Toamnă
Pe șevaletul toamnei
un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor
cu cele reci ale strugurilor
galbenul auriu și pufos al gutuilor
cu indigoul distant al prunelor
adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții
care fac farmece
stolurile flămânde de grauri
cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului
de cicoare
stolurile nehotărâte de rândunele
rătăcite de cârd
șoarecii neliniștiți
care strâng spicele
aplică o tușă de galben bolnav peste frunze
ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor
urletul prelung al lupilor
zbaterile aripilor prin aerul ruginit al zilelor
e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză
să găsești toate nuanțele de roșu
de portocaliu
de galben aprins
maro sau auriu
să le ferești din calea lacrămii ochiului
care subțiază culorile
făcând loc albului iernii
de la geamul meu privesc cum Marele Pictor
își strânge pensulele
cum își ia șevaletul în spate
și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…
Стихи из этой категории
Arca lui Noe
prea multe întrebări fără răspunsuri
însoțesc viața
nimeni nu are explicații perfect plauzibile
degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul
hoitul în putrefacție al logicii
răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii
întârzie
Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii
în cruciada maieuticii împotriva oului
lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene
asupra celei creștine
nu-ți face semnul crucii
Maria mea dragă
care porți cu smerenie numele Fecioarei
născătoare de Dumnezei
in vitro
la două milenii de la nașterea hollywoodiană
a lui Cristos
suntem încă în faza de experiment pe șoareci
cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre
dedesubturile acestei afaceri…
Flacără timpurie
Din cenușa m-am născut
Cu un suflet deja cunoscut,
Ce-a trăit neîncetat ca o candela aprinsă
Pe care dac-o atingeai era prea încinsă.
Așa cum flăcările plângeau
Și sufereau toată asprimea,
Se prefăceau că nu tremurau,
Iar apa nu le oferea ușurimea.
Se scurgea ceara de pe ea
Încet, încet se stingea
Și parcă prefăcut in sânge,
Un lichid roș se strânge.
Îmi pasă
-Te-ai trezit? Acum îți pasă?
-Nu sunt treaz, dar vreau o șansă.
-Puiule,
Șansele sunt infinite.
Inima!
Las-o să profite!
Lasă-ți gândul pentr-o zi!
Și vezi oare cum o fi.
-Mi-a păsat azi de-o furnică.
Se zbătea, murea de frică.
Am salvat-o de la moarte.
M-o fi salvat și ea, poate?
-Poate, poate, te-ai trezit.
Poate, poate, te-ai mințit.
Ascultă aici! fii chibzuit:
De înoți în nepăsare,
Te vei îneca în mare!
Să-ți pese de toate, copile!
Să-ți pese, nu-i obositor.
E vital.
E-nălțător.
-Acum îmi pasă.
Frumoasa
I-ai spus ca e frumoasa
Superba chiar.
Ai facut-o sa creada ca o iubesti.
Ca o adori.
I-ai spus ca e creativa,
Desteapta chiar.
Ai facut-o sa creada ca o iubesti.
Ca o admiri.
I-ai frant inima,
Cu doar cateva cuvinte,
In mii de bucati ,
De negasit, pierdute.
A plans saraca,
Nu mai respira,
Plangea si tacea,
Ca nu cumva sa deranjeze.
I-ai spus ca e frumoasa,
Si te-a crezut,
A crezut ca e frumoasa,
Insa doar o minciuna a fost.
I-ai spus ca nu conteaza cum arati,
Pana cand a contat.
Pana cand a ramas doar ea,
Si restul cu altcineva.
I-ai rupt tulpina florii,
De parca ar putea sa cresca din nou.
Usor, petalele i-au cazut,
Si in pamant au intrat.
I-ai calcat pe suflet,
Ai lasat-o sa zaca pe pamant,
Acolo in frig,
Unde e cel mai rau.
Ai rupt-o
Si nu s-a mai ivit la suprafață.
Sta sub pamant,
Acoperindu-si cat de bine poate fața.
Saraca,
Sta acolo, nu zice nimic.
Moara pe zi ce trece,
Fara apa , fara îngrășăminte.
I-ai spus ca e frumoasa,
Te-a crezut,
I-ar sufletul ei “frumos” s-a rupt,
Petalele i-au cazut.
