Când casa e o iluzie

adevărul-ca o pradă,

îl mirosim din toate

direcțiile.

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei

strălucesc

în noapte.....

Am auzit ca sunt plăcut

însă niciodata lucid

doar ca al doilea zicea

ești mai deștept decât inima

ca nimeni nu știe

de al doilea de mine

ce te ghidează sa arați lumii

falsul din tine

ii prostesti și ii câștigi

iar ei cred ca tot nu ești lucid

profiți și devii onorabil

caci ei cred ca esti nimic

însă esti cel mai lucid

așa ai ajuns sa nu te naști

ci sa mori

ca din moment ce ai murit

poți reînvia ,

dar niciodată murind

adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.

atent la detalii

scorțos

cu morgă

și să fii cel lăsat de mama Natură

care înjură

vorbește trivial

râgâie

își soarbe zgomotos cafeaua

e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine

estetic

și să nu dai o raită prin Subconștient

eliberat de constrângeri autoimpuse

fiindcă ele nu există în OM

la un moment dat nici nu-ți mai pasă

când constați că vecinul de la parter

își bate nevasta

și-i doctor docent

dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri

aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții

că viața în cuplu e ceva perimat

și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri

ca la-nceput

e un punct de vedere

desigur

eu nu n-am mers cu gândul atât de departe

dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…

Capu’ sus, mai sunt multe de dus,

Drumul vieții nu-i apus.

Chiar de-i greu și  ești obosit,

Luptă-ntruna, căci nu e sfârșit.

Capu’ sus, norii negri se duc,

După ploaie e soare-n amurg.

Fiecare pas mic e un dar,

Și din luptă răsare un har.

Capu’ sus, ai putere în tine,

Tot ce-i greu se va duce cu bine.

Nu te teme, căci mâine-i un vis,

Ce te-așteaptă mai sus, spre un pisc.

Capu’ sus, calea-i lungă, dar dreaptă,

Chiar și stelele cad și se-așteaptă.

Tu ridică-te, crede și-ai să vezi,

Că din umbre răsar iar livezi.

Eminescu nu are nevoie de publicitate ieftină

Eminescu e Eminescu în toate inimile

a  posta o fotografie cu el din cele zece-cincispreze

care tot circulă

este o impietate

nimeni nu-ți dă dreptul să-i tulburi memoria

să lași impresia că-i faci o favoare

din postura aceasta de imitator jalnic

cu recenzii plătite

și ochi dulci

de  erudit

parcă tot mai nimerită este o clipă de reculegere

tainică...

Cum ar arăta dacă ai putea să te uiți în interiorul unui cuvânt?

Să-l vezi în miezul său, viu, respirând fără forme,

Un organism străin, curgând prin linii ca sângele prin vene,

Fără nicio destinatie, dar cu un sens profund –

Fără să ai cum să-l prind, fără să-l poți înțelege cu ochii.

Și totuși, mă simt ca o umbră care nu știe ce caută în întuneric,

Și îmi imaginez că poate tu ești o iluzie,

Poate un vis dintr-un univers paralel unde nu mă aflu,

Poate că tu nu ai fost niciodată acolo,

Și tot ce știu e că mă simt pierdut fără tine, ca o amintire neîmplinită.

Acum mă întrebi de ce scriu –

Poate pentru că cuvintele sunt singurii martori ai dorințelor mele nevăzute,

Poate că scrisul e o umbră a timpului care se vrea nemuritoare,

Poate că, doar așa, reușesc să respir pentru tine,

Deși nu te mai simt.

Tu ești o minune a lipsei – o lipsă care-mi fură umbra,

Și tot ce rămâne e un gol imens pe care-l numesc „acum”

Fără să înțeleg ce se află după acest „acum”.

Și poate că tu ești acea liniște –

Acea liniște care mă face să înțeleg

Că am existat doar pentru a fi o amintire

Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul

Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri 

Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său 

Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii 

A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare

Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului

Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,

Privesc în cerul plin de stele moarte,

Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,

Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.

Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,

Ci doar o tăcere-n care mă pierd,

Un dor ce se naște în miezul negrului,

Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.

O, dacă-ai ști ce-i inima mea,

Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,

Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,

Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.

Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?

Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,

Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,

Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.

Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,

Cu fiecare vers, o speranță pierdută,

Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți

Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.

Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,

Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,

Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,

Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.

O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,

De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?

Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,

O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.

În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,

Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,

Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,

Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.

Semnificația iubirii pentru mine?

O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.

O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată  însăși de creator.

O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.

Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei

În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.

Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?

Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.

Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.

De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.

Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.

Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.

Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,

De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,

Când eram totul, și tu, univers,

Iar iubirea noastră scria propriul vers.

Erai atât de aproape, la un pas de suflet,

Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,

Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,

Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.

Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,

Fiecare clipă lângă tine era un infinit,

Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,

Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.

Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?

Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?

Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,

Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.

Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?

Oare toate jurămintele au fost doar venin?

Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,

Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.

Mi-e dor de noi, de râsul senin,

De zilele-n care iubirea era un festin,

Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,

Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.

Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,

Să-mi spui că încă în taină mă iubești,

Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,

Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.

Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?

Când drumul spre tine pare acum nebun.

Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,

Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.

Stau și îmi stă și gândul prezent în mintea ta și viu în inima mea, că a ta-i demult mult prea moartă ca să mai zică ceva

E necomunicativă, e absentă din ființa mea căci ființa ta îți aparține nelipsită de indiferență sa

Ești doar un străin îmi spune gândul, dar el nu știe că în scris tu ești unicul meu gând

Nu știe gândul cât nu știu nici foile să mai reziste că de lacrimi grele pătate au fost biruite 

Iar pentru povestea noastră a rămas doar neputință, ce mă învăluie în tăcerea cumplită să te mai am ca gând, când te rostesc în poeziile ce renasc lacome 

În mintea mea tulburătoare, tu o umbră preamăreață a morții, tu amintire răposată ce nu pieri niciodată 

În a mea inimă cânți amagită și goală printr-un potop ce mă cuprinde cu lacrimi de sclipirea chipului tău-n întruchiparea morții a sufletului meu