Enantioză

Iartă-mă, căci am greșit.

Ajută-mă, căci m-am prăbușit.

De roată vieții am fugit

și iată-mă amăgit, frânt și obosit.

Ascultă-mă, căci eu nu mai pot.

Ridică-mă, căci cânt melodios.

Atinge-mă, simte răcoarea.

Caută-mă, și vezi culoarea.

Ia-mă și du-mă departe,

Strigă, căci încerc să-ți fiu aproape. 

Patetici șoareci chițaie

Scormonând degrabă

Brânza s-o găsească,  

Dar ... a dispărut

Și a rămas doar un suflet scurs.

Ce patetici șobolani,

Azi mor,

Mâine-i mănânci pe un bețișor.

Patetici sobolani.

Culeg suflete vii ce nu mai au răbdare, 

Curăț nisipul de sub unghii fără ezitare. 

Pregătesc cazanele de smoală 

Cu un singur scop in minte 

Să aflu păcatul 

De pe acele buze sfinte. 

Dacă te opui, supliciul te așteaptă, 

Dacă mi te-nchini pedeapsa-i și mai groasă. 

Să mă îngrop în adâncul pământului,

Să-mi ascund trupul de ochii lumii,

De toți vulturii ce mă pandesc,

De criticii ce mă zdrobesc.

Să mă scufund în abisul mării,

Să-mi pierd sufletul în valurile ei,

Căci nu mai vreau să fiu cine am fost,

Nu mai suport

Zgomotele și ecourile din mintea mea.

Să mă las purtat de vânturi,

Să fiu doar o frunză-n zbor,

Căci astfel pot să uit trecutul.

Să am pene în loc de piele,

Să-mi aștern aripile spre soare,

Să las în urmă toate rele,

Și să renasc cu adevărat din nou, oare?

Adevărul tău este o simplă minciună,

Adevărul meu este că port ranchiună

Pe toți cei care au reușit să înoate,

Pe fluviul vieții

Fară să dea din coate.

Așa că rămân pe pământ

Înecând în propriul sânge, 

Fac un jurământ,

Încercând a nu plânge.

Promit in fața ta, dulce răzbunare,

Gelozia să o dau spre ruinare.

De nu reușesc, iar sufletu-mi rămâne pătat,

Aruncă vaza spartă cât mai depărtat.

Din cenușa m-am născut 

Cu un suflet deja cunoscut,

Ce-a trăit neîncetat ca o candela aprinsă

Pe care dac-o atingeai era prea încinsă.

Așa cum flăcările plângeau

Și sufereau toată asprimea,

Se prefăceau că nu tremurau,

Iar apa nu le oferea ușurimea.

Se scurgea ceara de pe ea

Încet, încet se stingea

Și parcă prefăcut in sânge,

Un lichid roș se strânge.

Și mă-ntreb, ce fac acum,

am dat de un popas, da nu-i capăt de drum, nu?

O mie de gânduri îmi zboară prin cap

și mă-ntreb să zic sau să tac?

Și deciziile îmi sunt grele de luat,

să continui sau să zac?

să stau sau să fac?

să vorbesc sau să dispar?

Și nopțile trec, și gânduri îmi zboară,

și orele trec și noaptea-i amară.

Răspunsuri nu vin, da întrebări tot îmi pun,

despre o existență a unei noi minuni.

Și nu e un singur lucru,

o singură-ntrebare,

sau un singur răspuns.

E o poveste de dileme la care n-am cum s-ajung.

Și stresul și presiunea sunt mari,

dar din gânduri tot nu-mi dispar,

o dată cu ele apar,

și mai multe întrebări care zac,

care nu țin neapărat de același scop, ș-același loc.

Ce să fac?

Asta-i întrebarea mea,

dar chiar și cu-n răspuns nu scap de ea,

după ea sunt multe altele care apar,

multe alte posibilități pe care le-aș putea rata.

De ce nu pot alege totul?

De ce nu poate alege altcineva?

De ce nu poate fi mai simplu și fără alte variante de fapt?

De ce nu poate fi un singur răspuns, pe care chiar să-l vreau?

De ce nu există doar una care să răspund la toate acestea?

De ce se înmulțesc pe măsură ce scad?

Și totuși totul începe cu un “De ce” și se transformă într-o infinitate de continuări,

o infinitate de alte povești

și o infinitate de cuvinte care-ți zboară prin cap,

ținându-te noaptea treaz.

       Poate stârnesc curiozitatea: cum se simte un om, care-și simte sfârșitul aproape ?

Ce idei îi trece prin minte, ce regrete are, mai are dorințe ?Mai poartă cuiva ură, dușmănie ?