I-ai spus ca o iubesti
Si ca e frumoasa,
Doar ca minciunile astea,
Au costat-o viata.
Like water
You flow through my mind like water
Sometimes it can be a turbulent flow,
Sometimes just nice and slow.
Like water you have stages,
Where your mad, then your sad,when you cry, then you laugh.
I don’t get you, i dont.
But sometimes, i cant think straight when i dont hear your bubly vocal cords.
I dont get you, i dont.
But i feel like its just us in the whole world.
We flow, we fall, we cross each road we pass.
We never get tired of the waterblast.
You tend to pour your problems on me,
expecting to evaporate them just like warm tea.
I dont get you, i do.
I listen to every gush you have, to every little pond you have.
You flood my mind with words you say, with your problems within each day.
I dont get you, but oh how i do.
My mind when i talk to you is all blue.
All blue like the sea, until it turns black when your in missery.
I try to keep you clean, but each time there’s another plastic in your sea.
Your all soaked, from your tears you have leaked.
I try to offer a towel, but it just gets wet from your sorrows.
From your past wishes and hopes,how i wish i could just swim,
Through each of your dreams, and slowly make them appear, like a little fish swimming in the sea.
I dont get you, i dont.
But i cant help but admire your flows and waves, each time you slowly sway.
You flow through my mind like water,
And yet again you never seem to bother.
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Arca lui Noe
prea multe întrebări fără răspunsuri
însoțesc viața
nimeni nu are explicații perfect plauzibile
degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul
hoitul în putrefacție al logicii
răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii
întârzie
Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii
în cruciada maieuticii împotriva oului
lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene
asupra celei creștine
nu-ți face semnul crucii
Maria mea dragă
care porți cu smerenie numele Fecioarei
născătoare de Dumnezei
in vitro
la două milenii de la nașterea hollywoodiană
a lui Cristos
suntem încă în faza de experiment pe șoareci
cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre
dedesubturile acestei afaceri…
Flacără timpurie
Din cenușa m-am născut
Cu un suflet deja cunoscut,
Ce-a trăit neîncetat ca o candela aprinsă
Pe care dac-o atingeai era prea încinsă.
Așa cum flăcările plângeau
Și sufereau toată asprimea,
Se prefăceau că nu tremurau,
Iar apa nu le oferea ușurimea.
Se scurgea ceara de pe ea
Încet, încet se stingea
Și parcă prefăcut in sânge,
Un lichid roș se strânge.
Îmi pasă
-Te-ai trezit? Acum îți pasă?
-Nu sunt treaz, dar vreau o șansă.
-Puiule,
Șansele sunt infinite.
Inima!
Las-o să profite!
Lasă-ți gândul pentr-o zi!
Și vezi oare cum o fi.
-Mi-a păsat azi de-o furnică.
Se zbătea, murea de frică.
Am salvat-o de la moarte.
M-o fi salvat și ea, poate?
-Poate, poate, te-ai trezit.
Poate, poate, te-ai mințit.
Ascultă aici! fii chibzuit:
De înoți în nepăsare,
Te vei îneca în mare!
Să-ți pese de toate, copile!
Să-ți pese, nu-i obositor.
E vital.
E-nălțător.
-Acum îmi pasă.
Frumoasa
I-ai spus ca e frumoasa
Superba chiar.
Ai facut-o sa creada ca o iubesti.
Ca o adori.
I-ai spus ca e creativa,
Desteapta chiar.
Ai facut-o sa creada ca o iubesti.
Ca o admiri.
I-ai frant inima,
Cu doar cateva cuvinte,
In mii de bucati ,
De negasit, pierdute.
A plans saraca,
Nu mai respira,
Plangea si tacea,
Ca nu cumva sa deranjeze.
I-ai spus ca e frumoasa,
Si te-a crezut,
A crezut ca e frumoasa,
Insa doar o minciuna a fost.
I-ai spus ca nu conteaza cum arati,
Pana cand a contat.
Pana cand a ramas doar ea,
Si restul cu altcineva.
I-ai rupt tulpina florii,
De parca ar putea sa cresca din nou.
Usor, petalele i-au cazut,
Si in pamant au intrat.
