Psalmi - VI - Dulceața amăgirilor
Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,
căci veneau cu vorbe moi,
cu promisiuni de liniște,
dar fără cruce,
cu zbor, dar fără cer,
cu iubire, dar fără Adevăr.
Erau dulci —
nu la gust,
ci în uitare.
Mă făceau să nu mai simt
pustiu, sete, dor…
Nimic.
Și mi-am spus:
„E bine aici.
Mai stau puțin.”
Dar „puținul” s-a făcut ani,
și dulceața a devenit somn,
iar somnul — moarte tăcută.
Tu, însă, n-ai venit cu foc,
nici cu fulger,
ci cu o amintire
care durea:
chipul meu,
așa cum l-ai gândit Tu,
și nu cum l-am modelat eu.
Atunci am plâns nu pentru păcat,
ci pentru cât de ușor
l-am numit binecuvântare.
Amăgirile mele nu m-au trădat,
ci m-au adormit.
Dar Tu m-ai strigat pe nume
și ai rupt dulceața cu amărăciune,
ca să-mi redai foamea
de cer.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 24 июня
Views: 30
Poems in the same category
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Flori domnilor de le luaţi.
Că îs frumoase, înflorite,
Pentru doamne îs pregătite.
La doamne şi domnişoare,
Oferiţi la toate o floare.
Oferiţii florile în dar ei,
Ca simbol al dragostei.
Doamnei oferiţii un buchet,
Unul frumos şi cochet.
De trandafiri sau lalele,
De crini albi sau orhidee.
Că în fiecare an toţi ştim,
Că de Sfântul Valentin.
Toţi bărbaţii oferă flori,
La doamne, domnişoare şi surori.
Şi aşteaptă multe sărutări,
După ce ei oferă flori.
Le oferă flori în dar la femei,
Ca simbol al dragostei!
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Pâine
Pâine,pâine
Dă putere la o mie
De pe vale și câmpie
O să găsești în orice colț de împărăție
Nu poți trăi fără ea,oricât ai vrea
Te poate satura,dar și îngrășa
Numai fără oprință
O să ai și burtică
Valurile auri de pe câmpie
Nu poți a nu te uita cu bucurie
Tărâțe toată ziua
Cât să umple toată burtica
Galbenul grânei aurite
Ca aurul de neprețuite
Nu îți poți lua ochii
De la aceste minuni ale lumii
Aluatul face magia
Aluatul înfăptuiește pâinea
Care ajută împărăția
Să-și hrănească omenirea
Catren tembel
înfumurat și prea părtinitor,
sunt prea copil și te iubesc prea criptic,
nu pot să plâng, să râd, să sper, nu pot să mor!
inconsecvent și mincinos,
un ignorant rizibil mă descopăr,
ultragiat de tot ce este sfânt,
profanator, mormântul mi-l acopăr.
zi-mi un poem, pe care eu să-l știu,
hai, spune-mi-l cu șoapta zisă tare!
lovește-mi dur timpanul sângeriu
și umple-mi gustul tot, cu versurile tale!
zi-mi doar un gând și restul îl zic eu,
aruncă-mi trei cuvinte temerare,
urlă-mi prelung în hăul „îngeriu”,
ecoul susurat de strofe infernale...
ambrozii putrede rimează „dezmierdin”,
titluri de ziar și năzuințe rare,
o indignare care duce la leșin,
ca un infarct al razelor de soare.
un cosmos mut și un declin divin,
un popă care cere de mâncare,
o mită către demiurg și un festin,
din lacrimile măsurate pe cântare...
să-mi fie oferite ca un bir,
plătibil doar cu mângâieri bizare,
mii de petale presărate de-un cretin,
cu lanțuri ferecate la picioare...
lumina atârnată lângă cer,
înlăcrimat, crepusculul dispare,
uriașele descântece de fier
scrâșnesc adânc în piepturi de fecioare.
condeiul cu alcool și pipa de măslin
descriu eternitatea în spirale,
un mugurel incriminat fumegă fin,
și-mi cântă osanale abisale.
atât a fost catrenul meu tembel,
o sclifosită, dulce dezertare,
ca zborul șchiop al unui porumbel,
un preambul, o clasică damnare...
Visul meu
In vis în copilărie,
Mă visam zburând mereu,
Zborul îmi era doar singur,
Nu știam de Dumnezeu ,
El e întruna cu mine,
De mână nu ma lăsat,
Acest vis sa repetat,
Ce-am visat de data asta,
Este doamne adevărat,
Timpul e acela care...
