Prefă-te...

Știi, 

de-ai fi lângă mine-acum,

Te-aș ține strâns de mână,

Al meu să fii!

Să nu mai pleci,

Măcar...o săptămână.

Aș construi pentru-amândoi,

O lume fermecată,

Cu luna, soarele și noi

Și cu "A fost odată..."

Te-aș desena-ntr-un colț de suflet

Și te-aș păstra o veșnicie,

De n-ai fi Tu, 

te-aș inventa

Și viața s-ar schimba-n magie.

Azi plec.

Am insistat și m-am luptat

Cu mori de vânt,

Dar ce păcat...m-ai ignorat...

Așa că, plec...

M-am hotărât, nu are rost

să mai încerc. 

Mai fac un pas, iar mă opresc.

Aș vrea să plec...

Dar ochii tăi mă țintuiesc.

Tu îmi zâmbești,

Eu mă topesc .

Jocul acesta nebunesc

Ma tine-n loc, mă-nvârt în cerc

Și uite-așa, mai stau și azi,

Încă nu plec...

              CB

Ești dulce și suavă amintire,
Și visul meu din fiecare noapte,
Pierdut în zorii zilei,
Ești raza de soare
Ce mă trezește din visare,
Cu zâmbet și surâs
Și tandră îmbrățișare,
Cu foc și pasiune,
Dar și inocență în privire.
Ești lacrimă și suferință și durere
Și dor cumplit,
Ce-n timp nu piere,
Și picătura mea de fericire,
Și unică...
Și imposibilă iubire.

Te știu dintr-o vară fierbinte,

fugară

Și de atunci te caut,

Seară de seară

Așteptând să apari, 

cu ploaia, pe-un nor,

Pe pleoapele mele 

să așezi ușor

Amintiri ancestrale,

Picuri de dor...

Te știu din povești,

nescrise, nespuse,

din pagini de carte,

din gânduri ascunse

 pierdute-n eter,

Din vise deșarte

 Privind către cer,

Așteptând să răsari

Cu Luna în noapte

Luceafărul meu pierdut printre șoapte...

                           CB

Aroma florilor de tei
Pe-alei…
Un soare-blând,
O adiere caldă
De vânt…
Parfum de rai,
de luna mai,
De dulce primăvară…
Ah! De-ai fi lângă mine
acum,
Tu,
hoț de inimi și de vise,
Ce rătăcești în mintea mea  
Și locuiești la mine-n gând,
Ți-aș spune
pentru a mia oară
Că te iubesc azi
Mai mult ca oricând!

Din când în când,

Cuprinsă de un dor adânc,

Ucigător, sfâșietor,

 Te strig,

Te chem să-mi vii în gând

Și te păstrez acolo, 

Până când îmi trece un pic.

Apoi, încerc să mă ridic,

 Mai fac un pas

Înspre abis

Dar...

Îmi apari din nou in vis,

Te prind de mână și mă-nalț

Mai sus de nori,

 Pierzându-mă într-un sărut

Nemuritor...

De câte ori mă lași să-aștept
Venirea ta și vocea să-ți aud,
Simt că-s pierdut prin univers
Și-al meu destin e unul...crud.

Mult mi-aș dori să fim mereu
Nedespărțiți și nu-n distanță,
Eu pe aici, iar tu pe alt meleag
Să ne-ntâlnim doar în vacanță.

Cândva eram atât de-aproape
Îndrăgostiți...cu gând de viitor,
Iară acum, ceva pare schimbat
Și-am devenit un pic.. șovăitor.

Vorbim când seara ne cuprinde
Cu multe îndoieli despre iubire,
Șoptesc în telefon cuvinte dulci
Și mă visez să fiu cândva și mire.

Și timpul trece fără să stea în loc
Iar noi vorbim din ce în ce mai rar,
Ne zicem vorbe fără vreun înțeles
Și nu mai cred că sunt un temerar.
....................................
Răspunsul a venit cum m-așteptam
Când sec mi-a spus că nu se-ntoarce,
Cu greu din inimă și minte a dispărut
Și mult am suferit, ascuns în carapace.
........................................
Acum trăiesc îndrăgostit și-s fericit
Lângă a mea soție, ce-mi e perechea,
Demult fata ,,straină"... am dat uitării
Iubesc și-n dragoste îmi e...plăcerea!

Turturică,iar doinești,

Când mută e suflarea,

Dorului,ce-l tăinuiești,

Jertfindu-ti iubirea.

Zăbovești din ciripeală 

Ecoul să -l adulmeci 

Din oaza -n clipoceală 

Și din șoaptele reci.

Nici un reflex nu dibui

Și cu pliscul umezit 

Trilul ți -l continui 

Din patos slobozit.

Chiar nu ostenești defel,

Nici când te umflă vântul,

Legănându-te nițel,

Glăsui stoic , cântul.

Ai tăcut dis-de-dimineață 

Și te -ai înălțat la cer,

Risipindu -te în ceață 

Pe aripi noi,de înger...

Pe-un vânt de toamnă, ’n anul ’59,
Două jumătăți de pâine tăiate de moarte,
Țara de jos și țara de sus așteptau să răsară
Din același pântece de pământ și soarte.
La Iași și la București, aceleași flăcări,
În palat, în cârciumă, în ogradă,
Un singur cuvânt, o taină pe buze:
„Să ne-ndreptăm cu fruntea către ziadă.”