Nu știu ce gândesc alții, dar eu regret mult că părinților mei le-am acordat puțin timp, am stat 

rar de vorbă și le-am dat puțin ajutor. Asta regret cel mai mult. Copiilor mei, am vrut să le dau și 

inima dacă le făcea trebuință, dar le-am dat multă tristețe, o copilărie nefericită, care i-a afectat

și asta încă mă doare. Datotită lor am o bătrânețe liniștită, ei se înțeleg, cu mine sunt protectori,

respectoși, ce-mi mai pot dori?

      Da, regret că o să plec în neființă, viața pe Pământ e scurtă, cere eforturi până prinzi rădăcini

și neantul te ia de lângă ce ai înjghebat sau construit, pentru totdeauna....

     Da, ma-am atașat de lucruri, de gospodărie și ceva doare, că totul rămâne în urmă, în părăsire,

înstrăinate.

     Cât suntem în putere, putem gândi, că totui trecător, să lăsăm răutatea...ducă-se în pustiu mai 

avem timp să cultivăm omenia, iubirea,bunacuviință, să nu plecăm cu regrete

Demnitatea nu este un strigăt, ci o tăcere înaltă,un munte care crește înăuntru fără să ceară permisiunea văilor.E pământul pe care calci atunci când drumul se surpă,linia dreaptă pe care o desenezi cu propria coloană într-o lume care învață, tot mai des, geometria plecăciunii.

Nu se poartă la rever, ca o decorație de împrumut,ci se simte în felul în care ochii tăi refuză să devină oglinzipentru minciunile altora.

E acea lumină rece și clară de zori,care nu se lasă vândută pe monede de sticlă,nici schimbată pe liniștea falsă a unei cuști aurite.

Când restul lumii devine un zgomot de genunchi loviți de asfalt,demnitatea e pasul tău singuratic,ferm,fără ecou de teamă,păstrând între tâmple un cer întreg, neatins,chiar și atunci când tavanul e gata să cadă.

Sunt clipe când crezi că viața ta nu are nicio valoare,

dacă ai scoate-o la vânzare pe internet

sau la o casă de licitații,

n-ar licita nimeni.

- Eu aș zice să încerci, mai degrabă, la pocher

sau la ruletă, își dă cu părerea un mucalit,

care asistase absent la monologul meu  de pe margini,

dar nici acolo nu-i sigur!

Crupierul cu jachetă neagră din piele dă vânt roții ruletei ,

apoi lansează bila de fildeș în sensul invers rotirii acesteia,

mai toți pariaseră cu dolari și lire sterline pe 36, roșu,

doar eu pariasem, cu viața,

fiindcă nu mai aveam altceva, pe 13, negru.

Simt timpul în spate ca pe o placă  uriașă de plumb

în timp ce roata se-nvârte-ntr-un descrescendo cleios,

aud huruitul sacadat și continuu al rulmenților

dinăuntru ruletei,

fosnetul cartilor de blackjack,

zgomotul bilei care se invarte 

și care se-oprește deodată pe zero,

fâșâitul lopățelei crupierului, trăgând înspre dânsul

toate jetoanele,

mormanele de bani,

viața mea convertită într-o bucată albastră de plastic.

- Următorul joc are miză o viață de om! anunță crupierul,

împingând jetonul meu înainte.

- Pas!  refuzară jucătorii de la masă în cor!

- Foarte bine, merg eu! spuse o roșcată în vârstă

 care se așease alături de mine. Plus tot ce-au pierdut proștii ăștia!

Un ochi râde, altul plânge;

Îmi sună atât de familiar;

Trupu -mi în două mi -l frânge 

SI mă transform în biet hoinar.

Între două lumi paralele 

Mă zbat să nu mă rătăcesc,

Să nu-mi pierd cumva urmele 

Și -n goluri să mă prăbușesc.

Atunci când zâmbetul pălește,

Lacrima obrazul frige,

Lanțul durerii mă lovește 

Și flacăra din mine stinge.

Când mă sufoc în chinuri,

Cerșesc un petic din senin,

Să pot dărâma acele ziduri,

Ce-n strânsoare mă țin.

Deschid larg fereastra,

Respir cu sete din lumină 

Cu dor înaripat de -a zbura ,

Mă smulg din rădăcină.

Amarul să mi-l las în umbră,

Păstrat în cufărul sub lacăt,

În odaia din mine, obscură 

Bântuită veșnic de-un freamăt.

Fereastra s-a aburit de atâta liniște,orașul își stinge ultimele lumini.

În penumbră, patul păstrează încă forma trupului tău de argint.

Sunt singur în această liniște grea,o cameră plină de absența ta. Pe birou, o fotografie cu colțurile întoarse îți mai reține zâmbetul din acea vară.

Privesc hârtia lucioasă fără să mai tremur,căci timpul a îmblânzit dorul de odinioară.Rămân scrisori nespuse și pași care nu mai vin,dar tăcerea nu mai doare ca la început.

Lăsăm în urmă ce a fost, ca pe o haină veche,o vioară uitată într-un pod prăfuit,care mai cântă doar când bate vântul.Îți dau drumul în amintire, cu pace...