Acesta mi-a demonstrat.
Mi-am dorit Doamne cu tine,
Că să zbor și s-a întâmplat.
Prin credință și iubire,
Din nou în vis am aflat..
Eu eram Doamne cu tine,
Doamne tu m-ai protejat,
Protecția ta contează,
Căci doamne m-ai apărat.
Doamne eu îți mulțumesc,
Te-am visat și te doresc.
Atunci când dorești ceva...
DUMNEZEU VA AJUTA.
Plouă în sat!
Stau și-ascult cum cade apa
Din norul ce ziua s-a plimbat,
Și doar pe seară s-a îndurat
Să ude solul foarte însetat.
Demult n-a mai plouat la noi
În satul mic întins sub deal,
Râul Siret aproape că-i secat
De strângi în brațe mal cu mal.
Mă uit poate mai văd pe cineva
Trecând grăbit din deal la vale,
Dar tata-mi spune cu tristețe
Că mulți îs duși în lutul moale.
Mă fac că nu-l aud ce-a zis
Și îl întreb de una ba de alta,
Cu greu scoți vorbă de la el
Și doar repetă că-i vine plata.
Îl iau de braț și ne-ndreptăm
La cimitir unde așteaptă mama,
Cu coada ochiului mă uit spre el
Și-l văd cum își ascunde lacrima.
Vorbim printre picături de ploaie
Toți trei de o umbrelă protejați,
Îi amintim că ne e tare dor de ea
Și să mai stăm la masă așezați.
Mă uit în jur și îi cunosc pe toți
Cam trei sferturi de sat mutat,
La căpătâi e scrisă a-lor adresă
Nume, prenume, an și decedat.
Ne strecurăm ușor pe o portiță
Ce scârțâie urât în urma noastră,
Ajunși acasă povestim de viață
Retrași la o cafea lângă fereastră.
Ploaia se-aude cum bate tabla
Și bălți plutesc prin toată curtea,
Ne pregătim să mergem la culcare
Când peste sat încet coboară noaptea!
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Flori domnilor de le luaţi.
Că îs frumoase, înflorite,
Pentru doamne îs pregătite.
La doamne şi domnişoare,
Oferiţi la toate o floare.
Oferiţii florile în dar ei,
Ca simbol al dragostei.
Doamnei oferiţii un buchet,
Unul frumos şi cochet.
De trandafiri sau lalele,
De crini albi sau orhidee.
Că în fiecare an toţi ştim,
Că de Sfântul Valentin.
Toţi bărbaţii oferă flori,
La doamne, domnişoare şi surori.
Şi aşteaptă multe sărutări,
După ce ei oferă flori.
Le oferă flori în dar la femei,
Ca simbol al dragostei!
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Pâine
Pâine,pâine
Dă putere la o mie
De pe vale și câmpie
O să găsești în orice colț de împărăție
Nu poți trăi fără ea,oricât ai vrea
Te poate satura,dar și îngrășa
Numai fără oprință
O să ai și burtică
Valurile auri de pe câmpie
Nu poți a nu te uita cu bucurie
Tărâțe toată ziua
Cât să umple toată burtica
Galbenul grânei aurite
Ca aurul de neprețuite
Nu îți poți lua ochii
De la aceste minuni ale lumii
Aluatul face magia
Aluatul înfăptuiește pâinea
Care ajută împărăția
Să-și hrănească omenirea
Catren tembel
înfumurat și prea părtinitor,
sunt prea copil și te iubesc prea criptic,
nu pot să plâng, să râd, să sper, nu pot să mor!
inconsecvent și mincinos,
un ignorant rizibil mă descopăr,
ultragiat de tot ce este sfânt,
profanator, mormântul mi-l acopăr.
zi-mi un poem, pe care eu să-l știu,
hai, spune-mi-l cu șoapta zisă tare!
lovește-mi dur timpanul sângeriu
și umple-mi gustul tot, cu versurile tale!
zi-mi doar un gând și restul îl zic eu,
aruncă-mi trei cuvinte temerare,
urlă-mi prelung în hăul „îngeriu”,
ecoul susurat de strofe infernale...
ambrozii putrede rimează „dezmierdin”,
titluri de ziar și năzuințe rare,
o indignare care duce la leșin,
ca un infarct al razelor de soare.
