Când casa e o iluzie
Auzim chiar din copilărie, de prin rude și neamuri veniți din străinătate că nicăieri nu-i ca acasă
Dar ce te faci oare atunci omule când aceea dulce acasă e inexistentă?
Într-un om nu-ți mai pui nădejdea, dar al minte să îți fie adăpostul unde tu îți pleci capul
Și când iubirea-n viața ta e străină, camera din sufletul tău rămâne pustie si soră doar cu moartea
Și chiar se merită să ucizi tot ce e viu din tine ca să poți să dai totul? Să poți munci mai mult tot pentru timpul trecător. Simți că totul e în zadar, hoinarești peste munții și văi, dar oare o faci pentru tine sau iarăși doar pentru această lume și ceasul ei ce trece de pe o zi pe alta?
Trăiești cu iluzia oarbă că pentru tot ce muncești și aspiri meriți cu adevărat să fii fericit.
În tocmai de asta tot îți amâni și timpul la fericire, nu ești liber să te alegi pe tine.
Ai alege să ai totul, dar n-ai de fapt nimic căci nu știi să iubești ceea ce a mai rămas din tine.
Стихи из этой категории
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
stihuri diamantine //9
Nimrod
semeț provocator
vânând coborând construind
în Babilon șarpele inelat-
ucigând vânătorul renunțând pentru o supa de linte
la dreptul de întăi născut
Esau
Certuri autumnale
N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi
s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie
și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ
cu multă economie de lacrimi
nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,
atârnate de el,
într-o zi o să pună vântul să le scuture,
apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile
de la răsărit la apus,
punând lampa lui Aladin în dreptul Andromedei,
în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,
gata și cu Soarele acesta necugetat,
risipitor de lumină,
il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,
la Polul Nord,
să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,
să țină vulcanii și cutremurele în frâu,
nu de alta, dar mor oamenii,
poeții,
săracii de ei,
într-o zi ne vom trezi singuri,
nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore
ca acum,
să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,
băgați-vă minnțile-n cap dracului!
SECUNDE SUNTEM
Ceasul î-și măsoară secunda ...
Secunde suntem ,
Suntem ca fulgul de nea ,
Suntem ca roua dimineții pe floare ,
Ca lacrima ochilor triști ...
Suntem sărutul vântului pe creastă ,
Ca frunza purtată de vânt ,
Ca visul nopții de vară ,
Suntem o secundă în timp ...
Cât de efemeră e trecerea noastră ...?
Veșnic e doar jurământul iubirii
Și dorul , când pe cel drag l-ai pierdut .
Epigrame XIX
Unui mut
Am crezut că alcoolic este,
Tremura din mâini subit,
Dar el ascunde o poveste;
E un mut… cam bâlbâit.
Deducţie
Doi muţi stăteau posaci,
Cu mâinile în buzunar,
Şi spune-un filozof dibaci:
N-au chef de vorbă azi, e clar.
Unui beţiv
E o fiară furioasă,
Când la bar, bea Ottonel,
Dar ajuns la soaţă acasă,
Fiara-i doar… un motănel.
Unui electrician
A încercat să lege-un fir,
De la priză la reşou,
Şi instant a bubuit,
Rămânând cu toţi…tablou.
Poporului român
a ales pe Şoşoacă senator
Caligula Imperator
Și-a făcut calul senator.
Poporul de origini dacă,
Și-a făcut şi el… o vacă.
Şoferul de vidanjă
La psiholog deschise cabinetul,
Să-şi spună oful supărat,
Că el, şoferul de vidanjă, bietul
Se enervează, din orişice căcat…
Lui Diana Şoşoacă
A râvnit Miss Senator,
Dar fiind prea dolofană,
S-a ales foarte uşor,
Cu premiul: Ana A-slană.
Unui curvar
Umblând din floare-n floare,
Finalul i-a fost scris,
Şi acuma trage tare,
C-o muncă de sisifilis.
