Plouă în sat!

Vine vara cea dorită

De copii mult îndrăgită

Vara cu mireasma ei

Vestitoarea vacanței.

Florile au început să Inflorească

Albinuțele să roiască

Din floare-în floare pentru polenizare.

Tractoriști pe câmpuri ară

Până când se lasă seară

Și încep a semăna

Să aibă ce recolta.

Copii se bucură de soare

Că pot merge la mare

La mare când au ajuns

S-au bucurat nespus.

Și că vara sa încheiat

Copii s-au bucurat

Că vor începe școala iar

Cu un an nou școlar.

De Cocoru David Cristian

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

Acum în ţară,este sărăcie mare,

Şi românul, nostru acum moare.

Fiindcă, nu are bani să achite,

Facturile, ce sunt venite.

Salariile, nu au mai crescut,

Preţurile, au luat-o în sus.

Când fluturaşul, deja apare,

Salariatul, intră în criză tare.

Pensiile, toate staţionează,

Săracii, pensionari oftează.

Când văd, cuponul de pensie,

Mulţi din ei, intră în depresie.

Că ştiu, că iarna o să apară ,

Şi dările le vor fii a lor povară .

N- au bani, facturi să plătească,

Nici mâncare, să trăiască.

Nimeni, nu îşi pune întrebarea,

De ce, se scumpeşte mâncarea?

De ce gazul, petrolul şi energia,

Ele, au distrus acum România?

Fiindcă totul, e venit de afară,

Să distrugă, a noastră ţară.

Românii, acum să îi sărăcească,

Să moară, să nu trăiască.

Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,

De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.

Dar românul, e popor răbdător,

El nu moare, aşa uşor.

Îndură frigul şi foamea cruntă,

La nimeni, nu va fii slugă.

Chiar dacă, parlamentarii noştrii,

Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.

Dar vă venii, o zii în care,

Românii, nu vor mai avea răbdare.

Şi va fii, o mare răscoală în ţară,

Şi mulţi, şmecheri o să piară.

Că foamea, grea şi sărăcia,

Vor distruge, atunci România.

Iar românul, nostru înfometat,

Iese în stradă, îţi dă în cap.

Că un proverb, el bine spune:

Cu românul, înfometat nu te pune,

Că atunci, nu are mamă, tată,

Ies cu toţii, afară din casă.

Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,

Nu le mai e frică, nici de moarte.

Fiindcă ei, chiar nu mai vor,

Să fie, sluga tuturor ! 

Despre adevăratele mele suferinţe nu am vorbit niciodată. 
Nu sunt obişnuită să mă plâng, să curg şiroaie. 
Să mă preling pe pietre goale că o ploaie. 
Căci dacă mă pornesc, voi curge toată. 

De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,

Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,

Așa gândim cu toții cand privim un mort,

Crezându-ne pe noi nemuritori...

Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,

Este purtat din lumea-aceasta,

Nici el neștiind cum e posibil,

Privind aproape, vede depărtarea,

Iar de privește-n depărtare

Se regăsește chiar aici...!

Căci neputând pricepe lesne viața,

Noi cei ce suntem rătăciți

Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,

Căci moartea stând ascunsă

Și ascuțindu-și coasa iar,

Tocită de câte vieți a secerat,

Revine blestemata!

Iar eu poetic glăsuiesc...

Nicicum că moartea este personaj de basm,

Dar nici că-i realitate înfricoșată,

Precum de mici am învățat!

Are vreun rost să personifici un blestem,

Să spui "nimicului" sau "morții"

Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?

Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?

Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:

Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!

Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!

Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,

Chiar dacă pare fără de sfârșit!

Nota de plată tot sosește;

Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!

Ce vreau să spun?

Vorbesc de Mântuire și Nemurire...

Hristos te strigă-n gura mare,

Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,

Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!

Vei spune,tu nebune:

Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!

Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,

Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,

Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:

Bea,mănâncă ,chefuiește!

                      *

Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,

Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?

                      *

Există oare adevărul...?

Își spune cel nebun!

E treaba mea să știu mai multe?

Nu-i simplă viețuirea asta?

Să fie toate doar atât?

Aud o voce ce glăsuiește:

Tu lasă lumea în nimicul ei!

Căci fiecare se cufundă zilnic

Doar în ce-i place sau pricepe,

Precum frumoasele domnițe,

Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,

De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!

Iar despre oameni,se știe bine..

Unul visează la titluri,faimă și avere,

Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,

Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă

Dorindu-se iubit de-o mie de femei!