un cosmos mut și un declin divin,
un popă care cere de mâncare,
o mită către demiurg și un festin,
din lacrimile măsurate pe cântare...
să-mi fie oferite ca un bir,
plătibil doar cu mângâieri bizare,
mii de petale presărate de-un cretin,
cu lanțuri ferecate la picioare...
lumina atârnată lângă cer,
înlăcrimat, crepusculul dispare,
uriașele descântece de fier
scrâșnesc adânc în piepturi de fecioare.
condeiul cu alcool și pipa de măslin
descriu eternitatea în spirale,
un mugurel incriminat fumegă fin,
și-mi cântă osanale abisale.
atât a fost catrenul meu tembel,
o sclifosită, dulce dezertare,
ca zborul șchiop al unui porumbel,
un preambul, o clasică damnare...
Visul meu
In vis în copilărie,
Mă visam zburând mereu,
Zborul îmi era doar singur,
Nu știam de Dumnezeu ,
El e întruna cu mine,
De mână nu ma lăsat,
Acest vis sa repetat,
Ce-am visat de data asta,
Este doamne adevărat,
Timpul e acela care...
Acesta mi-a demonstrat.
Mi-am dorit Doamne cu tine,
Că să zbor și s-a întâmplat.
Prin credință și iubire,
Din nou în vis am aflat..
Eu eram Doamne cu tine,
Doamne tu m-ai protejat,
Protecția ta contează,
Căci doamne m-ai apărat.
Doamne eu îți mulțumesc,
Te-am visat și te doresc.
Atunci când dorești ceva...
DUMNEZEU VA AJUTA.
Plouă în sat!
Stau și-ascult cum cade apa
Din norul ce ziua s-a plimbat,
Și doar pe seară s-a îndurat
Să ude solul foarte însetat.
Demult n-a mai plouat la noi
În satul mic întins sub deal,
Râul Siret aproape că-i secat
De strângi în brațe mal cu mal.
Mă uit poate mai văd pe cineva
Trecând grăbit din deal la vale,
Dar tata-mi spune cu tristețe
Că mulți îs duși în lutul moale.
Mă fac că nu-l aud ce-a zis
Și îl întreb de una ba de alta,
Cu greu scoți vorbă de la el
Și doar repetă că-i vine plata.
Îl iau de braț și ne-ndreptăm
La cimitir unde așteaptă mama,
Cu coada ochiului mă uit spre el
Și-l văd cum își ascunde lacrima.
Vorbim printre picături de ploaie
Toți trei de o umbrelă protejați,
Îi amintim că ne e tare dor de ea
Și să mai stăm la masă așezați.
Mă uit în jur și îi cunosc pe toți
Cam trei sferturi de sat mutat,
La căpătâi e scrisă a-lor adresă
Nume, prenume, an și decedat.
Ne strecurăm ușor pe o portiță
Ce scârțâie urât în urma noastră,
Ajunși acasă povestim de viață
Retrași la o cafea lângă fereastră.
Ploaia se-aude cum bate tabla
Și bălți plutesc prin toată curtea,
Ne pregătim să mergem la culcare
Când peste sat încet coboară noaptea!
Other poems by the author
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Psalmi - XLIII - Mi-e rușine să Te chem....
Doamne,
mi-e rușine să Te chem,
căci am căzut iar în același loc.
Am promis că nu voi mai greși,
dar am căzut acolo unde știam
că voi cădea din nou.
Nu Te-am trădat cu vorbele,
ci cu faptele mele,
cu promisiunile neîmplinite
și cu gândurile care au ajuns
iar la aceeași răscruce.
Am uitat de Tine,
nu prin uitare, ci prin alegere,
alegere de a mă întoarce
acolo unde știu că nu Te voi găsi.
Mi-e rușine să Te chem, Doamne,
pentru că mă tem că Tu vei vedea
slăbiciunea mea neschimbată,
întoarcerea mea în aceleași locuri
din care am jurat că voi ieși.
Dar nu pot trăi fără Tine,
chiar dacă mi-e rușine să Te chem.
Aș vrea să mă ridic
fără să mai cad,
dar știu că am nevoie de Tine
pentru a nu mă pierde iar.
Te chem, Doamne,
nu pentru că merit,
ci pentru că nu pot rămâne fără Tine.
În slăbiciunea mea,
găsește-mi puterea să mă ridic
și să nu mai cad.
