Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 10 июня
Views: 42
Poems in the same category
Iubitorul nepăsării
Aşa departe stã înţelepciunea
De gândul oricãrui nepãsãtor!
Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã
Şi mai lipitã coada, de topor.
El nu e deranjat defel, sãracul,
Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.
Ba-i mulţumit, având stimã de sine
Şi zice cã aşa e felul lui...
Nu are nici mustrãri de conştiinţã,
Cã pierde-atâta vreme în zadar
Ci, din pocalul firii, socoteşte
Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.
Îşi vânturã secundele, de-a dreptul
Şi crede c-are vreme, berechet,
Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã
Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,
De ceva zile doar de cutremur vorbiți.
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.
Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,
De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.
Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,
Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?
Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,
Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.
Excavatoarele când taie produc fisuri mari,
Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.
Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,
Se interceptează cu undele seismice ce sunt.
Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,
Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?
Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,
Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.
Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,
Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.
Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,
Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.
Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,
Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.
Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,
Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.
Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,
Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !
Fuga de destin
Din groapa suferinței,
Eu azi am renăscut.
Pun capăt umilinței,
Bun lucru am facut...
În iad am coborât,
Era-ntuneric purpuriu...
Atâta am fugit,
Cu gândul să nu fiu...
Trezindu-mă, totuşi eram...
Şi nu contează ca fugeam...
E ceia ce este
Un joc e joc,
Focul e foc,
Dar ziua e ziua,
Și așa o să fie.
Autor: Nicoleta Postovan
Psalmi - XXIX - Grotesc și Disperare
Doamne,
în umbra acestei lumi distorsionate,
mă pierd în chipuri strâmbe
și în glasuri care nu mai pot striga.
Grotescul s-a așezat în fața mea
ca o oglindă fisurată,
reflectându-mă pe mine însumi,
dar altfel decât mă știu.
Mi-am căutat fața în ape tulburi,
și am găsit un monstru plângând.
Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat
în propriile fapte mârșave.
Disperarea mi-a dat frâu liber,
m-a lăsat să mă smulg din propria carne
și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,
fără rost, fără loc,
fără îndrumare.
Am început să cred că există o frumusețe
în acest grotesc,
dar doar ca o mască peste un gol abisal.
Că poate disperarea este singura noastră patrie,
un loc unde nu se așteaptă nimic,
dar totuși cerem totul.
O, Doamne,
dacă grotescul este chipul uman în cădere,
mă rog, ridică-mă,
chiar și din acest loc rupt,
chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.
Dacă disperarea mă va duce la Tine,
atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.
Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva
decât această bântuire ce mă face viu,
dar nu în sensul frumuseții tale.
De aceea, atunci când sunt pierdut,
Doamne, nu mă abandona,
chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.
Și, căzut în disperare, ridică-mă...
vino ca o mângâiere,
și mă salvează,
de mine însumi.
Deșertul
E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.
Există un fel de sete și un deșert imens,
locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,
rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,
cei pierduți și inutili in noaptea vieții.
Noi stele incep să strălucească pe același
cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.
Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,
o lumină de noapte pentru toți cei invinși
care continuă să cante cantecele lor grele.
Ei caută o sursă de apă dulce. Orice
alt tip de apă este lipsita de importanță.
Cineva a spus că poate preface pămantul
uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre
sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,
rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.
Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde
totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.
Cu toate acestea, există o posibilitate infimă
de găsire a unui loc de supraviețuire.
Iubitorul nepăsării
Aşa departe stã înţelepciunea
De gândul oricãrui nepãsãtor!
Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã
Şi mai lipitã coada, de topor.
El nu e deranjat defel, sãracul,
Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.
Ba-i mulţumit, având stimã de sine
Şi zice cã aşa e felul lui...
Nu are nici mustrãri de conştiinţã,
Cã pierde-atâta vreme în zadar
Ci, din pocalul firii, socoteşte
Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.
Îşi vânturã secundele, de-a dreptul
Şi crede c-are vreme, berechet,
Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã
Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,
De ceva zile doar de cutremur vorbiți.
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.
Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,
De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.
Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,
Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?
Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,
Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.
Excavatoarele când taie produc fisuri mari,
Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.
Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,
Se interceptează cu undele seismice ce sunt.
Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,
Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?
Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,
Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.
Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,
Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.
Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,
Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.
Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,
Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.
Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,
Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.
Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,
Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !
Fuga de destin
Din groapa suferinței,
Eu azi am renăscut.
Pun capăt umilinței,
Bun lucru am facut...
În iad am coborât,
Era-ntuneric purpuriu...
Atâta am fugit,
Cu gândul să nu fiu...
Trezindu-mă, totuşi eram...
Şi nu contează ca fugeam...
E ceia ce este
Un joc e joc,
Focul e foc,
Dar ziua e ziua,
Și așa o să fie.