Umanitatea întunecată asta arată;

Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,

Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,

Și câte și mai câte lumea asta oglindește,

Fie din aur sau din simplă tinichea,

Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!

Iar despre omul din povestea mea,

Când boala-i dă târcoale,

Rătacitul fuge la doctori renumiți,

Sperând ca viața să-și păstreze

Spunând șoptit în sinea sa:

"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",

Că de murit tot am să mor!

Nu-i asta soarta tuturor?

Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea

Ce-mi sună glorios a imn de stat:

Mănâncă,bea și chefuiește!

Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,

Nu-mi plec urechea la oricine,

De pocăit s-o facă cine poate,

Eu am atâtea încă de făcut!

Trăiesc cum vreau,

Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!

Așa că beau,mănânc și chefuiesc!

Sunt încă rege pe pămant....

Scenariul ăsta l-am ales,

Nu-mi pasă de mă amăgesc!

Să fie asta o poveste tristă

Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?

Să fie lumea-ntreagă cuprinsă

De nesimțirea ce-o aruncă în abis?

Trăim cu toții doar un straniu vis

Ce nu se termină cu viața asta

Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?

Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,

Neexistând nimic de taină ori ascuns,

Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,

Și el ne spune toate câte sunt de spus!

Să fie viitorul lipsit de spirit

Iar Adevarul s-atârne spânzurat?

Așa că am decis să dau un nume,

Poemului ce l-ați citit deja,

Și veți rămane prizonieri o vreme bună,

Gândind la întrebarea mea!

(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

My bones are aching with my sadness.

It feels impossible to leave my bed.

My eyes are swollen shut

 from all the tears I shed.

I keep replaying our memories,

 over and over in my head.

My hands can no longer write,

From all the paragraphs I sent begging you.

My heart has sunk so deep,

Due what you put me through.

I wonder if you feel this type of agony.

At times I wish you did 

so that you could understand me.

But deep down I know it's not true, 

for you have already replace me 

with somebody new

Cad peste noi picuri de apă

Ce ne pătrund până la piele,

Mă cert cu norul dus de vânt

Că ne-a ascuns bolta cu stele

Sunt la plimbare pe-nserat

La braț cu draga mea soție,

Îmi spune despre ziua grea

O liniștesc și îi recit o poezie

Ne strecurăm sub un copac

Până ce ploaia nu mai curge,

O strâng în brațe, ne sărutăm

Și regretăm că timpul fuge

Într-un târziu pornim la drum

Și ne vorbim vrute, nevrute,

Despre trecut, prezent și viitor

Și de-ale noastre mici dispute

Plimbarea ne e mereu cadou

Ce ne-amintește de tinerețe,

Despre povestea lungă de iubire

Pe care-o credem fără bătrânețe

Intrăm în casă și suntem fericiți

Că astăzi ne avem unul pe altul,

Perechea potrivită pe pământ

Mărturisind..iubirea e secretul!

Mă plimb pe o alee pietruită 

Puțin mai sus de casa noastră, 

Și trag cu ochiul chipul să-ți văd 

Udând mușcata de la fereastră. 

Știu că privești și-mi vezi privirea 

Dar nu dorești să tragi perdeaua, 

Nu poți uita că am plecat atunci 

Când pe pământ se punea neaua. 

Nici eu nu am ceva de explicat 

Că doar am discutat cu voce tare, 

Și ne-am adus acuze fără număr 

Făr 'a rosti cuvântul greu...iertare. 

Acum zăpada s-a topit de mult 

Și primăvara frumusețea își arată, 

Aminte îmi aduc cum ne plimbam 

Nimic nu se vedea să ne despartă. 

Aș vrea să-ți fac un semn cu mâna 

Însă nu știu dacă ești singurică, 

Așa că am să mă întorc și mâine 

Sperând, poate perdeaua...se ridică!

M-a învățat pasu-nainte,

Bine să faci, cunoașteți limita,

Și a mai spus al meu părinte,

Fii bun copile, iartă, dar nu uita

Demult și-a încheiat călătoria,

Plecând în zborul lin spre Cer,

Sub masă și-a lăsat ea doctoria,

Acoperită bine de-un lăicer

Prin rugă numele-i chemăm,

Și ajutor Divin cerem mereu,

Îi spunem c-am învățat cum să iertăm,

Chiar dacă uneori ne este tare greu

În inimi dragostea-ți purtăm,

Și-ți ducem dorul măicuță bună,

Pe tine-n veci nu te uităm,

Iertare dăm, până ca

Soarele...s-apună!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

 Cu un surâs m-ai cucerit

Sau poate au fost două,

Când lângă mine ai venit

C-afară începea să plouă.