Psalmi - XXXII - Singurătatea absolută
Doamne,
sunt locuri în suflet
unde nu pătrunde nimeni,
nici măcar eu.
Acolo stau tăcerile mele
ca niște fiare care nu dorm,
așteptând ca într-o zi
să nu mai fiu nimic altceva decât ele.
Mi-am dorit singurătatea,
am visat-o ca pe o catedrală
fără oameni,
fără zgomot,
fără frică.
Dar când m-am așezat în ea,
am auzit cum tăcerea începe să urle.
Doamne,
nu știu dacă singurătatea aceasta
e o binecuvântare
sau o pedeapsă.
Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,
dar eu am umplut-o cu absență,
cu îndoială,
cu fugi.
E o liniște prea grea,
care nu mângâie,
ci strivește.
E un pustiu unde nu mai știu
dacă vorbesc cu Tine
sau cu umbra mea.
Și totuși,
în adâncul acestei singurătăți absolute
simt că ești Tu.
Nu în zgomot, nu în lume,
ci în golul care doare.
Poate că ai vrut să mă dezbraci
de tot ce e omenesc,
ca să Te pot găsi
acolo unde nu mai e nimic,
decât Duhul Tău.
Doamne,
dacă asta e singurătatea
prin care învăț să Te iubesc curat,
fără măști,
fără lume,
atunci nu mă scoate din ea,
decât atunci când știi
că pot iubi din nou,
fără frică de întoarcere.
Psalmi - XLVIII - Copacului vieții
La marginea sufletului meu,
ai sădit, Doamne, un copac
care nu cere apă, ci răbdare.
Și timp.
Și tăcere.
Zi de zi a crescut în mine,
prin toamne de îndoială
și veri de patimă,
prin ierni de uitare
și primăveri abia simțite.
N-am știut că Tu ești rădăcina,
că trunchiul e cruce,
și frunza — rugăciune.
Că fiecare ram
duce către cer
o parte din mine
pe care am vrut s-o păstrez.
Și când am vrut să-l tai,
să-l smulg din adâncuri
pentru că nu dădea rod,
Tu ai șoptit:
„Fructul nu-i pentru azi,
ci pentru ziua
când vei muri pe deplin
ca să trăiești întreg.”
Acum îl privesc —
nu ca pe o podoabă,
ci ca pe o scară vie
între dor și împlinire.
Psalmi - VIII - Revelația durerii
Am văzut, Doamne,
că durerea nu este doar o rană,
ci o revelație tăcută,
o fărâmă din înțelesul Tău
pătruns în carne.
Nu am cerut-o,
nici nu am dorit-o,
dar a venit.
Și, pe măsură ce am îngenuncheat în fața ei,
am înțeles că nu doar trupul se frânge,
ci și sufletul care nu poate înțelege.
Durerea m-a învățat
nu despre rău,
ci despre adevăr.
În mijlocul ei,
am descoperit fragmente de lumină
care nu se văd cu ochiul,
dar care strălucesc din adânc.
Am învățat că nu suferința e întunecată,
ci umbra pe care o aruncă.
Durerea mi-a curățat ochii
și mi-a arătat
ceea ce nu am vrut să văd:
că Timpul nu e doar o cale,
ci o călătorie sacră.
Revelația durerii nu apare în strigătul ei,
ci în tăcerea pe care o naște.
Căci în ea, Doamne,
am înțeles că nu exist doar pentru mine,
ci pentru cei care mă poartă
și pentru cei care mă vor urma.
Durerea a fost nu un capăt,
ci o poartă.
Căci din ea a ieșit lumina
care m-a dus la Tine,
și nu am mai cerut niciodată
să mă izbăvești de ea,
ci doar să mă păstrezi în lumina
pe care ea mi-a revelat-o.
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Psalmi - XLIII - Mi-e rușine să Te chem....
Doamne,
mi-e rușine să Te chem,
căci am căzut iar în același loc.
Am promis că nu voi mai greși,
dar am căzut acolo unde știam
că voi cădea din nou.
Nu Te-am trădat cu vorbele,
ci cu faptele mele,
cu promisiunile neîmplinite
și cu gândurile care au ajuns
iar la aceeași răscruce.
Am uitat de Tine,
nu prin uitare, ci prin alegere,
alegere de a mă întoarce
acolo unde știu că nu Te voi găsi.
