Visul!

Dumnezeu a plouat peste mine,

Cu lacrimi cât bobul de rouă,

Mânat fiind de sentimente haine,

Am deschis umbrela, dorind să nu plouă.

Am căutat să sărut mâini de mojici,

M-am târât prin mizerii umane,

Am supărat pe părinţi şi amici,

Şi-am distrus iubiri diafane.

M-am înrolat în legiunea străină,

Străină de mine şi tot ce-am trăit,

Duşmani mi-am făcut dintre cei fără vină,

Iubind ce-am urât şi urând ce-am iubit.

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

Deschide ușa mamă,

Că lungă-i depărtarea,

Aștept, și bag de seamă,

Că n-ai primit scrisoarea.

Deschide odată mumă,

Căci ușa stă să frângă,

Tot podul casei sună,

Fereastra dă să plângă.

Deschide mamă dragă,

Căci bat de dimineață,

Și-oi bate noaptea-ntreagă,

Doar să te știu în viață.

Deschide maică sfântă,

Căci ziua e cam dusă,

Deja cocoșul cântă,

Iar eu adorm pe ușă.

Deschise bucuroasă,

Iar eu acum aflai,

Nu ușa de la casă,

Ci ușa de la rai…

Căci moartea fu la ea,

C-o zi-naintea mea,

Iar ea ducându-mi dorul,

Crezu că e feciorul.

Peisaj dezolant.

Blocuri triste ce adapostesc oameni si mai tristi, printre ganduri si conceptii comuniste.

Unde sunt?

Si unde-i fericirea noastra neprefacuta?

Condamnati la o viata anosta,

plina de regrete si te intrebi:

De ce?

Pentru ca pasii trecutului inca iti indruma calea,

iar bratele lui nu te slabesc din imbratisarea ce si-a pus amprenta

pe coloana.

In minte infloreste o evolutie,

dar printre spini si buruieni necuratate.

Si cand incearca sa se intinda

spre alte simturi

o confrunta ganduri vechi, imprimate

intr-o minte seaca si confuza

care nu intelege ce e o schimbare.

Si ii intorci spatele ghidat

de-un spirit greu al vremurilor stinse.

Si ghearele lui au sfasiat orice dorinta

de inaintare.

Privesti pe geam.

Un peisaj dezolant,

cu blocuri triste si suflete

captive in corpuri si mai triste.

Doamne, Doamne mult ne dai,

Multă bunătate ai.

Ne ajuți întruna mereu,

Totdeauna când e greu.

Noi uităm a te chema,

Duhul sfânt este paza,

El se roagă pentru noi,

Te cheamă Doamne la noi,

Iar prin bunătatea ta,

Ne salvezi din nou viața.

Și când necazul iar vine, 

Dumnezeu e iar cu mine ,

Grija ce-o  poartă mereu,

O are doar Dumnezeu,

Primit în inima mea,

Arată iubirea sa .

Căci are credință mare,

Multă pentru fiecare.

Să fim iubitori mereu,

Așa cum e Dumnezeu.

Draga jurnalule.... azi iar e frig 

Ploua și afara și în sufletel 

Deși ochii nu pling

Sufletul nu mi-e de oțel...

Draga jurnalule îți scriu din nou...

De ce e asa greu sa trăiești ?!

Cind durerea suna în ecou

Iar totuși tinzi sa supraviețuiești.

Draga jurnalule iar stau în fata ta ...

Nu vreau sa ma mai plâng

Nu-mi mai blestem soarta...

Încerc sa lupt , nu voi renunța !

Ieri am oferit buchet de flori

Pentru-a mea scumpă soție,

Astăzi vreau să scriu cuvinte

Puse-n rând pe vers de poezie

Nu știu cum să-ncep povestea

Poate unde, când ne-am întâlnit?

Sau să scriu cum suntem astăzi

Și cum visul nostru s-a-mplinit

Fericit trăiesc că sunt iubit

Și că tu ești jumătatea mea,

Dar nu pot să-mi uit trecutul

Și-a mea luptă dusă cu lumea

Mulți au fost mereu cu noi

Dar destui și împotrivă,

Așteptând să vadă barca

Cum plutește în derivă

Erau timpuri foarte grele

Când cu greu am rezistat,

Am muncit să avem pâine

Când la stat, când în privat

Tinerețea s-a-mpletit cu munca

Rar mergând la câte-un chef,

Adunând mulți ani de experiență

Și-apoi promovat sau nu de șef

Clipe minunate-am petrecut

Eu cu tine și copilul nostru,

Până ce el zborul și-a luat

Către școli să-și facă rostu'

.....................

Astăzi, noi suntem mulțumiți

Cu ce-am făcut în astă viață,

Și nu uităm o rugă să-nălțăm

Celui de Sus...în fiecare dimineață!

E cald și m-am întins la umbra

copacului ce l-am sădit cândva,

Și care acum drept mulțumire,

mă protejează cu coroana sa.

O nucă în pământ am îngropat,

pe când eram copil în sat,

Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit

și, rădăcina cu apă i-am udat.

Ușor, ușor câte o frunza a crescut,

pe rămurelele plăpânde,

Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar

eu având unde m-ascunde.

Ascunzătoarea era să fug de

mama, că multe ghidușii făceam,

Și doar acolo sus printre ramuri,

de mătura si furia ei scăpam.

Aminte îmi aduc cum mă chema

să merg cu vaca,

Și pentru împăcare, voie îmi dădea

 să mă plimb cu barca.

O mică urecheala tot căpătam,

când jos cu frică coboram,

Dar asta era o dojeneală, venită

de la mama pe care-o adoram.

Toate astea mi-au venit în minte,

stând pe iarba verde de acasă,

Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,

nici mama măturând în casă.

Vreau o vorbă nucului să-i spun,

dar nu m-aude,

E bătrân cu ramul rupt, fructele

să-i gust nu pot că-s crude.

Mă ridic când soarele se duce să-si

îmbrățișeze luna,

Iar pe stâlpii din comună, primăria

a aprins lumina.

.........................................................

Mult îmi place să mă întorc în

satul cu copilăria mea,

C-aici eu m-am născut, crescut și

am plecat să-mi caut...fericirea!

Străin aș fi în astă lume

Fără privirea ta senină,

Precum e cerul fără stele

Și soarele lipsit de lună

Sărac aș fi pe-acest pământ

Fără prezența ta lângă mine,

Tot aurul din lume de-aș avea

Nu te-ar putea înlocui pe tine

Nefericit aș fi eu între oameni

Fără ființa ta să fie printre ei,

Întreaga lume mi-ar fi ostilă

Și chiar dușmani, amicii mei

Dar fericit mă simt că tu exiști

Fără a fi străin printre prieteni,

Cel mai bogat făr' niciun cont

Iubit de tine, fără a fi un nimeni!

M-am rătăcit prin labirintul vieții,

Umblând să te găsesc pe tine,

Mi-am irosit toți anii tinereții,

Tot așteptând să vii spre mine

În tine am crezut și te-am iubit,

Și n-am privit vreodat' la altă fată,

În schimb cu ușurință m-ai mințit,

Fără să-mi spui că inima-ți e dată

Credeam că tot ce spui e-adevărat,

Când strânsi de mână ne țineam,

Dar vai câtă minciună s-a strecurat,

Iar eu naiv, cuvinte dulci șopteam

Visam ca împreună noi să fim,

Să ne iubim și să avem copii,

Unul de altul, să ne îndrăgostim,

Și frâu liber să-i dăm inimii

Și într-o zi totul s-a dărâmat,

Văzând-o-n parc cu un băiat,

Iubirea-n ură s-a transformat,

Făra-nțelege, de ce sunt înșelat

................................

Am suferit după a mea iubire,

Cu greu mi-am găsit liniștea,

Totul a devenit doar amintire,

Cand inima și-a aflat..

dragostea!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Din nou gândul îmi fuge către tine

Să-ți zică că te-am visat azi noapte,

Cum te plimbai pe o cărare în livadă

Și de pe crengi gustai cireșe coapte

Eram și eu ascuns în vis după copaci

Și-ți urmăream mișcare cu mișcare,

Iar soarele mărinimos la mine a trimis

Umbra-ți s-ating în semn de împăcare

Și vântul prin păru-ți despletit umbla

Cu adieri ușoare de care tu te bucurai,

Iar eu vrăjit de muza mea mă întrebam

Sunt pământeam sau dincolo, deja în rai?

De sus veneau spre mine duioase triluri

Ce-mi încântau auzul cu-a lor cântare,

Privirea mi-era trimisă spre ea și pomi

Și tot ce se-ntâmpla era o încântare

Și în visarea mea mâna mi-am dus

Să-i mângâi umbra, iubire să-i trimit,

Dar nu știu cum ceva s-a petrecut

Că ea a dispărut și singur m-am trezit!

Pătrund pe ușa ta deschisă

Fără dorință de-a fura ceva,

Și te surprind cum lăcrimezi

Uitându-te atent la poza mea

Rămân un pic puțin surprins

De ce îți cade lacrima pe poză,

Când, doar tu mi-ai spus să plec

Că, te obosesc și faci nevroză

Da recunosc că am fost hoț

Furându-ți inima și dragostea,

Dar știu că m-ai lăsat să fur

Și-n viață să-ți devin jumatea

Acum tu-mi ceri ca eu să uit

Și clipa când te-am cunoscut,

Și-mi spui fără niciun regret

Că-ți sunt străin, necunoscut

De vrei, tu poza poți s-o rupi

În zeci și mii de bucățele,

Și-apoi în sobă să le-arunci

Să vezi cum iese fum din ele

Nu știu când s-a rupt lanțul

Iubirii noastre adevărate,

Și dacă-ntreb unde greșesc

Doar zici, că-s multe adunate

Eu cred că încă se mai poate

Din nou să-ți deschizi inima,

Să ierți, să uit, să fii soția mea

Și sufletul rănit..să-l pot reanima!