Umbrela era atât de mică

Că doi nu încăpeam sub ea,

Așa că te-am ținut în brațe

Simțind atunci că ești a mea.

Norul nu se oprea să curgă

Parcă dorind să fim împreună,

Iar eu să îndrăznesc mai mult

Chiar un sărut, să fur în glumă.

Dar cum să se întâmple asta

Când amândoi purtam rușine,

Așa că am rămas îmbrățișați

Rostind cuvinte foarte puține.

Ploaia nu a durat o veșnicie

Cum eu mi-as fi dorit să fie,

Fata a mulțumit râzând și zis

Întreabă la cămin de o Mărie.

Am vrut s-o mai întreb ceva

Dar s-a pierdut în depărtare,

Fără să-mi dea o mică șansă

Să o găsesc și să-i ofer o floare.

Mult timp am răscolit cămine

Să-mi caut fata ce m-a vrăjit,

Dar în zadar am irosit timpul

Că am rămas cu sufletul rănit.

După un timp am obosit să caut

Și încercat s-o uit cumva pe fată,

Ca mai apoi cu greu să recunosc

Că fiecare își are propria soartă.

Dar cum în viață sunt minuni

Una mi s-a întâmplat și mie,

Să ne-ntâlnim și să vorbim

La o petrecere de cununie.

Însă dezamăgirea a fost enormă

Când am aflat că fata avea iubit,

Așa că m-am scuzat și am plecat

Purtând în suflet...visul neîmplinit!

E seară iar în satul meu natal,

Și umbra e din ce în ce mai lungă,

Iar soarele se duce după deal,

Să-apună, ca mâine să-neajungă

Pe drum trec istoviți țaranii,

Venind pe jos de pe ogoare,

Ei sub căciuli își ascund anii,

Și fețele ridate, arse de soare

În fața lor agale merg vitele,

Sătule, târându-și greu ugerele,

La muls ele vor umple donițele,

La schimb primindu-și tainurile

La porți pe bănci stau babele,

Cu mâna-n vânt semne făcând,

Chemându-și către curte vitele,

Ce se găsesc amestecate-n cârd

Pe ulițe copiii joacă-o miuță,

Cu-o minge din cârpe cusută,

Din când în când câte-o căruță,

Și-n urma ei legată, trasă, o văcuță

E ora când în sat se simt mirosuri,

Venite din casa gospodinelor,

Mâncăruri gătite, stropite cu sosuri,

Ce vor fi servite cu drag la cină soților

Și-n fiecare casă se-aude rugăciune,

Rostită de cei ce au ajuns acasă,

Ei mulțumesc și fac o plecăciune,

Și rând pe rând se pun la masă

Aminte îmi aduc și nu am cum să uit,

Când tata-ntreba pe fiecare-n parte,

Dacă la școala noi lecția-am știut,

Și cum el ne-ndemna să învățăm carte

Din sat la studii, departe am plecat,

Armata am făcut-o sub tricolor,

Prin școli m-am pregătit și educat,

Iar în armată am învățat, cuvântul dor

Acum mă-ntorc mai rar ca altădat'

Pe drum nu-i recunosc pe tineri,

Necunoscut am devenit în sat,

Și simt că timpul n-a-iertat...pe nimeni!

Ne plouă iubito cu picuri reci

Dar, cum să simt că aș fi ud,

Când trupu-ți strâng, hulpav

Și-mi plac cuvintele ce le aud. 

Pășim îmbrățișați și ne-amintim

De anii noștri ce-i purtăm în cârcă,

De ce-a fost greu sau bine-n viață

Și despre tot ce astăzi...ne încearcă. 

Cândva credeam că timpu-i lung

Și vreme-aveam pentru socoată,

Acum simțim că anii-s numărați

Și că vom fi chemați...la judecată.

De sus luna ne luminează calea

Și ne arată pe unde să plutim,

Și din înalt, duios, pare să spună

Că timpul nu-i trecut, să ne iubim. 

Nu stau să văd cum noru-o fură

Și dragăstos, soția îmi sărut,

Și mulțumiri înalț la Domnul

Că golu-n viață...mi-a umplut!