Poze sexy zi de zi,
Ea postează pe feisbuc,
Însă n-a actualizat,
Şi că s-a măritat.
Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor
Şoşoacă strigă în mulţime:
“Lăsaţi minerii să intre-n mine”
Ortacii curs îndemnului să dea,
Stau toţi la rând, să intre-n ea.
Lui Diana Şoşoacă
Minerii închişi în subteran,
Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,
Şi speriaţi de glasul grobian,
Decid să-şi prelungească greva.
Femeia Universului meu #ingerulmeu
Cîte copile pot viețui în tine femeie de înger? Cîte copile se ascund și se joacă în tine femeie? Una zurlie, plină de viață, mereu pentru șotii? O zbenguită și-o săltăreață, crescută din Soare? O apă vie, mereu într-un zumzet, mereu o cîntare? E o copila ce-o poți vedea mereu, ea e copila de suprafață. E stîlpul de reazem, e Marele Zid Chinezesc. E copila de Foc dar și rîul de gheață, de nu întelegi al ei joc. Și am mai văzut o copilă, ce mereu se ascunde, privind din depărtare, cu ochii mari și plini, și vocea suavă. O pot găsi, ferită de toți, în adîncuri – copila ce-a tristă, mereu temătoare, înconjurată de gînduri. De te încumeți și de ai răbdare o vei găsi în pădurea deasă și neumblată, ghemuită pe prispa unei căsuțe micuțe, de poveste, mereu cu o floare în mînă. Lumina-i din chip și scînteia ce-o poartă-n priviri e ca o mireasmă virgină de grădini, în care vei putea găsi Curcubeul în Flori și blîndețile din diminețile de Vară. E sufletul de Albă ca Zăpada, dar fără pitici, înconjurată mereu de fluturi si micile vietăți ce vin să îi asculte cîntarea. Dar și învăluită în luptele de întrebări, din cele mai mici, pîn’ la Ceruri, ce admiră cu ochii închiși parfumul adus de-acea mică floare dăruită de Soare ce o ține gingaș. Nu știu cînd ea mi-a venit, ce poartă a deschis în sufletul meu. Sau poate a fost pe ușa din spate. Sau poate a fost acolo mereu. E o copilă plină de vise cu chipul de Înger ce poartă în ochi sclipiri și mistere. Ea e Universul ce strigă să-l afli, să îl asculți, să-ți dai a ta viață pentru o clipă de mînă în mînă, plimbări în tăcere, în ascultare a poveștilor ei, pășind ușor și cu răbdare prin Ceață. Ea e copila ce mereu e o șoaptă de vînt, culoarea din Stele și versul tăcut al poveștilor spuse în tîrziul din Noapte. E ea cea profundă, adevărată, în rochia stropită-n mănunchi de culori și simțuri, și iubirea în taină, ce iubește de-odată. Și-apoi am vazut și acea copilă ce mereu, într-o fugă, neobosit alergînd între una și alta, sperînd ca, într-o zi, emoția ce-i curge vulcanic să cucerească tot Cerul în cîntecul ei de harpă. Cu aripile întinse, cu chipul în Lumină, se roagă. E ruga ei mută dar plină de doine, cu speranță în tot ce o-nconjoară și tot ce iubește. Ea e copila născută-n Divin ce, fără să ceară, așteaptă o-mbrățișare. Ea e tot ce simți în serenade, căldura ce o aștepti pe înserat să îți vină, prin poarta din dos, pe ușa din stradă, la geamul ascuns dintr-o baladă – îngerul meu, vibrația zborului, răcoarea dimineților mele de Vară.
