Ты и я

Noaptea aceasta la stele am privit,

Și pe cer ceva am zărit.

Cerul parcă de-ar cădea,

În seninul lunii.

Noaptea aceasta mi-a privit lin,

Și m-am pierdut în plopi,

Când

Pasărea cânta,

În întunericul pădurii.

Alături, de plopi.

Râul și pietricelele murmură,

sub apă.

Și noaptea tot privește la mine,

Sub cerurile senine.

Autor Zamurca Alina 🌷 

Păstrează-ti dorul,

de către tată şi mamă

Mai păstrează-ţi dorul

de cărte soră şi frate.

Păstrează-ţi doru,de către patrie

de ţară şi de dulcele  grai,

De doina Moldovenească

Care veşnic în inimi o să trăiească.

(Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)

Se scutur frunzele toamna

și nu am nici -o emoție când ele cad.

Iar pe alții când îi privesc,

și îmi apar în cale,

se bucură, fac poze.

Dar mie îmi este paralel de tot.

Aș fi nu eu în gândul meu și aș arde tot.

 că nu-mi place toamna!

de ce alții o iubesc?

E răcoare, copii se duc la școală?

roadele oamenii le adună?

Nu-mi place toamna!

nu am nici-o emoție în anotimpul acesta.

dar tac și privesc în jurul meu.

 și mă așez uneori pe un scaun din parc.

și mă uit la toți 

cum își petrec hazliu și frumos,

ei toamna.

Autor:Zamurca Alina

Poezia este scrisă pe 10.07.2024🤍

Ceasuri bate într-un ceas,

Ceasul se oprește într-un ceas.

Ceasul ne vestește noaptea

Ceasul ne vestește ziua.

Ceasul ne spune ora de sculare,

Ceasul ne vestește ora de culcare,

Ceasul ne vestește tinerețea,

Ceasul ne vestește bătrânețea.

Ceasul ne vestește, o noutate bună,

Ceasul ne vestește, o noutate rea. 

Ceasul este în viața noastră 

ce ne conduce în drum,

și spre o potecă

El ne este conducător 

în viață slujitor.

Autor Alina Zamurca 🤍 

Spune-mi draga mea.

De ce totul e așa? 

De ce azi și acum,

Nu mai suntem împreună ?

Te-am iubit prea mult,

Cum sufletul meu a cerut.

Cu iubirea am greșit,

Și pentru asta mult am suferit.

În inimă îmi rămâne al tău nume,

Cât voi trăi pe această lume.

(Din punct de vedere

al bărbatului ) Poezia este scrisă de mine

Zamurca Alina 🌷 

Fie că ploaia bate-n geam

și norii sunt mâniați 

Noi bucuroși suntem

și fericiți.

Fie cât de puțin avem

și poate ceva ne lipsește

Suntem noi de ceia ce 

avem fericiți 

și mulțumiți.

Fie că suntem departe 

de cei dragi

în inimă rămân ei pentru totdeauna 

Și nu ne desparte pe noi nici gerul

nici furtuna.

Autor  Alina Zamurca 🤍 

Demult m-am depărtat de laic,

M-am cufundat în vraf de cărţi,

Nu că aş fi vreun biet prozaic,

Ci doar să fiu aproape de cei morţi.

Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,

Căci două bestii e mult de suportat,

Cu toţii am devenit o mare tragedie,

Pentru natură şi acest pământ curat.

M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,

Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,

Nestăpânit consum peste măsură poezie,

Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.

Mă recompun din murmur de izvoare,

Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,

Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,

Şi cum devine omul... o simplă vietate.

Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,

Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,

Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,

Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.

Nici gând nu am să mă întorc acasă,

Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,

Doar o durere mare în inimă m-apasă,

Că oamenii cu oameni au devenit străini.

Tăcerea este un altfel te iubesc firesc...

Iubito îți șoptesc tăcând,

Știind că ai auz dumnezeiesc,

M-auzi și-atunci când nu-ți vorbesc!

Îți tot repet că te iubesc tăcând și tac,

Fără să-ți povestesc iubirea ce ți-o port

Și totuși îți spun neîncetat că te iubesc,

Cu riscul să te plictisesc...

Dar oare valurile mării furtunoase,

Pot să-i alunge pe curajoșii marinari?

Ce-i vitejia?

O simplă nebunie de moment?

Nu-i dragostea deasupra nebuniei?

Nu se sfârșește în suferință pe final?

Ei bine preafrumoasa mea iubită,

Cum să iubesc un crin,un trandafir,un liliac

De nu-mi declar amorul meu

Celei mai parfumate flori,

Ce strălucește în nesfârșita-i frumusețe,

Adică ție!