Ion-Al. Cuza – un nume ca o sabie,
Înfruntând potopul străinului grai,
Și cu el, Golescu, Kogălniceanu – isteați,
Țesând cu fir de dreptate un viitor mai grei.
Făcură lege dintr-o dorință veche,
Dintr-un bocet veșnic de pe malul Prutului,
Dintr-o horă întreruptă ’n vremuri de bejenie
Și-un strigăt de “Unire!” trezit din piatra scaunului.

Fu ziua de 24, când soarele, mai gata,
Făcu din două steaguri o singură pânză vânătă.
Clopote spărseră liniștea ca gheața,
Și-un nor de flori căzu peste oastea-ntăiată.
N-a fost lovitură de spadă, nici semn pe cer,
Ci înțelepciune-adunată ca un grâu sfânt,
O mână întinsă peste Milcov și peste Olt,
Și-un semn de condei, aprobat de sânge și de cuvânt.

Atunci se înfiripă un trup cu două inimi,
Cu doi munți în spate și un fluviu ’n cale.
Țăranul își ridică ochii de la brazde,
Văzând cum se-ncheagă o nouă poveste.
Și deși multe bătălii mai avea să vină,
Și coroana de oțel era-ncă ’ntemnițată,
Această zi rămase ca o piatră de hotar,
Când România – ca un pom – din două ramuri fu ’ntreagă, ’ncrengată.

Azi, când trecem pe lângă Coloana Unirii,
Să auzim în vânt vuietul acelor vremi:
E glasul lui Cuza, e raspa plugarului,
E zumzetul a milioane de nădejdi adunate.
Căci unirea n-a fost un capăt, ci o ușă,
Prin care-am intrat cu toții în istorie –
O patrie cusută cu ață de mărire,
Țesută în 1859 din dor și dintr-o bucurie.

Putem, oare, să iubim... ș-atât?

Fără profanare-atingerilor,

Inutilul hieroglifelor,

Muțenia sonatelor ce-n

Veci nu v-or să exprime ce-

O ființă simte-n adâncime?

Iubirea n-aparține nouă să 

Vorbim în amănunte, căci 

Ea vine când dorește,

Când ți-e drag te părăsește;

Supuși suntem ciudățeniei, 

Adâncindu-se-n mister - frumoasă-i

Precum viața coace suferințe noi...

*

Vreau să iubesc.... ș-atât!

Un suflet captiv în trandafir:

Brațe ascuțite-agățătoare ce

Amor profund doare,

Haine rare, dezgolind trupul perfect,

Curgând sânge regal, zemos,

De viață plin și capricios, 

Plăcut privirii și-n miros....

Singur ar crește veșnic, iar în 

Mână mi se ofilește, dar

Cine-ar iubi o frumusețe-ascunsă?

Plăcut e să te stingi de tânăr pe

Culmile extazului când de soare t-

Eliberezi, de trup, având doar

Vise și miros-mbătător al

Gândurilor tale...

*

Dar frică-mi e c-aceastea-mi e

Damnarea, să nu am parte de la

Deus ce-am cerut și încă sper!

Incă o dimineață în care am simțit cum ai dispărut...

După ce prin visul meu ai străbătut.

Mă priveai adânc în ochi și îmi zâmbeai,

Doamne,și ce frumos îmi vorbeai.

Apari doar după ce adorm,nu te-ai plictisit?

Fiindcă eu una am obosit.

Am obosit să te simt așa departe,

Cu toate că ne vedem în fiecare noapte.

Am obosit ca dimineața să mă părăsești

Apoi ca tot restul zilei să-mi lipsești.

Am obosit să aștept noaptea să ne vedem

Ca apoi sub clarul lunii să ședem.

Ma privești și îmi vorbești,

Imi spui cat de mult mă iubești.

Te uiți în ochii mei și îmi zâmbești,

Ca apoi să te risipești.

Stiu ca acest tu nu este real,

Este doar un ideal.

Mă întreb ce îmi vei spune data viitoare 

în aspirația trecătoare.

Se știe că este o legătură de afecțiune mai mare între bunici și nepoți.

Asta se poate explica.De cele mai multe ori,părinții sunt prea tineri,

fără expierență. A fi părinte e o răspundere foarte grea.Un părinte tânăr 

nu se compară cu unul la al doilea sau al treilea copil.Deja într-o relație

trebuie perioadă de acomodare-rodajul-cum s-ar spune:

     Doi tineri constată că se iubesc,au curajul și se căsătoresc. Pe parcurcs

descoperă că nu-i leagă nimic în afară de dragoste.Ce fac? Rămân sau 

renunță? În aceste condiții, vine un copil? e foarte greu pentru cel ce riscă.

E greu pentru părinți și pentru viitorii copii, ce-i așteaptă? Marea majoritate

intră în responsabilitatea bunicilor. Aici vor avea liniște și dragoste.Părinții 

vor exista dar la distanță. Însă, bunicii sunt mereu aproape, îi iubesc ca pe ochii 

din cap. Ei sunt fericiți, că au ocazia să fie a doua oară părinți ....dar nepoții 

tânjeșc după dragostea părinților. Ei sunt fericiții să trăiască lângă părinții și 

vacanțele cu bunicii și poveștile lor.