Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: ioana_racheru
Data postării: 10 octombrie 2022
Vizualizări: 1002
Poezii din aceiaşi categorie
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?
Prevestire
Pesemne mă trezesc în vis
Fac ochii mari, ceva de nedescris,
Neîncetat mă minunez, așa ceva
Să vezi și să nu crezi…
E mai presus de noi,
Se naște o dilemă
Tu al cui ești?
Devine o problemă…
Respir adânc, pornesc în căutare
Ma liniștesc, răspund la întrebare
Tu ești! Al meu ursit…
Te vad, abia ce te-am zărit
Te urmăresc, abia îți tin pasul
Te regăsesc, atunci când sună ceasul
N-apuc să-ți spun…
Stânga-mprejur și mă întorc din drum.
Tu ai plecat, eu m-am salvat
Urma o rugăciune, un legănat
Mare păcat când am aflat
Că visul meu, a fost adevărat.
Lecția pentru toți
Atunci când am fost vie,
Nimeni nu și-a adus aminte de mine,
Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa
Cum sunt eu.
Iar atunci când eu am murit
Toți își aduc aminte de mine
Și vin să mă petreacă,
Pe ultimul drum.
Și dragi cunoscuți ai mei
Pentru voi
O singură întrebare!
Unde ați fost voi când am fost eu vie?
Și am avut nevoie de sfatul vostru?
De o vorbă scurtă .
corect răspuns :nu ați avut când.
Autor Alina Zamurca 🤍 🎀
Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01
Rece melancolie
Împărăția cerului a coborât
pe pământ!
Norii albi au fulguit
tărâmului veșmânt,
Puff alb de gheata acoperise
tot in zare,
Peisajul rece al sufletului alinare.
Craiasa zăpezii se contura din fantasme,
Magia cristalina părea a fi
rupta din basme.
Ceata era deasa, printre copaci se aduna!
Un element sublim ce prin
mister ma minuna.
Romanta a înghețat sidef
pe podul iubirii,
Timpul s-a oprit pentru imortalizarea
amintirii.
Imi auzeam doar pașii prin zăpada
și poeziile in gând,
Melancolia era rece,sunt prin
viața doar trecând.
Ma răscoleau amintiri din vieți anterioare,
Sau erau amintiri pierdute,
șanse trecătoare?
M-am trezit la viața prea devreme,
prea târziu?
Sa fi pierdut pe drum al vieții
greu pariu?
Singuratatea era dulce și
durerea parca ma alina,
Fiind eu cu mine însămi nimic
nu ma poate ruina!
Am adunat dezamăgiri și le decoram
adânc in suflet,
Unde am fost când se auzea al
sarutului sângeriu urlet ?
Dau vina pe soare, sa nu
sclipească el in mine!
Naivitatea e slăbiciune,
ma duce departe de sine.
Natura e cruda și din instinct
ne ascundem după flori,
Realitatea fiind gata sa dea
șinei spinării fiori.
La sfârșit de drum a început
adevarata aventura,
Moartea era romantica lăsându-mi
pe inima gravura.
Eu și umbra mea ne oglindeam
prin sentimente,
Vom sta departe de culorile
lumii prea stridente.
Cu eclipsa de soare și marea
neagră in gând,
Alungand tristetea m-am decis
sa ies din rând!
Intre rai și iad exista doar
propria perceptie,
Totul își are loc in aceasta
perfecta creație!
Sunt gânduri rupte din melancolia
unei dimineți reci,
Poti întipării povesti si sentimente
pe orice cale treci.
Zapada se topea după mine
și eu făceam la fel ca ea!
Destinul era hotărât sa ma
învețe sa fiu rea.
Vocea îmi era calda si auzeam
doar pur amor,
Sentimente puse-n versuri
ce alunga orice dor.
Singuratatea o priveam ca dar,
depresia,nectar.
Calea mea sobra spre al
oglinzii rece altar.
Trecand prin zi se făcea
încet doar noapte,
Si noaptea era mai adânca decât
a fanteziei suave șoapte.
M-am reîntors la tine dulcele-mi,
... mister ?
Nu aveam cuvinte cu care
sa te descriu altfel .