Și-atunci găsesc că pot să-ți spun

Un altfel te iubesc!

(22 mai 2024 Vasilica dragostea mea)

Ce rost are eternitatea pentru tine,
Când tu nici măcar un an nu-l trăiești bine
Ce rost are eternitatea pentru noi
Dacă și o viață cu șfârșit se uită odată cu noi.

Încă mă întreb
Ce să fac cu anii rămași?
Căci deja mulți dintre ei,
Mi-au fost arși.

La final de zi
Când poate oi dormi
Mă voi tot gândi
Oare mă voi mai trezi?

 Îți cunosc mersul,

ochii, nasul, gura, zâmbetul cel mai viu

Chicotelile podelelor când le calci hotărât sub tocuri,

Chiar și copacii ți-i știu.

Și știu ca tu știi, și știi ca eu știu

că-i prea târziu acuma

cand îți cunosc și umbra, si urma

lumea să ne mai pară totuna.

Te știu din cerul care se aprinde și se înnoptează,

Din inima mea care de dorul tău oftează,

De la albine, furnici, de la crini,

de la spini.

Te știu din tăcerile tale mai ales.

Oho și cât te știu de la stele,

De la gândurile mele.

Te știu câte puțin din toate

Și toate știu cât te iubesc,

Și cat de tare vreau să-ți vorbesc.

Dar daca le rog să-ți vorbească ele pentru mine,

nu le convine,

Sunt încăpățânate ca tine.

Și încep să vorbească-n culori,

Cu albastrul din nori.

Ți-aș da întâlnire pe lună,

Dar e așa de departe,

Și sincer…

Vreau să te întâlnesc în realitate.

Să te ating,

Să-ți mângâi mâinile, să te simt.

Să te știu din toate astea e bine,

Dar vreau să te știu mai întâi… de la tine.

Vreau să te știu din tristețile tale,

Din ce te face pe ascuns să plângi,

Din ce detești cel mai mult,

Din ce iubești să mănânci.

Din îmbrățișările tale vreau să te știu

(Din ele cel mai mult de fapt)

Din ce muzică asculți

Și din ce îți provoacă dureri de cap.

(Sper ca nu și eu)

Vreau sa te știu din somnul tău,

Vreau să am grijă de tine,

Vreau să țin inimioara ta in piept la mine

Cand e prea grea și pieptul tău n-o mai ține…

Vreau să te știu de la tine.

Voi încerca,
pentru că știu că suntem predestinați
și tu vei fi al meu,
pentru că niciun drum nu mă rătăcește de tine,
pentru că ești mereu în mintea și în sufletul meu.
Oricât aș incerca să te pierd,
tu nu mă lași, nici nu te faci dispărut.

Te vreau,
simt cum ard când nu sunt aproape de tine.
Iubirea mă mistuie, simțindu-ți golul,
inima mea se face jar.

Rupe-mă din tine și aruncă-mă în lavă,
Să simt acolo căldura ta eternă
Și teama de a mă pierde
La fel cum un copil, mic și pricăjit,
Plânge după o mamă plecată.

Mă simt demnă de tine,
dar nu merit răceala dintre noi.
Vreau să te încălzești, să mă încălzești,
să ne încălzim cu noi.
Vreau să vorbim și să te văd,
vreau să nu fiu pentru tine doar o oprire.
Te vreau cu întregul văl,
de nemurire.

Pentru că cu tine sunt zeiță,
iar tu cu mine ești artist.
Dar vreau mai mult, ca fără mine, tu să fii trist.
Iar eu, în absența ta, să nu fiu deloc,
pentru că tu ești totul și nimic,
o piesă bună din concertul favorit.
Și îmi cânți de parcă ne iubim,
de parcă nu ne mințim,
că nu putem să fim.

Și te vreau, dar mi-e să nu fie prea târziu,
că te-am mai vrut și m-ai mai vrut,
dar tot nu te-am avut,
și m-a durut.
Dar cred că mă doare și mai mult,
să te vreau și să nu fii mut,
să fii virtuos și sincer,
să îmi spui că ți-a trecut...

Amintiri uitate-n ramă,

Şi iubiri ascunse-n taină,

Toate acum duios mă cheamă,

Să îmbrac amor ca haină.

Două şoapte nerostite,

Dintr-o frază deocheată,

Vor acum să mă invite,

Să-mi rostesc iubirea toată.

Ochii albaştri se dilată,

Faţa se-nroşeşte toată,

Căci nu pot să mai ascundă,

Iubirea ce îi inundă.

Mâna-mi cade ostenită,

Gându-mi zboară stânjenit,

Spre copila cea iubită,

Ce din suflet n-a pierit.