Anatomia Tăcerii

Mă vezi trecând pe străzi fără nume,

unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,

unde timpul nu mai face reverențe

în fața amintirilor.

Tu rămâi, sculptat în piatră,

cu un chip ce nu tresare,

cu un suflet ce-și strânge marginile

ca un pumn care refuză să sângereze.

Dar umbra ta te știe,

umbra ta șoptește altceva -

în fiecare vitrină mă caută,

în fiecare colț mă desenează

cu liniile unui regret

pe care nu vrei să-l recunoști.

Eu tac, dar trăiesc.

Tu vorbești, dar ești gol.

Și într-un final,

cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?

Mă vrei doar pentru carne,

Mușchi întinși peste oase fragile,

Un dans al sângelui în venele lumii,

O coajă pe care o privești,

Dar nu o cauți mai adânc.

Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,

Un fel de vas pictat,

Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.

Mă întrebi ce mai fac,

Dar nu mă întrebi cine sunt.

Ești grăbit să devii explorator

Al unui continent care nu-ți aparține,

Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.

Te oprești la margine,

În jurul unui foc fals,

Aprins doar de dorințe trecătoare.

Dar trupul meu nu e doar carne,

E o arhivă de povești,

Țesuturi scrise cu litere mici,

Cicatrici ca fraze uitate,

O inimă care bate ritmuri neînțelese,

Căutând un dansator care să asculte.

Așa că întreabă-mă mai mult,

Deschide o poartă, nu doar o ușă.

Ce vezi când ochii mei te privesc?

Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?

Dacă mă vrei doar pentru carne,

Atunci rămâi flămând,

Căci carnea e doar o mască,

Dar eu sunt întregul spectacol.

Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini

Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag 

Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el

Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.

De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.

Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma

Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata

Nu sunt sensibilă, doar văd prea clar

Cum lumea se frânge, cum doare, cum moare,

Cum omul e lup, cum sufletu-i rar,

Cum dragostea-i vânzare, iar ura-i onoare.

Sunt doar un copil, dar m-a durut înțelepciunea,

Căci am văzut prea devreme ce-nseamnă minciuna,

Ce-nseamnă trădarea, ce-nseamnă să pierzi,

Ce-nseamnă să lupți, dar să nu mai speri.

Am vrut să schimb lumea, dar n-am avut cum,

Căci nu-i în mâna mea să opresc ce-i stricat.

Dar știu că e-n mine un foc, un drum,

Și chiar de mă doare, merg tot înainte, curat.

Ei spun că-s prea crudă, că văd prea adânc,

Că ar trebui să fiu oarbă, să tac, să mă-mbăt.

Dar eu sunt reală, nu vis și nu gând,

Nu-s sensibilă, doar simt mai mult decât pot.

"Prea sensibilă" – un stigmat, un cuvânt,

Mi-l țipau ca pe-o vină, pe-un legământ.

N-am fost lăsată să-mi port durerea,

Când orice lacrimă-mi trezea mânia.

Îmi legau gura cu râsul lor tăios,

Fiecare suspin devenea un răspuns întors.

Și ce-am făcut? Mi-am ascuns trăirea,

Am prefăcut plânsul în piatră, iubirea-n tăcerea.

Cum să simt, când tot ce-am fost

A fost zdrobit sub un râs fără rost?

Cum să strig, când glasul meu

Era doar ecoul durerii din ei?

Sensibilitatea mea e un blestem uitat,

Un loc unde nimeni n-a săpat.

Dar sub râsul lor, un adevăr mă doare:

Sunt oglinda lor – și asta mă omoară.

Dar astăzi, las masca să cadă-n abis,

Să nu mai port vina că sufletul mi-e deschis.

Căci lacrima mea nu-i rușine, ci artă,

Un strigăt mut care nu se împarte.

Și poate, cândva, dincolo de tăcerea lor,

Voi fi doar eu, fără frică, fără dor.

Sensibilă? Poate, dar adevărată,

Un suflet ce trăiește, nu doar înfruntă lumea toată.

Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,

Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,

Un vânt mic, subțire,

Care șuiera numele tău.

Te-am căutat în oase, în coastele mele,

Le-am spart cu dalta disperării,

Dar erau albe și goale –

Colivii fără păsări.

Sângele nu mai curge,

Se preface-n ceară, încet,

Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă

Care curge din ochii mei.