Cerul era negru întunecat și
in abis ne regăseam,
Straluceam cu tine a stele și in
romanță tresăream.
Vei fi tu veșnic al cerului
neagră privire?
Undeva in adâncul inimii
doream de a ta știre.
O zi din viața mea ce s-a
rezumat in poezie,
Gandurile-mi scrise sunt
durerii anestezie.
Sfarsitul ma făcea curioasa de ce
urma sa vina.
Aveam in interior un univers
ce sufletu-mi alina.
Cuvintele erau o arma rafinata ce ma
însoțeam la orice pas,
Insusi lumea a fost creata prin
holograma unui glas!
Iti voi atinge sufletul prin
paginile acestei cărți.
Vino cu mine sa descoperim ale
fanteziei întunecate hărți!
Despărțire!
Încerc să-ascund ochii privirii,
După lentila neagră, sub ochelari,
În el e sentimentul despărțirii,
Și lacrima ce mi se scurge pe maxilari
Mi-am zis să fiu puternic să rezist,
Să nu arăt că sunt și eu emoționat,
Însă momentul a fost prea trist,
Și n-am putut să mă opresc din lăcrimat
Cu toții ne-am exprimat regretul,
Pentru colegul nostru din liceu,
Știiam că încă nu avea biletul,
Dar am aflat că l-a răpus un AVCeu
Gândul acum devine rătăcitor,
Zburând și în trecut și-n viitor,
Și îți șoptește...și tu ești călător,
Și vei pleca, când ești chemat..de Mântuitor!
Scrisă cu durere de Cezar!
Pe curând!
Un nou început
Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,
Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.
În mângâierea-i rece, visele se curmă,
Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.
Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,
Vine neștiută, fără grabă sau sfială.
Culege suflete ca pe flori de câmp,
Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.
Și totuși, moartea nu e un sfârșit,
Ci o poartă către-un tainic infinit.
Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,
Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.
Așa că nu o teme, ci privește-o drept,
Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.
Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,
Spre un alt început, într-un alt hotar.
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?
Prevestire
Pesemne mă trezesc în vis
Fac ochii mari, ceva de nedescris,
Neîncetat mă minunez, așa ceva
Să vezi și să nu crezi…
E mai presus de noi,
Se naște o dilemă
Tu al cui ești?
Devine o problemă…
Respir adânc, pornesc în căutare
Ma liniștesc, răspund la întrebare
Tu ești! Al meu ursit…
Te vad, abia ce te-am zărit
Te urmăresc, abia îți tin pasul
Te regăsesc, atunci când sună ceasul
N-apuc să-ți spun…
Stânga-mprejur și mă întorc din drum.
Tu ai plecat, eu m-am salvat
Urma o rugăciune, un legănat
Mare păcat când am aflat
Că visul meu, a fost adevărat.
Lecția pentru toți
Atunci când am fost vie,
Nimeni nu și-a adus aminte de mine,
Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa
Cum sunt eu.
Iar atunci când eu am murit
Toți își aduc aminte de mine
Și vin să mă petreacă,
Pe ultimul drum.
Și dragi cunoscuți ai mei
Pentru voi
O singură întrebare!
Unde ați fost voi când am fost eu vie?
Și am avut nevoie de sfatul vostru?
De o vorbă scurtă .
corect răspuns :nu ați avut când.
Autor Alina Zamurca 🤍 🎀
Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01
Rece melancolie
Împărăția cerului a coborât
pe pământ!
Norii albi au fulguit
tărâmului veșmânt,
Puff alb de gheata acoperise
tot in zare,
Peisajul rece al sufletului alinare.
Craiasa zăpezii se contura din fantasme,
Magia cristalina părea a fi
rupta din basme.
Ceata era deasa, printre copaci se aduna!
Un element sublim ce prin
mister ma minuna.
Romanta a înghețat sidef
pe podul iubirii,
Timpul s-a oprit pentru imortalizarea
amintirii.
Imi auzeam doar pașii prin zăpada
și poeziile in gând,
Melancolia era rece,sunt prin
viața doar trecând.
Ma răscoleau amintiri din vieți anterioare,
Sau erau amintiri pierdute,
șanse trecătoare?
M-am trezit la viața prea devreme,
prea târziu?
Sa fi pierdut pe drum al vieții
greu pariu?
Singuratatea era dulce și
durerea parca ma alina,
Fiind eu cu mine însămi nimic
nu ma poate ruina!
Am adunat dezamăgiri și le decoram
adânc in suflet,
Unde am fost când se auzea al
sarutului sângeriu urlet ?
Dau vina pe soare, sa nu
sclipească el in mine!
Naivitatea e slăbiciune,
ma duce departe de sine.
Natura e cruda și din instinct
ne ascundem după flori,
Realitatea fiind gata sa dea
șinei spinării fiori.
La sfârșit de drum a început
adevarata aventura,
Moartea era romantica lăsându-mi
pe inima gravura.
Eu și umbra mea ne oglindeam
prin sentimente,
Vom sta departe de culorile
lumii prea stridente.
Cu eclipsa de soare și marea
neagră in gând,
Alungand tristetea m-am decis
sa ies din rând!
Intre rai și iad exista doar
propria perceptie,
Totul își are loc in aceasta
perfecta creație!
Sunt gânduri rupte din melancolia
unei dimineți reci,
Poti întipării povesti si sentimente
pe orice cale treci.
Zapada se topea după mine
și eu făceam la fel ca ea!
Destinul era hotărât sa ma
învețe sa fiu rea.
Vocea îmi era calda si auzeam
doar pur amor,
Sentimente puse-n versuri
ce alunga orice dor.
Singuratatea o priveam ca dar,
depresia,nectar.
Calea mea sobra spre al
oglinzii rece altar.
Trecand prin zi se făcea
încet doar noapte,
Si noaptea era mai adânca decât
a fanteziei suave șoapte.
M-am reîntors la tine dulcele-mi,
... mister ?
Nu aveam cuvinte cu care
sa te descriu altfel .
Cerul era negru întunecat și
in abis ne regăseam,
Straluceam cu tine a stele și in
romanță tresăream.
Vei fi tu veșnic al cerului
neagră privire?
Undeva in adâncul inimii
doream de a ta știre.
O zi din viața mea ce s-a
rezumat in poezie,
Gandurile-mi scrise sunt
durerii anestezie.
Sfarsitul ma făcea curioasa de ce
urma sa vina.
Aveam in interior un univers
ce sufletu-mi alina.
Cuvintele erau o arma rafinata ce ma
însoțeam la orice pas,
Insusi lumea a fost creata prin
holograma unui glas!
Iti voi atinge sufletul prin
paginile acestei cărți.
Vino cu mine sa descoperim ale
fanteziei întunecate hărți!
Despărțire!
Încerc să-ascund ochii privirii,
După lentila neagră, sub ochelari,
În el e sentimentul despărțirii,
Și lacrima ce mi se scurge pe maxilari
Mi-am zis să fiu puternic să rezist,
Să nu arăt că sunt și eu emoționat,
Însă momentul a fost prea trist,
Și n-am putut să mă opresc din lăcrimat
Cu toții ne-am exprimat regretul,
Pentru colegul nostru din liceu,
Știiam că încă nu avea biletul,
Dar am aflat că l-a răpus un AVCeu
Gândul acum devine rătăcitor,
Zburând și în trecut și-n viitor,
Și îți șoptește...și tu ești călător,
Și vei pleca, când ești chemat..de Mântuitor!
Scrisă cu durere de Cezar!
Pe curând!
Un nou început
Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,
Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.
În mângâierea-i rece, visele se curmă,
Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.
Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,
Vine neștiută, fără grabă sau sfială.
Culege suflete ca pe flori de câmp,
Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.
Și totuși, moartea nu e un sfârșit,
Ci o poartă către-un tainic infinit.
Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,
Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.
Așa că nu o teme, ci privește-o drept,
Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.
Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,
Spre un alt început, într-un alt hotar.
Alte poezii ale autorului
Pustiul creator
Tic tac
Nu pot ocoli acest atac,
Caci chiar eu sunt de vină,
Pentru că m-am tot uitat la ai mei străbuni
Și am încercat să nu calc ca ei pe cărbuni,
Dar greșelile au inceput sa vină,
Iar inspirația divină
Nu mă mai mângâia cu mână fină
Ci asprimea parcă s-a proiectat
In cel mai adânc orificiu infectat,
Lăsand virusul să acționeze și să submineze
Tot tabloul de ghiocei pictat.