Pentru tine #ingerulmeu
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
stihuri diamantine //9
Nimrod
semeț provocator
vânând coborând construind
în Babilon șarpele inelat-
ucigând vânătorul renunțând pentru o supa de linte
la dreptul de întăi născut
Esau
Certuri autumnale
N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi
s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie
și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ
cu multă economie de lacrimi
nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,
atârnate de el,
într-o zi o să pună vântul să le scuture,
apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile
de la răsărit la apus,
punând lampa lui Aladin în dreptul Andromedei,
în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,
gata și cu Soarele acesta necugetat,
risipitor de lumină,
il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,
la Polul Nord,
să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,
să țină vulcanii și cutremurele în frâu,
nu de alta, dar mor oamenii,
poeții,
săracii de ei,
într-o zi ne vom trezi singuri,
nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore
ca acum,
să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,
băgați-vă minnțile-n cap dracului!
SECUNDE SUNTEM
Ceasul î-și măsoară secunda ...
Secunde suntem ,
Suntem ca fulgul de nea ,
Suntem ca roua dimineții pe floare ,
Ca lacrima ochilor triști ...
Suntem sărutul vântului pe creastă ,
Ca frunza purtată de vânt ,
Ca visul nopții de vară ,
Suntem o secundă în timp ...
Cât de efemeră e trecerea noastră ...?
Veșnic e doar jurământul iubirii
Și dorul , când pe cel drag l-ai pierdut .
Epigrame XIX
Unui mut
Am crezut că alcoolic este,
Tremura din mâini subit,
Dar el ascunde o poveste;
E un mut… cam bâlbâit.
Deducţie
Doi muţi stăteau posaci,
Cu mâinile în buzunar,
Şi spune-un filozof dibaci:
N-au chef de vorbă azi, e clar.
Unui beţiv
E o fiară furioasă,
Când la bar, bea Ottonel,
Dar ajuns la soaţă acasă,
Fiara-i doar… un motănel.
Unui electrician
A încercat să lege-un fir,
De la priză la reşou,
Şi instant a bubuit,
Rămânând cu toţi…tablou.
Poporului român
a ales pe Şoşoacă senator
Caligula Imperator
Și-a făcut calul senator.
Poporul de origini dacă,
Și-a făcut şi el… o vacă.
Şoferul de vidanjă
La psiholog deschise cabinetul,
Să-şi spună oful supărat,
Că el, şoferul de vidanjă, bietul
Se enervează, din orişice căcat…
Lui Diana Şoşoacă
A râvnit Miss Senator,
Dar fiind prea dolofană,
S-a ales foarte uşor,
Cu premiul: Ana A-slană.
Unui curvar
Umblând din floare-n floare,
Finalul i-a fost scris,
Şi acuma trage tare,
C-o muncă de sisifilis.
Poze sexy zi de zi,
Ea postează pe feisbuc,
Însă n-a actualizat,
Şi că s-a măritat.
Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor
Şoşoacă strigă în mulţime:
“Lăsaţi minerii să intre-n mine”
Ortacii curs îndemnului să dea,
Stau toţi la rând, să intre-n ea.
Lui Diana Şoşoacă
Minerii închişi în subteran,
Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,
Şi speriaţi de glasul grobian,
Decid să-şi prelungească greva.