Te-am căutat în carne,

Dar carnea mea a devenit hârtie –

Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,

Doar litere deformate, care urlă.

Aș vrea să mă smulg din mine însumi,

Să mă descompun în cioburi,

Poate sub bucăți voi da de tine,

Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.

Dar tu ești absența.

Un paradox, o rană care nu are corp.

Ești ploaia care cade pe mare,

Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.

Și totuși, te scriu.

Pentru că, în lipsa ta,

Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,

Care te strigă,

Care te înghite,

Care te așteaptă.

Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,

Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,

Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,

Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.

Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,

Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.

Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,

Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.

Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,

Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,

Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.

Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.

Mai am doar a ta cămașă plina de parfum și-o călimară,

Ce-mi face inima-mi sa fie atât de-amara.

Mai am o poza-ntr-un tablou uitat pe masa,

Cu omul ce odinioară mă făcea sa fiu acasă.

Mai am un plus ce sta tignit pe patu’ acoperit fie haine,

Ce-mi aduc aminte de-acele zile faine.

Mai am doar o scrisoare mototolita-n mana,

Pe care o citesc ca versurile să-mi rămână.

Mai am acei cercei de diamant,

Ce-i spun urechii atât de deprimant.

Tu uita-l,fata,pe acel om,

Pe care-acum îl simți în fiece atom.

Mai am acea cana deprimata,

Ce are pe ea un băiat și-o fata,

Care se iubeau cândva atât de mult,

Și care azi mai au doar acel tumult.

Mai am acea carte mica și plăpândă,

Care zi de zi se roagă ca ea sa nu mai plângă,

Și care suferă atât de simplu și intens,

Din cauza unui gol imens.

Mai am acele poze fericite,

Pe care le privesc și pe al meu suflet pun doar niște petice,

Poze ce mă fac sa uit de dorul cel imens 

Și mă gandesc doar l-acel nou consens.

Mai am al tău tricou albastru,

Ce mă transforma-ntr-un trist sihastru.

Mai am doar un cuvânt sa ți spun și plec,

Mai pune-mi un sărut și-al meu suflet sa mi-l vindec.

Frunzele cad, când octombrie vine.

Le păşesc melancolic și respir nostalgie,

Pe cărarea din parc, numai tu, amintire,

Mă petreci printre rânduri de poezie.

E doar o scânteie de amăgire, cum octombrie vine,

Să-mi șuruie trist iubirea-n privire,

O urare, un gând, o dorință zglobie...

Ne recheamă sub răchita, de atunci cenușie.

E-ntuneric devreme, cât octombrie ține,

Se ascunde și soarele, să mă-ncălzească de tine.

Sub greul de beznă, iluzoriul mă-ndeamnă

Spre podul mut, unde piatra rece-i tresare de-o pierdută atingere involuntară.

Unde-i, Octombrie?

Doar octombrie vine!

Octombrie ține...

Doar ea nu mai vine.

Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,

Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?

Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,

Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,

Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,

De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?

Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,

De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie

Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?

Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?

Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,

O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.

Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,

Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,

Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,

Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?

Cum mă pot folosi de această viață,

Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?

Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,

Sau sunt doar un chip pierdut în neant,

Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?

Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?

Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,

Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.

Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,

Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,

De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?

Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,

Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri

Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.

Am zis să-l las să plece

Din suflet,Din gând, din vene 

De ce mi-aș lăsa inima tot înecand? 

A stat prea mult pe-un covor

Tare mult suflet el n-a pus,

Ea și-a tuns părul, puțin câte puțin..

Din buclele aurii,s-au transformat în " Nu "te mai aștept să vii",

Oare cine-o să m-ajute?

Inima s-o scap de lupte,

Mintea să nu fie tristă,

Corpul sa nu simtă lipsă.

Oare cine...

Să mă scape de durere,

Să o pierd s-o arunc în mare.

Promisiunile sunt goale,

Viața nu are scăpare, Oare cine...

Va veni, tristețea să o doboare

Să îmi fie alinare

Pentru al meu suflet întristat

Care rătăcește-n gol

Pierdut și neîmpăcat...

Oare cine...

Să-mi aducă iar lumină,

Să-mi aline a mea vină,

Să-mi șoptească blând, ușor,

Că nu-s singur în al meu dor...

Oare cine...

Să-mi aline nopțile reci,

Să-mi șoptească "nu mai pleci",

Sau măcar un strop de vis,

Într-un suflet stins, ucis...