Draga mea
Culoarea ochilor tăi este un abis etern
Acel zâmbet al tău m-a aruncat in infern.
Nu înțeleg cine ți-a permis
Să ai acea gropiță parcă scoasă din vis.
De boala și crimă am dat in război,
În închisoare m-am dus cu gândul înapoi,
Dar tu, înger cu aripi măiestre
Ai alungat oamenii cu pietre
Și ai construit ziduri uriașe
Unde nu erau nici măcar orașe.
Ești un ghiocel printre nimicuri
Ce-a răsărit într-o zi de miercuri.
Ești un vin fermecător
Invidiat si de un răufăcător.
Ești o ființă strălucitoare
Cu o personalitate atrăgătoare.
Iartă-mă,
Iartă-mă, căci am greșit.
Ajută-mă, căci m-am prăbușit.
De roată vieții am fugit
și iată-mă amăgit, frânt și obosit.
Ascultă-mă, căci eu nu mai pot.
Ridică-mă, căci cânt melodios.
Atinge-mă, simte răcoarea.
Caută-mă, și vezi culoarea.
Ia-mă și du-mă departe,
Strigă, căci încerc să-ți fiu aproape.
Mulțumiri
Mulțumesc pentru gândurile frumoase!
Transpirația se scurge pe obraz,
Lichidul din mine parcă pare mai viteaz.
Patetic
Patetici șoareci chițaie
Scormonând degrabă
Brânza s-o găsească,
Dar ... a dispărut
Și a rămas doar un suflet scurs.
Ce patetici șobolani,
Azi mor,
Mâine-i mănânci pe un bețișor.
Patetici sobolani.
Sufăr
Am suferit
Și-am să mai sufăr,
Dar nu e prima dată
Când sper,
Să mă ridic din groapă.
Pustiul creator
Tic tac
Nu pot ocoli acest atac,
Caci chiar eu sunt de vină,
Pentru că m-am tot uitat la ai mei străbuni
Și am încercat să nu calc ca ei pe cărbuni,
Dar greșelile au inceput sa vină,
Iar inspirația divină
Nu mă mai mângâia cu mână fină
Ci asprimea parcă s-a proiectat
In cel mai adânc orificiu infectat,
Lăsand virusul să acționeze și să submineze
Tot tabloul de ghiocei pictat.
Draga mea
Culoarea ochilor tăi este un abis etern
Acel zâmbet al tău m-a aruncat in infern.
Nu înțeleg cine ți-a permis
Să ai acea gropiță parcă scoasă din vis.
De boala și crimă am dat in război,
În închisoare m-am dus cu gândul înapoi,
Dar tu, înger cu aripi măiestre
Ai alungat oamenii cu pietre
Și ai construit ziduri uriașe
Unde nu erau nici măcar orașe.
Ești un ghiocel printre nimicuri
Ce-a răsărit într-o zi de miercuri.
Ești un vin fermecător
Invidiat si de un răufăcător.
Ești o ființă strălucitoare
Cu o personalitate atrăgătoare.
Iartă-mă,
Iartă-mă, căci am greșit.
Ajută-mă, căci m-am prăbușit.
De roată vieții am fugit
și iată-mă amăgit, frânt și obosit.
Ascultă-mă, căci eu nu mai pot.
Ridică-mă, căci cânt melodios.
Atinge-mă, simte răcoarea.
Caută-mă, și vezi culoarea.
Ia-mă și du-mă departe,
Strigă, căci încerc să-ți fiu aproape.
Mulțumiri
Mulțumesc pentru gândurile frumoase!
Transpirația se scurge pe obraz,
Lichidul din mine parcă pare mai viteaz.
Patetic
Patetici șoareci chițaie
Scormonând degrabă
Brânza s-o găsească,
Dar ... a dispărut
Și a rămas doar un suflet scurs.
Ce patetici șobolani,
Azi mor,
Mâine-i mănânci pe un bețișor.
Patetici sobolani.
Sufăr
Am suferit
Și-am să mai sufăr,
Dar nu e prima dată
Când sper,
Să mă ridic din groapă.