Toamnă
Pe șevaletul toamnei
un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor
cu cele reci ale strugurilor
galbenul auriu și pufos al gutuilor
cu indigoul distant al prunelor
adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții
care fac farmece
stolurile flămânde de grauri
cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului
de cicoare
stolurile nehotărâte de rândunele
rătăcite de cârd
șoarecii neliniștiți
care strâng spicele
aplică o tușă de galben bolnav peste frunze
ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor
urletul prelung al lupilor
zbaterile aripilor prin aerul ruginit al zilelor
e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză
să găsești toate nuanțele de roșu
de portocaliu
de galben aprins
maro sau auriu
să le ferești din calea lacrămii ochiului
care subțiază culorile
făcând loc albului iernii
de la geamul meu privesc cum Marele Pictor
își strânge pensulele
cum își ia șevaletul în spate
și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 11 decembrie 2018
Vizualizări: 1399
Poezii din aceiaşi categorie
Între ghețuri
vâsleam pe sigurul lac înghețat
din acest arhipelag arctic al vieții
într-o barca a lui Noe
în care nu mai încăpuse nimic
în afară de noi
vâsleam în neștire
printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii
tu țineai cârma
ocoleai stelele și luna
căzute în apă
delfinii care luau în boturile lor umede
cerul
balenele albastre
pitice
aisbergurile
toată viața ai ținut cârma
m-ai condus spre același golf al liniștii
deși eu mi-aș fi dorit
poate
largul
uraganele care bântuie oceanele lumii
peșterile cu desene rupestre
chiar și acum îmi încâlcești visele
răsucești gâturile albatroșilor căzuți
niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei
odihna
sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape
înghețate
să strâng în brațe aceiași urși grizzly
de mâine însă începe cea mai lungă
noapte polară…
Pustiul creator
Tic tac
Nu pot ocoli acest atac,
Caci chiar eu sunt de vină,
Pentru că m-am tot uitat la ai mei străbuni
Și am încercat să nu calc ca ei pe cărbuni,
Dar greșelile au inceput sa vină,
Iar inspirația divină
Nu mă mai mângâia cu mână fină
Ci asprimea parcă s-a proiectat
In cel mai adânc orificiu infectat,
Lăsand virusul să acționeze și să submineze
Tot tabloul de ghiocei pictat.
Conjurații
nu știu cum e să descifrezi matematica aceasta secretă
a sunetelor
cum e să-ți potrivești pașii după intensitatea lor
Ea însă părea să înțeleagă fiecare vibrație tăcută
a Universului
a coardelor sale nevăzute
îmbibate în sunete
descria cu fiecare braț
evantaie albe-turcoaz de lumină
printr-un spațiu fluid
nesfârșit
întins ca o spumă cuantică
își lăsa pleoapele de culoarea mentei
peste verdele cenușiu al irisilor
ajungea mereu la capăt înaintea ecoului
sprijinea cerul în vârful degetelor
amesteca în păru-i roșcat stelele
își atârna la ureche cercelul de aur al lunii
era parte din acest puzzle miraculos
noi
pe partea cealaltă a clipei
ne țineam cu greu umoarea sticloasă
din ochi
inimile noastre își luaseră deja zborul
ultima imagine rămasă pe retină
era un fluture căzut într-un caleidoscop
și transformat în mii de fluturi simetrici
de neînțeles această conjurație secretă a sunetelor...
Cafeina
Detest cafeaua,
Cu gustul ei acrișor
Plin de amor și regrete
De visuri și amărăciuni,
Cu ore de somn pierdute,
Înecate în cafeaua amară
Aroma îmi stă mereu în gând,
Și-n inimă
Cafeaua, ca un râu de amintiri
La fel de amare,
Dar, la fel de dependente de ele...
Cafeaua...
Aroma buzelor tale.
(Mulțumesc de sfat și de susținere 🫶🏼)
Mamaie
Bre mamaie,
Tu ca o mamă pentru mine ai fost,
M-ai ingrijit şi spălat
M-ai hranit şi educat,
Cu palmele tale bătătorite de muncă, m-ai mangâiat
Cu umorul tău m-ai inveselit.
Aşa brusc ai plecat,
Cand nimeni nu se astepta.
Ai lasat in urma o familie incompleta
Rănită de plecarea ta
Plângând de dorul tau.
M-am obişnuit cu tine cât ai fost acasă.
Cum stăteai pe scaun şi te uitai să vezi cine intră pe poartă,
Cum ne strigai fără oprire, pânâ venea cineva,
Cum mă rugai sa merg cu tine la biserică sau sa fac paste sau paine sau sa-ți iau ceva de la magazin
Cum stăteai, aşa, pe scaun şi-mi spuneai ce bine m-am îmbrăcat
Cum ii spuneai mamei "De ce nu vine Ana să mai stea cu mine?".
Vreau să-ti spun că-mi pare rau
Că am fost prea leneşă ca să vin să te vad
Şi să-mi povesteşti ce ai făcut azi.
Că puteam să vin să stau cu tine şi să-ti zic "Noapte bună,bre"
Dar n-am făcut-o
N-am venit, poate, să-mi iau rămas bun.
Am zis că te văd maine şi stăm de vorbă
Doar că, mâine am vorbit doar eu...