I-ai calcat pe suflet,
Ai lasat-o sa zaca pe pamant,
Acolo in frig,
Unde e cel mai rau.
Ai rupt-o
Si nu s-a mai ivit la suprafață.
Sta sub pamant,
Acoperindu-si cat de bine poate fața.
Saraca,
Sta acolo, nu zice nimic.
Moara pe zi ce trece,
Fara apa , fara îngrășăminte.
I-ai spus ca e frumoasa,
Te-a crezut,
I-ar sufletul ei “frumos” s-a rupt,
Petalele i-au cazut.
I-ai spus ca o iubesti
Si ca e frumoasa,
Doar ca minciunile astea,
Au costat-o viata.
Like water
You flow through my mind like water
Sometimes it can be a turbulent flow,
Sometimes just nice and slow.
Like water you have stages,
Where your mad, then your sad,when you cry, then you laugh.
I don’t get you, i dont.
But sometimes, i cant think straight when i dont hear your bubly vocal cords.
I dont get you, i dont.
But i feel like its just us in the whole world.
We flow, we fall, we cross each road we pass.
We never get tired of the waterblast.
You tend to pour your problems on me,
expecting to evaporate them just like warm tea.
I dont get you, i do.
I listen to every gush you have, to every little pond you have.
You flood my mind with words you say, with your problems within each day.
I dont get you, but oh how i do.
My mind when i talk to you is all blue.
All blue like the sea, until it turns black when your in missery.
I try to keep you clean, but each time there’s another plastic in your sea.
Your all soaked, from your tears you have leaked.
I try to offer a towel, but it just gets wet from your sorrows.
From your past wishes and hopes,how i wish i could just swim,
Through each of your dreams, and slowly make them appear, like a little fish swimming in the sea.
I dont get you, i dont.
But i cant help but admire your flows and waves, each time you slowly sway.
You flow through my mind like water,
And yet again you never seem to bother.
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
Другие стихотворения автора
Doamne, cât de frumos era îngerul!
e greu de spus de unde a căzut îngerul
(se poate presupune că se prăbușise din cer!)
cert este că era acolo
în mijlocul drumului
întins pe caldarâm
nemișcat
salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe
dar îngerul nu avea corp ca oamenii
sub haine nu exista nimic
cum să resuscitezi pe cineva care nu există
se întrebau cu toții
și cineva a sunat la 112
„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”
” mai repetă o dată!” ceru telefonista
și omul repetă încă o dată
iar telefonista-i închise telefonul în nas
”lua-v-ar dracu` de derbedei!”
mai sunaseră și alții
apoi apăruse Poliția
Pompierii
Smurd-ul
Raed Arafat
și-n timp ce heruvimul dezbrăcat
își dădea sufletul
nevăzut de nimeni
lumea adunată pe margini se mira cât de frumos era îngerul
Acoperiri
strigătul fricii
reverberează lugubru
alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare
nu-ți mai auzi bătăile inimii
te-apuci cu mâinile de ultimul gând
care te-ndemnase
cu puțin înainte
diabolic
să fugi
fără să înțelegi de ce
și
mai ales
fără să știi cine
a stins acolo
sus
(în somtuoasele apartamente ale minții)
lumina
lăsându-ți i sufletul să se zbată
precum peștele pe uscat
să urle pe străzile scufundate în beznă
ca Diogene
căutând cu disperare
un om…
Exercițiu de imaginație
hai să încercăm un exercițiu de imaginație
și să împărțim pâinea aceasta în continente
punem jumătate deoparte
pentru Asia
ca să fim siguri
altă jumătate pentru ce-a mai rămas
în ordine
Africa
America
Antarctica
Europa
îmi vei spune că n-am luat în calcul oceanele
iar eu îți voi răspunde că oceanele nu fac parte din ecuație
fiindcă Pământul arăta la început ca o pâine rotundă
mai târziu au apărut apele
munții
nu-ți mai explic cum
și de ce
mai bine hai să mâncăm pâinea aceasta fierbinte
într-un exercițiu ipotetic de supraviețuire în Cosmos
eu
concentrându-mă pe Asia
tu
pe bucățile mai mici
experimentând
de fapt
o variantă posibilă de masacrare a lumii…
Însă iubirea
mai nou sunt prieten cu urșii
strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii
( la care s-au ospătat oamenii cavernelor
mileniului trei!)
pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice
nonconformiști însă din naștere
prietenii mei
afectuoși până la ruperea oaselor
pe care te poți sprijini la nevoie
fără să investești alceva decât dragoste
la naiba
de ce-mi vorbiți urșii de rău
când dau buzna în casele oamenilor
știți și voi că foamea e crâncenă
le-a luat mințile
iar uneori e foarte greu să deosebești un om
de celelalte viețuitoare ale Pământului
ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul
.
