Al cincilea anotimp!
Sunt 4 anotimpuri într-un an
Cu cele 12 luni calendaristice,
Și-n ele ni se află horoscopul
Unde găsim povești fantastice.
Și mai există un anotimp în timp
Al cincilea numit al spiritului,
O legătură între ființă și natură
Știută doar de mintea înțeleptului.
În el se-ascund ce nu se vede
Și sunt trăiri foarte intense,
Unde natura-n spirit trăiește
Și multe rămân neînțelese.
E perioada de introspecție interioară
În eul tău cu transformări fără finit,
E creativitate și o perfectă armonie
Este un spațiu-n timp...greu definit!
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Zugun
Data postării: 16 septembrie
Vizualizări: 64
Poezii din aceiaşi categorie
Visul
Și dacă însuși Ramses ar fi spus o vorbă,
În loc să fi tăcut cu ochii în pământ,
Săgețile, cuminți ne-ar fi rămas în tolbă,
Decât să rătăcească fără sens în vânt.
Ah! ...visul lui smintit, de om bolnav,
Cu vite moarte, ciumă și furtuni,
Ciudat, răstălmăcit de preotul gângav,
A fost ca păcura, vărsată pe tăciuni.
Ce foc avan, aprins din întâmplare,
Ne-a pârjolit sălbatic și-ndelung...
Sub pași uciși, printre nisipuri mișcătoare,
Rupând bucăți și ani din timpul ciung.
Nu știe faraonul cântecele noastre,
Zapcii lui nu știu grăbiți, decât lovi,
Și au dreptate, ...zările albastre,
Câți dintre noi mai îndrăznesc a le privi?
E locul robului să tremure în lanțuri,
Cu orbi învățători ce îl grăbesc la groapă,
Împotmolit mereu în văgăuni și șanțuri,
Săpate-adânc, umplute cu țăruși în apă.
Am alergat atunci, mânați de frică,
Trimiși, din urmă să ajungem o himeră,
Și am căzut naivi, de pe un pod de sticlă,
Înfrânți de drumul lung și de holeră.
Temându-ne, am vrut să fim exemplu,
Un rost să dăm uitării, ...agoniei,
Și foc am pus icoanelor din templu,
Cenușă spulberată pe altarul nebuniei.
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Pot
Pot sa ating o minunata,feerica stea
Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..
Pot sa zbor precum pasarile-naripate
Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..
Pot sa străbat oceanul întins
Căci gândul meu e de necuprins..
Pot sa fiu un înger cu aripi înalte
Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..
Pot sa ajung oricât de departe
Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..
Pot cuprinde întreg Universul,
Căci gândul meu e infinit,
E mai presus decât versul..
Maree
Tălpile-ţi goale strivesc
Nisipul de aur
Al timpurilor străvechi,
Iar trupul de carne-aburindă
Dansează, vehement,
În lumina perfidă a lunii.
Şi marea se ridică
Peste sinele-ţi încins
Şi te scufundă
În adâncurile de nepătruns
Ale vieţii din tine.
Refluxul se-ntoarce
Cu raze de cuarţ
Ce-ţi scaldă trupul
Surghiunit de secetă.
Eşti adormit, iar fantezia nopţii trecute
E doar un mit în tine...
Osandit unei lacrimi
Mă tot abțin
Spre cugetare mă îndrept
Un gând să nu-l gândesc
Să reprim în colțuri
Frânturi de ființă.
De al meu trup grijă să ai
Cât timp sufletul
Osândit unei lacrimi rămâne
Unei grele amintiri.
Mă abțin...
O zi să nu sufăr
După alt parfum
De lan de grâu
După adiere liberă
De vânt lin.
Mă tot abțin și încerc
Un răsărit să văd
Să mă bucur de culori vii
Dar în încercări mă priponesc
Și clipa am pierdut-o
Gândind și răzgândind
Când tot ce aveam de făcut
Era calm să respir și să trăiesc.
Poem pentru suflet
Oh suflet drag,
Oare de nu as scrie
Acest vers pe hartie
Ai aude ce am de spus ?
O foaie alba-goala
In mana sa ti dau
Ai putea sa citesti acest poem ?
Ai aprecia metafore ,
Epitete si invataturile
Puse cu talc de mine,
Pentru a ajunge la tine ?
Poeme pentru suflet le as numi
Si totusi ,
Ai simti ce simt si yo?
In miez de noapte
Stelele le ai vedea
Luna metafora ti ar fii
Si epitelele ti le ar sopti suav
Nimeni altu' decat un luceafar bland
Ai simti cum emotiile curg
In valuri line
Si aurora boreala ar dansa lin
Peste varfurile inzapezite ale muntiilor
In al meu univers ai patrunde
Sau poate campuri
Cu macii rosii asemenea unui vin bun
Oare de ce nu ai ajunge
Chiar in orase de mult uitate ?
Doar de iti doresti
Inima iti deschizi
Ochi ii lasi sa vada
Potentialul unei simple
Foi albe
Portal sa o vezi
Si sa ti fie
Spre adevaratul tau sine .
Alte poezii ale autorului
Profa!
Mereu am vrut să scriu,
Un rând, poate o strofă,
Prin vers eu s-o descriu,
Pe-a noastra, iubită profă
Te-am întâlnit în liceu,
Unde româna ne predai,
Erai pentru noi un zeu,
Când de români vorbeai
Ora era atât de scurtă,
Când poezii ne recitai,
Aveam cu toții gura mută,
Pentru că tu ne captivai
Ne-ai spus să iubim limba,
În care-au scris poeții noștri,
Și bine să ne alegem vorba,
Să ne-nțeleagă chiar și proștii
Și ne-ai mai spus să nu uităm,
Când mari în viață vom ajunge,
De adevăr să nu ne-ndepărtăm,
Chiar atunci când ochiul plânge
Privirea blândă ne-a însoțit,
Pe drumul greu spre afirmare,
Și de povața ta ne-am amintit,
Cuvântul dat să fie de onoare
..........................