Mâine am stat la căpătâiul unui corp care, cu o ora în urma era plin de viață,
Mâine am stat plângând lângă femeia..,pe care, dacă o rugam să-mi aducă luna de pe cer, ea imi aducea şi soarele,
Mâine am regretat că n-am venit ieri să văd ce faci, cum esti...
Azi te-ngroapă şi eu nu-o să te mai văd
Iar să mă împac cu gândul mi-e tare greu.
Imi pare rău că n-am venit ieri să te văd
Şi că ți-am promis paste şi nu ți-am făcut
Şi că n-am stat cu tine mai mult
Şi că m-am răstit la tine când m-ai supărat...
Acum singura voce care se aude la "Rămas bun", e a mea, îndurerată de moartea ta.
Să mă ierți mamaie că n-am venit ieri să văd ce faci...
Dar amintirea ta va fi veşnic în inima mea.❤
Lucruri mari
Mare lucru e sã ştii
Sã îţi vezi de-a ta lucrare
Şi în dreptul ei sã pui
Semnele de întrebare.
Mare lucru e sã poţi
Sã te-abţii când ai dreptate,
Sã nu cauţi sã-i înveți
Pe cei ce le ştiu pe toate!
Mare lucru sã-ţi cunoşti
Locul tãu în astã lume,
Nerâvnind în niciun fel
O distincţie anume.
Mare lucru e sã vrei
Sã te porţi ca fiu de Rege.
Sprijinind pe cei ce-i dor
Des, picioarele betege.
Mare lucru e sã ai
O ureche ce n-aude
Bârfele şi şoaptele
Celor mai de treabã rude!
Alte poezii ale autorului
Să dai afară din casă un câine
singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită
de noiembrie
este să-ți calci umbra pe coadă
să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor
să-ți bagi picioarele în ea viață
în el serviciu
unde trebuie să semnezi neapărat condica
să răspunzi la același stupid
How are you men
care te scoate din minți
s-asculți conversațiile despre vreme
despre politică
pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine
nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine
cum să dai afară un câine
întreabă și șeful retoric
ridic din umeri
da
mă gândesc
nu-i corect să dai afară din casă un câine
pe o vreme ca asta
cu omul e altceva
fak you men
câinele însă e sfânt
e cel mai credincios prieten al omului
femeia pune întodeauna condiții
câinele te iubește necondiționat
latră
nici nu mai contează dacă are pureci
limbrici
dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie
cu seherezada
n-avem noi reacții la alte rahaturi
precum statul de drept
diaspora
apropierea planetei Nibiru
suntem penibili…
Insectar
în ultima carte de poezie
am adunat toate insectele tăcute și netăcute
din viața mea
câte zece-douăzeci pe o pagină
pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie
pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat
în propriu sânge
Doamne
cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori
infestând cu otrava dorințelor noastre
altarele spiritului
alunecând cumva pe scara comună a evoluției
de câte ori răsfoiesc câte o pagină
plonjez în întunericul voluptos al trecutului
cu exuberanța poetului ucigaș de greieri
dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă
a copilului care înfige un bold într-un fluture
în cartea mea a mai rămas doar un loc
pe ultima pagină
destul pentru a lăsa să curgă acolo
o lacrimă
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Ipocrizie
îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă
cu vedere spre infinit
unde se-aude foșnind ziua
încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții
gustul de rugină și Tequila
din gură
mahmureala instalată în oase
ca plumbul topit
și simt sentimentul acela revigorant
al nepăsării
oricum o iei mereu de la capăt
așezi aceleași piese pe tabla de șah
și faci prima mutare cu inima
rațiunea încă mai doarme din greu
printre monștri
lumea
la fel
e tot acolo
și te așteaptă indiferentă
ca o femei de moravuri ușoare
pe care n-o mai surprinde nimic
viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate
ingenuă
instanțele împart dreptatea până când te fac praf
și când rezultatul nu mai contează
arareori întrevezi viitorul
prin aburul rafinat al cafelei
dar ție nu-ți mai pasă
nu ai prea multe opțiuni
în afara cafelei
poate doar să-ți aprinzi o țigară…
Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
Predistinare
înțeleg că e destul de riscant să te autoclaustrezi în garsoniera ta de la etajul „cinșpe” sau în ansamblurile rezidențiale ale minții poți s-o iei razna și să te arunci pe fereastră ori să-ți tai venele cu lama de bărbierit legistul va aplica ștampila depresie pe toate certificatele de deces în toate cazurile de aruncat pe fereastră sau tăiat venele deși unii o fac din disperare alții din plictis patologic ori din prea bine nu există o cauză universal valabilă o regulă totu-i abracadabrant și aleatoriu dincolo de infatuarea ființei umane de a fi tranșat problema eternă a egalității de șanse nu e nimic concret femeia nu va fi niciodată egală cu bărbatul hoțul cu omul cinstit câinele cu pisica toți suntem unici
*
tragi pe nas substanța anhidră a fericirii și dai cu tifla deontologilor jalnici de la televizor cine dracu’sunteți voi să-mi impuneți etica voastră nenorocită să dați breaking news-uri pe nefericirea mea ancestrală nu știți nimic despre dependența moștenită din tată în fiu n-ați auzit de predestinare autoclaustrați-vă dacă tot știți totul despre orice dacă tot puteți trimite locomotiva destinului pe o linie moartă și aruncați-vă în final de la etajul”cinșpe” al rațiunii…