Ai nimănui

Anostă închipuire despre nemurire

Funest,emfatic,secat gând

Pătrunzătoare pedeapsa de degradare

A sufletului părăgănit.

Extazul,desfătare pământească

Ilogic,perspicace și efemer

Când sufletul e călător

Din ființă în neființă

Treptat ne pierdem în timp

Conștientizăm că itinerariul este veșnic

Posomorât,ambiguu și nemulțumiti

Ajungem să cerșim un moment

Ce cadru incomparabil,viața

Un dar,un dar greu de înțeles

De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?

Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?

Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!

Vreau sa aflu odata cine am fost candva

Care mi-e istoria, o voi repeta?

Mi-am vazut prostia ce ma tine aici

Mi-am carat povara izbavindu-mi rostul

Ce l-am avut in noaptea untainted so  vieti mele....

In noaptea -ngandurare in care

Am simtit cei bine ai si cei rau in soare

Ce te creste- suflet cand esti lumunat de soare

Mi-am gasit cararea in padurea trista

Unde ego-ul meu era odata

Raza calatoare in briza de mare la apus de soare

Iar sufletu-l radea cu miros de floare...

Dar m-am ajuns din urma 

Am ajuns la azi

Unde vreau sa stiu

Cine este ea...este alta fata ce se uita mandra in oglinda sparta

M--am pierdut pe drum...m-am pierdut pe mine s-au m- am ratacit

Tot ce vreau sa atiu 

Cine sant acum?

Timpul ticăie,nu tace,

Doru-n poale toarce;

Anii picură în stoluri,

Mistuindu-se in goluri.

Stă oglinda pitulată,

Clipocind sub prelată,

Că nu voia bătrânul chip,

Să răsară din nisip.

Căci tinerețea bântuia.

În sufletul ce vremuia,

Moțăind din cicatrici 

Sub scântei de licurici.

Iar trupul veștejit 

De neputință copleșit,

Lâncezea in alinare

Cu durerea -n mădulare.

Valul spumegă suflarea,

Risipindu-i pulberea,

Căci cursului efemer 

E tot omul prizonier...

Încerci să porți șiragul de safire,

Dar gândul îți zboară la mătănii.

Și sufletu-i pe altarul de jertfire

De a uita c-au fost năzdrăvănii.

În iarba deasă, verde și în cețuri,

Oare se ascunde un spiriduș poznaș,

Ce se tot joacă cu ale tale simțuri

Și te include ca fiind părtaș?

Doar este timpul ce trece ca vântul

Peste iarba verde și ființe, grăbit.

El cârmuiește de veacuri Pământul

Și te-nconjoară în zboru-i robit.

Ți-amintește că viața-i frumoasă

Și să trăiești fără regret în prezent.

Iar timpul în zona-i vagă și faimoasă

Din nou va fi calm, înțelegător și fluent.

Sunt 4 anotimpuri într-un an

Cu cele 12 luni calendaristice,

Și-n ele ni se află horoscopul

Unde găsim povești fantastice.

Și mai există un anotimp în timp

Al cincilea numit al spiritului,

O legătură între ființă și natură

Știută doar de mintea înțeleptului.

În el se-ascund ce nu se vede

Și sunt trăiri foarte intense,

Unde natura-n spirit trăiește

Și multe rămân neînțelese.

E perioada de introspecție interioară

În eul tău cu transformări fără finit,

E creativitate și o perfectă armonie

Este un spațiu-n timp...greu definit!

Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!

Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
 
 
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva

E-o primăvară

Parcă mai goală

Ca după boală,

La noi în țară,

Decât oricând!

...

Trage să moară

Totul în țară

Și timpul zboară

Și dă să dispară

Țara, curând!

...

Dar e primăvară!

Un spectacol de gală

De verdeață-i afară,

Imperială

Natură-nflorind!

...

Și-n primăvară,

Ne înconjoară

O catedrală

Monumentală,

De viață mustind!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)