Mi-e rușine să Te chem, Doamne,
pentru că mă tem că Tu vei vedea
slăbiciunea mea neschimbată,
întoarcerea mea în aceleași locuri
din care am jurat că voi ieși.
Dar nu pot trăi fără Tine,
chiar dacă mi-e rușine să Te chem.
Aș vrea să mă ridic
fără să mai cad,
dar știu că am nevoie de Tine
pentru a nu mă pierde iar.
Te chem, Doamne,
nu pentru că merit,
ci pentru că nu pot rămâne fără Tine.
În slăbiciunea mea,
găsește-mi puterea să mă ridic
și să nu mai cad.
Psalmi - XXXII - Singurătatea absolută
Doamne,
sunt locuri în suflet
unde nu pătrunde nimeni,
nici măcar eu.
Acolo stau tăcerile mele
ca niște fiare care nu dorm,
așteptând ca într-o zi
să nu mai fiu nimic altceva decât ele.
Mi-am dorit singurătatea,
am visat-o ca pe o catedrală
fără oameni,
fără zgomot,
fără frică.
Dar când m-am așezat în ea,
am auzit cum tăcerea începe să urle.
Doamne,
nu știu dacă singurătatea aceasta
e o binecuvântare
sau o pedeapsă.
Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,
dar eu am umplut-o cu absență,
cu îndoială,
cu fugi.
E o liniște prea grea,
care nu mângâie,
ci strivește.
E un pustiu unde nu mai știu
dacă vorbesc cu Tine
sau cu umbra mea.
Și totuși,
în adâncul acestei singurătăți absolute
simt că ești Tu.
Nu în zgomot, nu în lume,
ci în golul care doare.
Poate că ai vrut să mă dezbraci
de tot ce e omenesc,
ca să Te pot găsi
acolo unde nu mai e nimic,
decât Duhul Tău.
Doamne,
dacă asta e singurătatea
prin care învăț să Te iubesc curat,
fără măști,
fără lume,
atunci nu mă scoate din ea,
decât atunci când știi
că pot iubi din nou,
fără frică de întoarcere.
Psalmi - XLVIII - Copacului vieții
La marginea sufletului meu,
ai sădit, Doamne, un copac
care nu cere apă, ci răbdare.
Și timp.
Și tăcere.
Zi de zi a crescut în mine,
prin toamne de îndoială
și veri de patimă,
prin ierni de uitare
și primăveri abia simțite.
N-am știut că Tu ești rădăcina,
că trunchiul e cruce,
și frunza — rugăciune.
Că fiecare ram
duce către cer
o parte din mine
pe care am vrut s-o păstrez.
Și când am vrut să-l tai,
să-l smulg din adâncuri
pentru că nu dădea rod,
Tu ai șoptit:
„Fructul nu-i pentru azi,
ci pentru ziua
când vei muri pe deplin
ca să trăiești întreg.”
Acum îl privesc —
nu ca pe o podoabă,
ci ca pe o scară vie
între dor și împlinire.
Psalmi - VIII - Revelația durerii
Am văzut, Doamne,
că durerea nu este doar o rană,
ci o revelație tăcută,
o fărâmă din înțelesul Tău
pătruns în carne.
Nu am cerut-o,
nici nu am dorit-o,
dar a venit.
Și, pe măsură ce am îngenuncheat în fața ei,
am înțeles că nu doar trupul se frânge,
ci și sufletul care nu poate înțelege.
Durerea m-a învățat
nu despre rău,
ci despre adevăr.
În mijlocul ei,
am descoperit fragmente de lumină
care nu se văd cu ochiul,
dar care strălucesc din adânc.
Am învățat că nu suferința e întunecată,
ci umbra pe care o aruncă.
Durerea mi-a curățat ochii
și mi-a arătat
ceea ce nu am vrut să văd:
că Timpul nu e doar o cale,
ci o călătorie sacră.
Revelația durerii nu apare în strigătul ei,
ci în tăcerea pe care o naște.
Căci în ea, Doamne,
am înțeles că nu exist doar pentru mine,
ci pentru cei care mă poartă
și pentru cei care mă vor urma.
Durerea a fost nu un capăt,
ci o poartă.
Căci din ea a ieșit lumina
care m-a dus la Tine,
și nu am mai cerut niciodată
să mă izbăvești de ea,
ci doar să mă păstrezi în lumina
pe care ea mi-a revelat-o.
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...