Femeia Universului meu #ingerulmeu
Cîte copile pot viețui în tine femeie de înger? Cîte copile se ascund și se joacă în tine femeie? Una zurlie, plină de viață, mereu pentru șotii? O zbenguită și-o săltăreață, crescută din Soare? O apă vie, mereu într-un zumzet, mereu o cîntare? E o copila ce-o poți vedea mereu, ea e copila de suprafață. E stîlpul de reazem, e Marele Zid Chinezesc. E copila de Foc dar și rîul de gheață, de nu întelegi al ei joc. Și am mai văzut o copilă, ce mereu se ascunde, privind din depărtare, cu ochii mari și plini, și vocea suavă. O pot găsi, ferită de toți, în adîncuri – copila ce-a tristă, mereu temătoare, înconjurată de gînduri. De te încumeți și de ai răbdare o vei găsi în pădurea deasă și neumblată, ghemuită pe prispa unei căsuțe micuțe, de poveste, mereu cu o floare în mînă. Lumina-i din chip și scînteia ce-o poartă-n priviri e ca o mireasmă virgină de grădini, în care vei putea găsi Curcubeul în Flori și blîndețile din diminețile de Vară. E sufletul de Albă ca Zăpada, dar fără pitici, înconjurată mereu de fluturi si micile vietăți ce vin să îi asculte cîntarea. Dar și învăluită în luptele de întrebări, din cele mai mici, pîn’ la Ceruri, ce admiră cu ochii închiși parfumul adus de-acea mică floare dăruită de Soare ce o ține gingaș. Nu știu cînd ea mi-a venit, ce poartă a deschis în sufletul meu. Sau poate a fost pe ușa din spate. Sau poate a fost acolo mereu. E o copilă plină de vise cu chipul de Înger ce poartă în ochi sclipiri și mistere. Ea e Universul ce strigă să-l afli, să îl asculți, să-ți dai a ta viață pentru o clipă de mînă în mînă, plimbări în tăcere, în ascultare a poveștilor ei, pășind ușor și cu răbdare prin Ceață. Ea e copila ce mereu e o șoaptă de vînt, culoarea din Stele și versul tăcut al poveștilor spuse în tîrziul din Noapte. E ea cea profundă, adevărată, în rochia stropită-n mănunchi de culori și simțuri, și iubirea în taină, ce iubește de-odată. Și-apoi am vazut și acea copilă ce mereu, într-o fugă, neobosit alergînd între una și alta, sperînd ca, într-o zi, emoția ce-i curge vulcanic să cucerească tot Cerul în cîntecul ei de harpă. Cu aripile întinse, cu chipul în Lumină, se roagă. E ruga ei mută dar plină de doine, cu speranță în tot ce o-nconjoară și tot ce iubește. Ea e copila născută-n Divin ce, fără să ceară, așteaptă o-mbrățișare. Ea e tot ce simți în serenade, căldura ce o aștepti pe înserat să îți vină, prin poarta din dos, pe ușa din stradă, la geamul ascuns dintr-o baladă – îngerul meu, vibrația zborului, răcoarea dimineților mele de Vară.
Pentru tine #ingerulmeu
Другие стихотворения автора
De ce nu eu?
De ce l-ai ales pe el, în locul meu?
Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.
Eram doar un copil, voiam să te am,
Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.
El, cu glasul greu, cu palmele reci,
Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,
El, cu furie, cu vorbe de gheață,
Eu, doar un copil, ce voia o viață.
Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,
Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?
Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,
Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?
Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,
N-a fost decât umbra unui chin grotesc.
Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,
Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.
Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,
Din lanțuri de frică o viață-mi refac.
Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,
Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.
Și poate, cândva, o să te întreb
Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:
„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?
De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”
Acorduri de furtună
Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini
Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag
Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el
Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.
De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.
Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma
Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Dacă m-ai iubit atunci, de ce erai ecou?
Ai fost acolo, dar ca o umbră,
un soare stingher printre munți de tăceri,
ai iubit ca ploaia ce stă să inunde,
dar n-ai fost râu-doar cer.
Ai ars în tine, dar fără să luminezi,
foc îngropat sub cenușa mândriei,
mi-ai dus numele-n gând ca pe-un cântec străvechi,
dar l-ai cântat doar nopții, nu mie.
Ai fi putut fi fulger, să spinteci distanța,
ai fi putut fi vânt, să șoptești adevăr,
dar ai fost doar ecou-
o voce pierdută
în munții tăcerii pe care îi cerți că nu-ți răspund.
Și-acum?
Acum îmi spui că ai ars, că ai fost,
dar iubirea care nu vorbește
e doar un cuvânt nerostit-
un trecut fără glas,
un pod niciodată trecut.
