Codul neliniștii

De-ar fi și cerul să cadă peste mine,

Cum se frâng tăcerile-n suspin,

Te-aș chema, iubito, să m-aline

Umbra ta rămasă în destin.

De-ar fi și stelele să moară-n zori,

Să-nghețe timpul între ploi,

Ți-aș desena din lacrimi flori,

Să-nflorească drumul înapoi.

De-ar fi și munții să se plece-n vânt,

Și șoaptele să-mi cadă greu,

Aș pune-n rugăciune orice gând

Să te păzească-n vis mereu.

De-ar fi și moartea să m-apuce-n vis,

Din piept mi-aș rupe doru-n hău,

Să nu-mi răpească glasul scris,

Să-l duc cu mine, glasul tău.

Când lumea se prăbușește-n tăceri,

Iar gândurile-mi țipă-n pereți,

Vocea ta picură peste dureri

Ca un cântec uitat de poeți.

Nu-mi dai promisiuni, nici povești,

Nu-mi spui că va fi totul bine,

Dar sună a „aici ești”,

Și-mi ajunge — e tot ce-mi ține.

În timbrul tău cald, nesfârșit,

E ceva ce nu pot explica:

O chemare, un rost, un sfârșit

Al furtunii din inima mea.

E terapie fără tratat,

E tămăduire fără motiv,

E ca și cum m-aș fi regăsit

Într-un vers rostit intuitiv.

Și nu știi, și nici nu-ți cer,

Să înțelegi ce-n mine plânge,

Dar când te aud, dispare orice mister,

Iar rănile-mi tac… și totul se stinge.

Pe cărarea dorului grea,

Merg singur, cu inima goală,

Fata mea n-a fost niciodată,

Doar un vis ce doare-n șoaptă.

Nu mi-a spus „rămâi aproape”,

Nici nu m-a privit cu blândețe,

Iar eu păstrez în piept o stea,

Ce arde fără milă, fără șanse.

Sub fântâna cu apă rece,

Am lăsat un gând de jale,

Ea, departe de mine, tăcută,

Ca vântul ce bate-n vale.

Între pini, cu flori alese,

Unde nici soarele nu-i in zori,

Acolo sunt, prins in mreje de tăceri ,

Umbrit de propria cruce.

Am căutat alinare în umbrele nopții,
Făcând pacturi cu dorințele necontrolate,
Acum îmi simt sufletul căzut, măcinat,
Răsucindu-se în viciile ce nu mă lasă să respir.

Mi-e dor de acele zile când iubirea era pura,
Când inima batea cu ritm de bucurie,
Dar acum e un ecou rece,
Iar pasiunea s-a transformat în amintire amară.

Fug de la adevăr și mă ascund în fantezii,
Căutând sensuri care nu mai există,
Iar în oglinda ruptă, mă văd pierdut,
Devenind o umbră a omului ce am fost.

Poate că într-o altă viață voi înțelege,
Că nu există drumuri fără greșeli,
Dar până atunci, îmi zic adesea:
„O să găsesc răspunsul când timpul mă va schimba.”

Am murit încet

În timp ce zâmbeam.

Nimeni n-a știut,

Părea doar că respir.

Dacă Dumnezeu mă caută după chip, iar eu ajung după mască,

Ce va vedea din mine, omul sau minciuna mea?

Că lumea m-a învățat să zâmbesc când sufletul se frânge,

Dar cerul mă va judeca după rana ce-am ascuns sub ea.

Am purtat fețe străine ca să nu-mi vadă nimeni vina,

Am fost lumină pe dinafară și furtună în ascuns,

Iar când voi sta în fața Lui, nu chipul va răspunde 

Ci tot ce am ucis în mine și tot ce n-am spus.

ai rupt din DEX-ul meu pagina despre iubire

știind că mă uit uneori la diferite cuvinte

ai vrut să nu-mi explic sentimentul acesta puternic

pentru infantă

al doilea copil al Literaturii

Poezia

care nu-ți vine la îndemână

ai reînviat secretul lui Polichenele

ca și când n-ai ști că iubirea n-are nevoie de explicații

oricâte pagini ai rupe din DEX

vei fi întotdeauna pe locul doi

Poezia și tu

în această ordine

nu se poate altfel

arată-mi un om dependent sută la sută

de o femeie

fără o mică anticameră

în care să-și oblojească sufletul

tu însăți depinzi ombilical de beauty

militezi pentru independența femeii

printre altele

sau pierzi timpul la coafor

hai lasă-mă...

Lumina podețului, săgeată către orizont

Împrăștie nuanțele cerului asupra ființei.

Ziua se lasă-n amurg la poalele înserării

Și albul norilor îmbracă pelerina înstelată.

Caut pe cer constelația aducătoare de vești,

Transmit telepatic dorința de cunoaștere,

Și aștept ca Universul să își trimită mesagerul

Liniștii, păcii, împăcării și reculegerii.

Metamorfoză

Fusei la socri cu nevasta,

Și am rămas mirat de asta,

La dânșii soața mea e mută,

La mine acasă e limbută.

Abuz în serviciu

Nevastă-sa e bioloagă,

Iar casnicia lor e în declin,

C-a prins-o în zănoagă,

Cum studia un corp străin.

Unui ucenic

Cu ce profesor prost ai studiat,

De nu poţi să înfăptuieşti nimic?

Iar el răspunse entuziasmat,

Am fost autodidact de mic.

Dorinţă

Un chel spuse la soţioară,

După ce de aici m-oi duce,

Că n-am avut podoabă capilară,

Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.

La o întrunire de partid

Cum se creează între ei conexiuni,

Le explica un lider de partid…

Dar am şi eu suspiciuni,

Că-n capul lor e numai vid.

Dilemă

Am fost la o bijuterie,

Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,

Vreţi ceva pentru soţie,

Sau doriţi ceva mai scump?

Confuzie

Una cu fustă a atacat,

În miezul zilei pe maidan,

Iar la anchetă a declarat:

• Am crezut că-i scoţian.

Potrivire

Ce bine arătau ca miri,

Şi ce miros în jur plutea,

Ea - un buchet de trandafiri rozé,

El - un buchet de Aligoté.

Medicului epigramist

Încercând o epigramă,

Cu mintea-i filozofă,

Un medic mai de seamă,

A avortat o strofă.

S-a făcut reparații tot anul la CET,

directorul declara la TV:

Căldură va fi în orice casă,

Chiar de afară va fi ger...

Instant o abureală deasă,

A și ieșit de sub calorifer.

Împărțire pământ – cota doi acri

De la primărie,

A venit solie,

Şi-un tip cam acru,

Îmi măsură un acru.

Unui chel

Marcat pe veci de adevăr,

Și ca o răzbunare pe geneză,

Porni cu un buștean de păr,

La un tâmplar, să-l ia la freză.

Unui general retras la sat

Ne e bine un general,

Ca sa fie în general,

Prea comun,

Într-o comună.

Emotii ce se frâng ca valurile mãrii
Nisipul scurs câte putin
Lasã sã vadã
O urmã a adevãrului nespus
De gura omului supus.
Pe aripile vântului se intoarce un ecou,
Un sunet de trezire
A timpului ce parcã-i stins.
Se aprind vapai...
Ce lasa marea in clocot
Si un marinar cârmeste spre un tãrm...

Cândva și eu va fi să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

Și-atunci, avântu-mbietor,

Pe când va fi și eu să zbor,

Prin cer mă va purta de zor,

Cu ochii de lucire plini.

Va fi și eu cândva să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre

care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru

Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul

ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
 își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…