Suflet de noapte amară

acel albastru nu mai e

acel albastru ce era și ieri,

nici măcar nuanțe,

nuanțe de violet,

acum totul este negru,

zici că-s în infern.

soarele tu-mi-l aduci,

cu mâna mereu tu îl apuci,

poate de aceea mă regăsesc

intr-un cer albastru greu,

Soarele zâmbetul ți-l aducea.

iar, razele-i scânteietoare,

poartă amintiri migratoare...

nuanțele sunt tot ce mai am,

când devin d-un negru acru,

îmi aduc aminte de cum eram,

și revine acel sentiment sacru,

de-l simt când nu te văd la teatru.

vreau doar să-ți văd din nou portocaliul,

culoarea ce îmi schimbă firul,

negru,

precum tigrul.

tigrul meu imaginar,

pe care l-am creat într-un vis amar,

vis în care nu erai,

și ziua-mi sângerai.

sângerai precum te bucurai

când îți răspundeam la un mesaj.

de atâta era nevoie,

ca să nu dai înapoie.

Șoaptele nopții le aud,

mă strigă un maro sumbru

eu încerc să le exclud,

dar mă cheamă tot mai mult.

Degeaba dacă nu ești tu,

acel portocaliu precum de mult,

dulce și isteț mereu,

acum ești doar un clișeu.

Te văd întinsă pe holul gol,

arătând cu degetul spre-un colț de rol,

unde florile și lumânările stăteau,

ca niște vise vechi ce niciodată nu plecau.

Am încercat să te ridic,

tu-mi șopteai încet, fragil,

prin buze firave, ca un suspin de iarnă:

„Ficat mort” – ce înseamnă, oare?

Și-am cerut ajutor,

iar ochii tăi cădeau în gol,

picau pe spate, ca trupul,

jos, pe holul azur, fără control.

Printre buze-mi șovăiai,

„Ai grijă ce dai”,

tot ecranul s-a înnegrit,

iar eu m-am apucat de zgonit.

Flori și lumânări în colț,

noapte caldă,-ntunecată,

întinsă pe holul gol,

stă un om fără suflare.

Cu ochii-nchiși,

ș-abia mai suflă,

florile s-aprind în vis,

și totul moare, fără niciun zvâcnit.

stau în pat, privesc pe geam,
cerul devine un tavan,
plin de stele tremurânde,
care-mi spun că viața-ascunde.

mă sufoc în golul nou,
mă scufund din nou în nou.
parcă aer nu mai e,
iar pământul nu mă vrea.

stresul mă mănâncă vie,
dacă nu reușesc, ce spun eu mie?
dacă iar o să mai cad,
cu viitorul gol și fad?

stau și noaptea mă gândesc,
la tavanul cel ceresc,
la o lună de cristal,
ce-mi îngheață sufletul banal.

gândurile se-nvârtesc,
forme pierd și se topesc,
doar un praf, un vis stins,
care-mi șuieră confins.

dacă n-am s-ajung la capăt,
dacă tot ce fac e-un haos?
dacă-n gol mă prăbușesc,
iar din mine nu mai cresc?

atâtea întrebări mă dor,
se joacă trist, dar fără zor.
nesiguranțele dansează,
iar eu doar sper... că nu mă-nfrâng azi.

ş-acu e totul gri si monoton,

şters de nuanțe de creion.

lumea-i grăbită de timp,

care-ți țiuie în urechi ca un spin.

lacuri, blocuri, străzi și pajiști,

șterse zici că-s niște paragini.

culoarea vie de pereți,

se scurge odată cu ale noastre vieți.

geamuri acoperite de-o cortină,

ascund a noastră vitrină.

fețe băgate tot mai adânc în telefoane,

ascund a vieții mâncare.

ș-așa se scurg în zare ajutate,

frumusețile vieții și lumii toate.

ș-așa se decolorează-n pătrate,

cercurile luminii din spate.

mamă, prietenă, bunică,

ai fost de toate pentru noi.

un înger cald,

ce sufletul ni-l alina.

o mamă, chiar dacă nu eram toți fii tăi,

o prietenă, e ceea ce mi transmiteau ochii tăi,

o bunică, ce ne a iubit și prețuit mereu,

o inimă ce v-a conta mereu.

deși ți-am greșit, tu ne-ai iertat,

deși te-am supărat, nu ai plecat,

acum e momentul pentru a-ți spune,

ca te iubim și-n suflete ne vei rămâne.

am să-mi aduc aminte privirea ta,

durerea mereu o alina.

o să mi aduc aminte zâmbetul tău,

o rază de lumină el era.

traiesti etern la noi în amintiri,

le ai colorat pe toate foarte vii.

nuanțe de dor ți-am adăugat,

pe foile acestui caiet murdar

murdar și pătat de vorbe ,

vorbe puțin cam prea acerbe.

lacrimi cu suspine mi se scurg pe obraji,

mi-a dispărut toată starea de extaz,

toată fericirea-ntr-o clipă,

când am văzut acea aripă.

o aripă tu ți-ai rupt,

ca să i-o oferi unui alt trup,

un trup mult înstrăinat,

de tot ce-nseamnă condamnat.

condamnat la un vârtej,

de idei și păreri construite p-un grej.

un grej așa de fin,

de-ți vine să suspini.

Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei

cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre

ale dimineții

iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi

printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri

de inimi

printre frunzele Maiestăți sale regale

Magnolia

cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei

printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală

și printre suspinele străzii

amestecate cu mirosuri de cauciuc ars

peste care adierea zefirului

aluneca ca o rochie mătăsoasă

de pe trupul unei femei îndrăgostite

.

Am deschis vrăjit fereastra spre cer

ascultând respirația celestă a stelelor

care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori

și deveneau supernove

în meri pițigoi cântau îngeresc

desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru

doar pictorul bătrân de la capătul orizontului

rămas fără culori

își făcea loc cu mâinile

prin albul nemângâiat al pânze

.

Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor

care se loveau de aurul spălăcit al țărmului

ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului

din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață

să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului

și de vraja neverosimilă a gândului

tot oameni

Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi
şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare
păroase.
Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti
şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri
de oase


La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi
când şi doi sunt prea mulţi laolaltă pentru destinu-i
macabru?
De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,
când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri doar două
sau patru?


Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi
şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge
şi ură.
Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,
şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava
din gură.


Staţi! le strigă jivina cu păr și solzi pe picioare
o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,
un monstru.
A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă
n-a fost o eroare!
Să trăiţi, domnule! Pentru onor prezentaţi arm’! Acesta-i de-al nostru...

priveam aseară stelele lui David de pe cer,

așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,

în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,

în fapt, mii de  triunghiuri echilaterale suprapuse

efemer,

când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con

priveam spre  Universul acesta fără glas

care-mi părea încremenit într-o terifiantă  apatie,

redus la niște forme, trasate din compas,

și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.

trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele

e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte

cu două dintre laturi opuse, însă paralele,

și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.

eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,

dacă mă descompui în forme rectilinii,

găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri

 plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...

 Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...

singura formă de guvernare ar fi dictatura,

prima lege aprobată într-un parlament al femeilor

ar fi castrarea fizică a bărbaților

(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),

abrogarea egalității dintre sexe

- care sunt inegale de la natură! -

și decretarea supremației sexului slab

cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,

neprocreabili,

inversând ordinea firească a lucrurilor

în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,

a supunerii necondiționate,

(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie

decât să vadă un bărbat la cratiță!),

da,

ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,

ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate

- luarea în derâdere a femeii,

a imaginii ori a autorității ei -

preluată de la Iulius Cezar,

pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,

pentru tentativă de viol

( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)

și seducere,

iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos

- expresia perfecțiunii! -

între ghearele unui vultur...

Copacul nostru plin de viață 

Și voie bună pan' dimineață.

Acolo unde e verdeață 

Se numește Acasă;

Și picnicul de pe masă ne-așteaptă 

Stand toți cu rasete și dulceață

Suntem împreună  uniți și prin furtună.

Cu dragostea la vigoare, și păsările cântă. 

Florile din gradina, ne cheamă.. 

Mai se usucă 

Noi murim însetați de prea multă ură..

mi-e greu să-i descifrez pe oamenii politici

apar cât este ziua de lungă pe ecranele televizoarelor

la concurență cu reclamele comerciale mincinoase

care ne propun vindecări imposibile

bunuri  de ”veșnică” folosință

inutilizabile

Ginkgo Biloba sau tinerețe fără bătrânețe

exact după modelul acesta

ne inundă zilnic viețile cu mizeria lor funciară

de la primul până la ultimul buletin de știri

până la greață

uneori chiar înainte de a răsări Soarele

încât îți vine să-ți iei lumea în cap

să te ascunzi în creierul munților

unde nu pot ajunge atât de ușor

cu fețele lor ruginite din tablă ieftină

insensibile la temperatura ambientală a inimilor

ipocriți până la ultima consecință

fără coloană vertebrală

ca melcii-de-purpură

mi-e greu să-i deosebesc de amibele citoplasmatice

cu funcții de nutriție și reproducere

de șerpii cu clopoței sau vipere

aflați la subsolul lanțului trofic

împinși din tenebrele înfricoșătoare ale subconștienului colectiv

vinovat de existența și proliferarea lor

până la urmă expresia orgoliului și rătăcirii noastre ...