Dacă m-ai fi iubit
Oh, dragă iubite de m-ai fi iubit și luna de pe cer nu s-ar mai fi săturat să ne iubească cu patimă cununia de constelații, căci chiar, ele ar fi reprezentat sclipirea noastră, iubirea ce nici-n veacuri nu se stinge niciodat'
De m-ai fi cunoscut cu adevărat, să-mi știi pe de rost sufletul, ai știi ca în adâncul lui exista o iubire fierbinte ce răsare prin razele vii de soare
Și ca orice atingere pe care mi-o doream, a fost doar pentru a îmi mângâia sufletul, pentru a simiți și știi cu adevărat persoana mea
Dar, azi aceste vise de cununie și iubire pură sunt doar niște iluzii vagii pentru prețul ce-l plătesc azi, sa te dau uitării așa cum doar tu m-ai învățat
Adevărul credinței
Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,
Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.
Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,
Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.
Nu vreau o religie ce desparte și frânge,
Ce pune hotare și suflarea o stinge.
Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,
Ce nu judecă omul după haina purtată.
Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,
Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?
Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,
Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.
Voi, ce scuipați venin în numele Lui,
Ce faceți din rai doar un club pentru voi,
Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,
El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.
Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,
Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.
Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,
Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.
Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,
Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.
Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,
El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.
De ce nu eu?
De ce l-ai ales pe el, în locul meu?
Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.
Eram doar un copil, voiam să te am,
Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.
El, cu glasul greu, cu palmele reci,
Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,
El, cu furie, cu vorbe de gheață,
Eu, doar un copil, ce voia o viață.
Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,
Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?
Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,
Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?
Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,
N-a fost decât umbra unui chin grotesc.
Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,
Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.
Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,
Din lanțuri de frică o viață-mi refac.
Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,
Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.
Și poate, cândva, o să te întreb
Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:
„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?
De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”
Acorduri de furtună
Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini
Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag
Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el
Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.
De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.
Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma
Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Dacă m-ai iubit atunci, de ce erai ecou?
Ai fost acolo, dar ca o umbră,
un soare stingher printre munți de tăceri,
ai iubit ca ploaia ce stă să inunde,
dar n-ai fost râu-doar cer.
Ai ars în tine, dar fără să luminezi,
foc îngropat sub cenușa mândriei,
mi-ai dus numele-n gând ca pe-un cântec străvechi,
dar l-ai cântat doar nopții, nu mie.
Ai fi putut fi fulger, să spinteci distanța,
ai fi putut fi vânt, să șoptești adevăr,
dar ai fost doar ecou-
o voce pierdută
în munții tăcerii pe care îi cerți că nu-ți răspund.
Și-acum?
Acum îmi spui că ai ars, că ai fost,
dar iubirea care nu vorbește
e doar un cuvânt nerostit-
un trecut fără glas,
un pod niciodată trecut.
Dacă m-ai fi iubit
Oh, dragă iubite de m-ai fi iubit și luna de pe cer nu s-ar mai fi săturat să ne iubească cu patimă cununia de constelații, căci chiar, ele ar fi reprezentat sclipirea noastră, iubirea ce nici-n veacuri nu se stinge niciodat'
De m-ai fi cunoscut cu adevărat, să-mi știi pe de rost sufletul, ai știi ca în adâncul lui exista o iubire fierbinte ce răsare prin razele vii de soare
Și ca orice atingere pe care mi-o doream, a fost doar pentru a îmi mângâia sufletul, pentru a simiți și știi cu adevărat persoana mea
Dar, azi aceste vise de cununie și iubire pură sunt doar niște iluzii vagii pentru prețul ce-l plătesc azi, sa te dau uitării așa cum doar tu m-ai învățat
Adevărul credinței
Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,
Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.
Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,
Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.
Nu vreau o religie ce desparte și frânge,
Ce pune hotare și suflarea o stinge.
Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,
Ce nu judecă omul după haina purtată.
Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,
Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?
Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,
Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.
Voi, ce scuipați venin în numele Lui,
Ce faceți din rai doar un club pentru voi,
Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,
El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.
Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,
Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.
Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,
Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.
Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,
Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.
Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,
El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.