Oare merităm?

Noi doi!

Ieri am plecat grăbit, spre tine,

Nu ne-am găsit, cum am vorbit,

Ori tu de mine, te-ai ascuns bine,

Sau eu pe drum, m-am rătăcit

Știu că era ziua și, Soarele pe Cer,

Și cunosteam cărarea, bătătorită,

Cred că-ți era frică, că mâna ți-o cer,

Și nu era timpul, pentru a fi căsătorită

Eram doi tineri, cu multe speranțe,

Credeam în iubire, visam la fericire,

Și noi am frânt, ale noastre năzuințe,

Și viața toată, a devenit, dezamăgire

Un timp, unul pe altul, ne-am evitat,

Crezând că vom păși in viață, separat,

Dar nu...că noi amarnic, ne-am înșelat,

Că rana s-a închis și noi, ne-am împăcat

De-atunci, până în ziua în care scriu,

Noi am rămas, cum am jurat, nedespărțiți,

Iubesc și sunt iubit, eu simt și asta știu,

Că--n astă lume, noi vom rămâne, îndrăgostiți

Acum, când anii mulți, îi numărăm,

De câtă vreme, suntem împreună,

Noi nu uităm și, zilnic binecuvântăm,

C-avem în casă, un fiu și-o noră bună!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Acum zâmbesc și-mi este bine

Că soarele ziua mă încălzește,

Dar frică-mi e că vine iarna

Cu gerul ei ce mă-ngozește.

Păstrez în suflet mare tristețe

Çă verdele se duce-n maroniu,

Iar versul meu este bacovian

Când rând pe foi încerc să scriu.

Copacii plâng că ramu-i dezgolit

Și parcă te îndeamnă să-i jelești,

Pe jos e catifea moale de frunze

Ce te îmbie puțin să te-odihnești.

E frig și toamna este tare târzie

Vara s-a dus, iarna-i pe-aproape,

Și griji îmi fac că anii tot se scurg

Rapid precum e un torent de ape.

Speranță-mi pun în primăvară

Când ochiul îmi va râde iarăși,

Văzând cum totul prinde viață

Iar eu să pedalez cu-ai mei tovarăși!

În jurul Mesei, ne-am adunat
Să ascultăm o rugă în Tăcere,
Și să vorbim despre Brâncuși
Ce lumii a lăsat... mare avere.

Spre cer o Pasăre se-ndreaptă
Sculptată cu talent și măiestrie,
Ce-n zbor, în tril...este...Măiastră
Ce sufletul ne umple de mândrie.

Suntem îndrăgostiți...sub Poarta
Numită de Maestru...a Sărutului,
Ne-mbrățișăm cu multe sărutări
Simțind în inimi torentul pulsului.

Privim către Coloana, ce se înalță
La cer, fiind fără sfârșit... a Infinitului,
De unde am putea, mâna să-ntindem
Spre EL, piciorul să atingem, Sfântului.

Maestre, Brâncuși, rămâi în națiune
Românul sculptor, fără egal sub soare,
Iar ale tale, capodopere... sculptate
Poporului român și lumii fac...onoare!

Din nou gândul îmi fuge către tine

Să-ți zică că te-am visat azi noapte,

Cum te plimbai pe o cărare în livadă

Și de pe crengi gustai cireșe coapte

Eram și eu ascuns în vis după copaci

Și-ți urmăream mișcare cu mișcare,

Iar soarele mărinimos la mine a trimis

Umbra-ți s-ating în semn de împăcare

Și vântul prin păru-ți despletit umbla

Cu adieri ușoare de care tu te bucurai,

Iar eu vrăjit de muza mea mă întrebam

Sunt pământeam sau dincolo, deja în rai?

De sus veneau spre mine duioase triluri

Ce-mi încântau auzul cu-a lor cântare,

Privirea mi-era trimisă spre ea și pomi

Și tot ce se-ntâmpla era o încântare

Și în visarea mea mâna mi-am dus

Să-i mângâi umbra, iubire să-i trimit,

Dar nu știu cum ceva s-a petrecut

Că ea a dispărut și singur m-am trezit!