însă iubirea le-ntrece pe toate…
Încrâncenare
Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...
Fetiţa şi jucăriile ei ciudate
Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.
- Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?
Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.
Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.
- Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?
- ?!
Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.
- Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!
Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.
- Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?
- ?!
- Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?
Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.
- Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!
Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...
La a doua tură fetiţa se opri căscând.
- N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?
Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.
- ?!
- Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?
Mogâldeţele clătinară negativ din cap.
- Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...
Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...
Doamne, cât de frumos era îngerul!
e greu de spus de unde a căzut îngerul
(se poate presupune că se prăbușise din cer!)
cert este că era acolo
în mijlocul drumului
întins pe caldarâm
nemișcat
salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe
dar îngerul nu avea corp ca oamenii
sub haine nu exista nimic
cum să resuscitezi pe cineva care nu există
se întrebau cu toții
și cineva a sunat la 112
„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”
” mai repetă o dată!” ceru telefonista
și omul repetă încă o dată
iar telefonista-i închise telefonul în nas
”lua-v-ar dracu` de derbedei!”
mai sunaseră și alții
apoi apăruse Poliția
Pompierii
Smurd-ul
Raed Arafat
și-n timp ce heruvimul dezbrăcat
își dădea sufletul
nevăzut de nimeni
lumea adunată pe margini se mira cât de frumos era îngerul
Acoperiri
strigătul fricii
reverberează lugubru
alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare
nu-ți mai auzi bătăile inimii
te-apuci cu mâinile de ultimul gând
care te-ndemnase
cu puțin înainte
diabolic
să fugi
fără să înțelegi de ce
și
mai ales
fără să știi cine
a stins acolo
sus
(în somtuoasele apartamente ale minții)
lumina
lăsându-ți i sufletul să se zbată
precum peștele pe uscat
să urle pe străzile scufundate în beznă
ca Diogene
căutând cu disperare
un om…
Exercițiu de imaginație
hai să încercăm un exercițiu de imaginație
și să împărțim pâinea aceasta în continente
punem jumătate deoparte
pentru Asia
ca să fim siguri
altă jumătate pentru ce-a mai rămas
în ordine
Africa
America
Antarctica
Europa
îmi vei spune că n-am luat în calcul oceanele
iar eu îți voi răspunde că oceanele nu fac parte din ecuație
fiindcă Pământul arăta la început ca o pâine rotundă
mai târziu au apărut apele
munții
nu-ți mai explic cum
și de ce
mai bine hai să mâncăm pâinea aceasta fierbinte
într-un exercițiu ipotetic de supraviețuire în Cosmos
eu
concentrându-mă pe Asia
tu
pe bucățile mai mici
experimentând
de fapt
o variantă posibilă de masacrare a lumii…
Însă iubirea
mai nou sunt prieten cu urșii
strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii
( la care s-au ospătat oamenii cavernelor
mileniului trei!)
pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice
nonconformiști însă din naștere
prietenii mei
afectuoși până la ruperea oaselor
pe care te poți sprijini la nevoie
fără să investești alceva decât dragoste
la naiba
de ce-mi vorbiți urșii de rău
când dau buzna în casele oamenilor
știți și voi că foamea e crâncenă
le-a luat mințile
iar uneori e foarte greu să deosebești un om
de celelalte viețuitoare ale Pământului
ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul
.
însă iubirea le-ntrece pe toate…
Încrâncenare
Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...
Fetiţa şi jucăriile ei ciudate
Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.
- Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?
Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.
Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.
- Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?
- ?!
Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.
- Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!
Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.
- Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?
- ?!
- Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?
Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.
- Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!
Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...
La a doua tură fetiţa se opri căscând.
- N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?
Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.
- ?!
- Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?
Mogâldeţele clătinară negativ din cap.
- Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...
Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...