Când astăzi scriu, demult tu ai plecat,
Româna s-o predai în Cer cu grai curat,
Eu voi rămâne pe veci elevu-ndurerat,
Ce versul tău cu drag...cândva l-a ascultat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Omul norocos!
Și astăzi sunt omul norocos
Privind pădurea de foioase,
S-aud cum frunzele foșnesc
Și cât sunt ele de frumoase!
Sunt așezat pe scaun și admir
Pe lac un cârd imens de lebede,
Cum își scufundă capul în adânc
Și scot în cioc planctonul verde
Printre copaci apar raze de soare
Ce trupul cu căldură mi-l încarcă,
Vremea o simt încă prietenoasă
Iarna-i departe, toamna nu pleacă
Scap lacul și pădurea din cătare
Și îmi arunc privirea către vale,
Aici văd Piatra, Cozla, Pietricica
Și Bistrița fără plutași, curgând agale
Îmi pun rucsacul în mare grabă
Și-n pas alert cobor pe o cărare,
Nu vreau să-mi iasă ursu-n cale
Că e obraznic și cere de mâncare
Așa am petrecut o zi de toamnă
Pe munte printre copaci cu soare,
Dar frică-mi e de omul cu toporul
Care doar vrea, să taie, să doboare!
Nu înțeleg!
Nu pot să înțeleg de ce
La toți ne este foarte greu,
În țara-n care ne-am născut
De unde vreau să plec și eu
Nu înțeleg de ce ne păcălesc
Când noi prin vot i-am ales,
Și am crezut în tot ce au promis
Pâna-am văzut că au doar interes
Vorbim cu ei când ne-ntâlnim
Și nu le cerem vreo pomană,
Decât să-și țină al lor cuvânt
Și să-și păstreze fața lor umană
Pe zi ce trece tot mai mulți plecăm
Peste hotare în țari ce ne doresc,
Fiindcă aici vedem că-i nedreptate
Iar dincolo corect ei ne plătesc
Și tot mai des rămâne locul gol
Că cei ce pleacă nu se mai întorc,
Chiar dacă-aici trăiesc părinții lor
Cu griji, nevoi ce de puteri îi storc
Nu știm cum să mai punem votul
Că toți ne spun ce mult le pasă,
Dar când ajung acolo sus ne uită
Iar frații noștri nu-s aduși..acasă!
Oare de ce doar unii...!
Oare de ce doar unii au dreptate
Și când greșesc nu dau socoteală,
Oare nu suntem toți egali în lege
Pedeapsă să primim după greșeală?
Oare de ce doar unii sunt norocoși
Iar pentru alții norocu-i floare rară,
Când este scris că toți venim egali
Iar după, mulți avem o viață amară.
Oare de ce doar unii dețin bogății
Iar mulți trăim săraci ca vai de noi,
Chiar de muncim din zori în noapte
Tot nu scăpăm de griji și de nevoi.
Oare de ce doar unii vor să fie învățați
Când nimeni nu te-ntreabă de ai carte,
Mai bine e să ai pe undeva o cunoștință
Și-atunci vei fi în vârf și nu dat deoparte.
Oare de ce în lume există nedreptate
Și ne mințim unii pe alții neîncetat,
Când bine-ar fi să pedepsim minciuna
Iar adevărul prin orice mijloc...căutat!
Fulgul!
Mi-a bătut un fulg în geam
Ca să-mi spună este iarnă,
I-am deschis și l-am poftit
Poate vrea să stea pe pernă
Trist pe mine m-a privit
Și mi-a șoptit la ureche,
Că nu-i place la căldură
Și doar frigu-i e pereche
Scuze mi-am cerut la el
Și i-am zis să mă aștepte,
Să cobor Om bun să-l fac
Îndrăzneala să-mi accepte
Iute am luat ceva pe mine
Și pe trepte am alunecat,
Am privit în stânga, dreapta
Însă fulgul meu...era plecat!
Îndemn de Crăciun!
În preajma Sărbătorii de Crăciun
Să arătăm mai multă bunătate,
Să mulțumim pentru ce-avem
Și-un pic să dăm și mai departe
E timpul dragostei și al iertării
Și al colindelor ce ne vestesc,
Că astăzi s-a născut Christos
Pruncul dorit, darul Ceresc
În Betleem s-a întâmplat minunea
Așa cum cei trei magi au prevestit,
Ei aur, smirnă și tămâie au adus
Urmând lumina stelei ce i-a călăuzit
În peștera sărăcăcioasă s-a născut
Apoi Fecioara în scutece l-a înfășat,
L-ambrățișat și l-a culcat ușor în iesle
După ce mai întâi pe Prunc l-a alăptat
Și cum în peșteră era destul de frig
Cu abur l-a încălzit asinul și un bou,
Aici păstorii au fost trimiși de îngeri
Să se închine și oi ei au făcut cadou
El a venit pentru a noastră mântuire
Și drept răsplată, El moarte a primit,
A îndurat ocară, durere și batjocură
Ca ce e scris în Carte, să fie împlinit
Mă-ntreb acum pe mine și pe tine?
Am înțeles noi oare a Lui venire?
Și mai presus de ce El s-a jertfit?
Murind pe cruce pentru omenire
Acum în ajun de Crăciun vă-ndemn
Să ne schimbăm, să facem fapte bune,
Iar cu iubire, să dăruim în jur iubire
De vrem în Carte, să fie scris..al nostru Nume!