E-ntâi Decembrie și sărbătorim,

Unirea Mare și-n inimă simțim,

O mare tensiune de la eroi primită,

Care-au murit, pentru cauza sfântă

Ei toți au dus lupta cea dreaptă,

Pentru ca țara să nu fie sfârtecată,

Cu gândul doar la Marea Unire,

Și pentru-a noastră sfântă-nfrățire

N

oi an de an, ne zicem,,La mulți ani",

Și ne dorim s-avem în cont mulți bani,

Dar la români urarea mult nu ține,

Că ei se dușmănesc, în ziua care vine

Imnul țării emoționați îl ascultăm,

Iar mulți din noi ușor îl fredonăm,

În trup simțim fiori și ochiul plânge,

Lăsând o lacrimă, ce pe obraz prelinge

Participăm în număr mare la paradă,

Privim la cei ce defilează-n stradă,

Ne place să vedem toată armata,

Și tehnica de luptă, cu care-i înzestrată

În jur mulți politicieni și guvernanți,

Te uiți și-i vezi cât sunt de aroganți,

Cum oamenii salută, spre ei se-nclină,

Nevinovați ei par, nu poartă nicio vină

Tot ei ne spun să fim uniți pe veci,

Rostind discursuri lungi și seci,

Și ne promit acum la sărbătoare,

Că-n anul viitor, vom avea bunăstare

Cu toții știm cât pot să mintă,

Pentru-ași atinge a lor țintă,

Încă un vot și patru ani să treacă,

Să ne conducă și noi averi să facă

Hai azi să urăm cum se cuvine,

La toți cei ce ne doresc doar bine,

Din țara noastră și din străinătate,

La muți ani, unire, fericire, sănătate!

Pe curând!

Tot timpul viața mi-a fost speranța 

De a trăi frumos pe-acest pământ, 

Lângă prieteni și-a mea consoartă 

Iubita dăruită mie de Domnul Sfânt. 

A fost demult când eu am întâlnit 

Pe cineva ce viața mi-a schimbat, 

Și de atunci până ce astăzi...scriu 

Pereche binecuvântată am format. 

Nu pot să spun cum s-a-ntâmplat 

Ca noi să ne găsim unul pe altul, 

Dar sigur știu că dragoste a fost 

Și din iubire, ni s-a născut băiatul. 

Eram doi tineri stagiari și visători 

Fără a ști ce ne rezervă viitorul, 

Trăiam prezentul și fericiți visam 

Că peste ani sprijin ne-o fi...odorul. 

...........................................

Și vremi s-au pus pe-a noastre chipuri 

În timp ce-a nost' fecior s-a însurat, 

Și dus a fost după a lui iubită...aleasă 

Să ne aducă-n casă..nepotul preferat!

Tu lasă străinii să-ți numere paşii,

Tu lasă-i pe alții să te admire,

Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,

Stârnind la tot pasul uimire.

Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,

Dansează-n biserici și pe morminte,

Aruncă în soare apoi cu noroi,

Și fii doar copil, niciodată părinte.

Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,

Dă foc la casă și dormi în copac,

Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,

Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.

salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.

totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura, 

dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -

deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»

stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,

nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,

dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,

ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.

paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,

pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.

sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»

P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.

Miroase versul a cerneală,

A smirnă îngerească poezia,

Cuvintele răcesc de umezeală,

Până se uscă-n vânt hârtia.

Miroase fulgul a troiene,

A foc și fum uscat, zăpezi,

Din țurțuri picură desene,

În care chipuri strâmbe vezi.

Miroase verdele a iarbă,

Iar frunzele a vârf și rădăcină,

Pământu-i gata ca să fiarbă,

În must de verde și lumină.

Miroase norul alb a ploaie,

Iar vântul slobod a furtună,

Dansând, umbrele se înfoaie,

Și plâng cu stropi pe lângă mână.

Miroase a toate împrejur,

Dar aș tocmi un crunt călău,

Să le închidă într-un vas obscur,

Să simt numai parfumul tău.

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

Te uită copile cum pleacă,

Cum intră amintirea-n trecut,

Hai du-te acuma la joacă,

Cât încă nu-i totul pierdut.

Aleargă afară prin ploaie,

Soarele plimbă-l în lesă,

Poartă-l pe Luna bălaie,

Și lasă-l la o altă adresă.

Urcă-n copaci și fluieră-ți frica,

Aleargă pe frunze ca vântul,

Cu greierul împacă furnica,

Și învârte mai tare pământul.

Bea apă din râu și ciubere,

Ia curcubeul și fă-ți-l hamac,

Rupe-n pădure sinistra tăcere,

Să sune întruna ecoul buimac.

Te uită copile cum pleacă,

Cum intră vremea-n trecut,

Hai du-te acuma la joacă,

Că încă nu-i totul pierdut.

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă