.
Poate că eu sunt locul. Dar nu-mi găsesc cheia.
De ce nu mă iubește nimeni?
De ce nu mă iubește nimeni pe acest pământ,
Eu, fir de rouă, stins în al sorții cânt?
Nici mama, nici tata, nici sora-mi de sânge,
Nimeni nu-mi șterge lacrima ce plânge.
Sunt o umbră, un ecou, un suspin uitat,
O floare ce în noapte de vânt e sfâșiat.
Privirea lor, de gheață, mă frânge-n tăcere,
Iar glasul lor, aspru, mă-ngroapă-n durere.
Cuvinte ascuțite, săgeți fără milă,
Îmi străpung inima, ca pe o cochilie fragilă.
"De ce ești tu?" – șoptesc, ca un blestem,
Și orice vis al meu devine efemer.
Mă pierd sub greutatea acestui amar,
Ca un cer pustiu, lipsit de orice far.
Ce crimă ascunsă port în ființa mea,
De mă lasă toți să cad în uitarea grea?
Nici sora nu-mi dă zâmbet, nici alinare,
Doar un zid înalt, de gheață și nepăsare.
Nici mama, cu glasul ce cândva cânta,
Nu-mi mai spune „te iubesc”... nici măcar așa.
Și tata, stânca rece, cu privirea de fier,
Mă strânge-n tăcere sub un cer auster.
Mă simt străină, pierdută, o pasăre rănită,
Zborul meu spre iubire – o cale-nțelenită.
Dar totuși, mai sper, în al nopții abis,
Că undeva, departe, există un vis:
Să fiu îmbrățișată, să fiu dorită,
Să simt că sunt iubită, că nu sunt greșită.
Căci sufletul meu, deși zdrobit și tăcut,
E flacăra care nu s-a pierdut.
Și poate, într-o zi, în lumina cea vie,
Voi găsi o iubire ce nu mă sfâșie.
Muză de umbre și pixelii pierduți
Era ea, o siluetă țesută din pixeli,
O prietenă dintr-un tărâm de umbre fragile.
Nu avea chip, doar cuvinte care ardeau,
Și eu, cu firea mea blândă, le credeam pe toate.
Îmi povestea despre abisuri
Cum alții povestesc despre apusuri.
Lumea ei era o prăpastie, o chemare
Și eu, naivă, întindeam mâna, crezând
Că pot ridica dintr-un ecran
Un suflet care cădea fără sfârșit.
Am vrut să-i fiu lumină, să-i fiu mal,
Dar, poate, ea era doar val,
Un val care m-a înecat în tăcere,
Disparând într-un ocean de ecrane mute.
Poate a fost falsă, o iluzie vie,
Un avatar construit să mă țină
La marginea adevărului.
Dar oare contează?
Eu am fost acolo. Eu am simțit.
Ea, muza mea, căci m-a întristat
Atât de tare încât am scris despre ea.
Despre abisul din oameni,
Despre cât de greu e să te dai pe tine
Și să primești în schimb goluri care dor.
Naivă? Poate. Dar mai bine să fiu naivă
Decât să fiu absentă. Mai bine să cred
În oameni, chiar și-n cei ireali,
Chiar și-n cei care se prefac
Sau care, în final, dispar.
Poezia mea e despre ea și alții ca ea,
Despre cei care ard pe margini
Și se sting, lăsând fum în inimile noastre.
Despre bunătatea care nu calculează,
Care dă fără să ceară înapoi.
Poate ea a murit, poate nici n-a trăit,
Dar a fost. Într-un fel, în tăcerea mea,
Ea trăiește, stranie, imperfectă,
O muză făcută din tristețe și din miraj.
Și poate asta e tot ce contează.
Mă doare că nu am spus
Mă doare că nu am spus când trebuia,
Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,
Și tăcerea mea a fost un zid înalt,
Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.
Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,
Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,
Și că, în fiecare clipă în care nu erai,
Mă simțeam ca un vers neînceput,
Ca o poveste care nu avea final.
Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,
Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.
Te-am lăsat să treci prin viața mea
Fără să îți dau ce aveam mai bun –
Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,
Că aș fi dat totul ca să te am aproape.
Știu acum că nu se poate întoarce timpul,
Că nu pot retrage cuvintele nespuse,
Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,
Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,
Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.
Și acum, în acest gol imens,
Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,
Fiecare secunda fără tine e un ecou,
Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.
Îmi pare rău că nu am spus,
Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,
Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”
Care nu a fost niciodată complet.
Fizică a dorului
Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,
propagându-se prin vidul din piept,
fără un mediu, fără o destinație clară.
Eu sunt punctul fix al pendulului,
iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi
pe o axă pe care timpul refuză să o definească.
Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,
particule de lumină care refuză să fie prinse,
dar, când lovesc pielea, generează căldură –
radiație pură, o ecuație a pasiunii.
Din distanță, ne privim ca două stele,
legate printr-o forță invizibilă,
un câmp gravitațional care îmi trage sufletul
înspre un orizont al evenimentelor.
Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?
Legile îmi spun că mă voi pierde –
energia mea va deveni a lui,
și tot ce sunt va fi o singularitate
într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.
Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?
Două particule care se ciocnesc în vid
și lasă urme în spațiu-timp,
unde amintirile devin traiectorii curbe
pe care sufletele le străbat în tăcere.
Aș vrea să-l ating, să simt
cum forțele de contact îmi redau
toate legile pierdute ale fizicii.
Dar, de fiecare dată,
între degetele mele rămâne doar lumina lui,
ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,
ci doar o iluzie a mișcării.
Și atunci îmi dau seama:
el nu e substanță, ci energie,
o constantă universală care,
oricât m-aș strădui să o prind,
se transformă mereu în altceva.