Autor: Nicoleta Postovan
Psalmi - XXIX - Grotesc și Disperare
Doamne,
în umbra acestei lumi distorsionate,
mă pierd în chipuri strâmbe
și în glasuri care nu mai pot striga.
Grotescul s-a așezat în fața mea
ca o oglindă fisurată,
reflectându-mă pe mine însumi,
dar altfel decât mă știu.
Mi-am căutat fața în ape tulburi,
și am găsit un monstru plângând.
Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat
în propriile fapte mârșave.
Disperarea mi-a dat frâu liber,
m-a lăsat să mă smulg din propria carne
și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,
fără rost, fără loc,
fără îndrumare.
Am început să cred că există o frumusețe
în acest grotesc,
dar doar ca o mască peste un gol abisal.
Că poate disperarea este singura noastră patrie,
un loc unde nu se așteaptă nimic,
dar totuși cerem totul.
O, Doamne,
dacă grotescul este chipul uman în cădere,
mă rog, ridică-mă,
chiar și din acest loc rupt,
chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.
Dacă disperarea mă va duce la Tine,
atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.
Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva
decât această bântuire ce mă face viu,
dar nu în sensul frumuseții tale.
De aceea, atunci când sunt pierdut,
Doamne, nu mă abandona,
chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.
Și, căzut în disperare, ridică-mă...
vino ca o mângâiere,
și mă salvează,
de mine însumi.
Deșertul
E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.
Există un fel de sete și un deșert imens,
locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,
rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,
cei pierduți și inutili in noaptea vieții.
Noi stele incep să strălucească pe același
cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.
Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,
o lumină de noapte pentru toți cei invinși
care continuă să cante cantecele lor grele.
Ei caută o sursă de apă dulce. Orice
alt tip de apă este lipsita de importanță.
Cineva a spus că poate preface pămantul
uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre
sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,
rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.
Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde
totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.
Cu toate acestea, există o posibilitate infimă
de găsire a unui loc de supraviețuire.
Other poems by the author
Psalmi - XVII - Umbra de Dincolo
Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,
Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?
Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,
Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?
Frica mă roade mai tare decât moartea,
Nu de uitare, ci de absența Ta.
Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,
Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.
Sufletul meu a ars nu de frică,
Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.
Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,
În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.
Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,
Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.
Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,
Cred ca pământul care așteaptă ploaia,
Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare
Sau cu furtună.
Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,
Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —
Să știu că nu am visat zadarnic.
Să știu că și rătăcitul e văzut.
Luminează-mă Doamne!
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - LXIII - Mi-ai dat talanți și i-am risipit
Mi-ai dat, Doamne,
nu puțin, ci cu mână largă.
Dar eu am plecat cu bogăția
și-am cumpărat zgomot, uitare,
încântări care nu țin de foame.
Mi-ai dat har,
și eu l-am călcat cu pași grăbiți,
căutând slavă printre ruine.
Mi-ai dat darul cuvântului —
și-am tăcut unde trebuia să vindec.
Mi-ai dat iubire —
și-am ales orgoliul.
Mi-ai încredințat o comoară —
și-am vândut-o ieftin,
pentru o clipă de mândrie,
pentru un drum mai scurt,
pentru mine.
Iar acum stau gol,
cu mâinile pline de nimic,
și Te privesc, rușinat,
fără scuze, fără promisiuni.
Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.
Îți cer să mă iei înapoi.
Ca un slujitor, ca o umbră,
ca un dor care nu mai vrea nimic
decât să fie iertat.
Nu mă iubi pentru ce-am făcut,
căci am pierdut tot.
Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău
și plâng.
Psalmi - XLVIII - Copacului vieții
La marginea sufletului meu,
ai sădit, Doamne, un copac
care nu cere apă, ci răbdare.
Și timp.
Și tăcere.
Zi de zi a crescut în mine,
prin toamne de îndoială
și veri de patimă,
prin ierni de uitare
și primăveri abia simțite.
N-am știut că Tu ești rădăcina,
că trunchiul e cruce,
și frunza — rugăciune.
Că fiecare ram
duce către cer
o parte din mine
pe care am vrut s-o păstrez.
Și când am vrut să-l tai,
să-l smulg din adâncuri
pentru că nu dădea rod,
Tu ai șoptit:
„Fructul nu-i pentru azi,
ci pentru ziua
când vei muri pe deplin
ca să trăiești întreg.”
Acum îl privesc —
nu ca pe o podoabă,
ci ca pe o scară vie
între dor și împlinire.
Psalmi - VII - Amurgului mântuirii
Este amurg acum, Doamne,
și totuși nu este întuneric.
Este acea jumătate de lumină
care nu vrea să plece,
dar nici nu vrea să rămână.
Și mă aflu între două lumi:
una care mă cheamă să plec,
și alta care mă cheamă să mă întorc.
Aș vrea să rămân,
dar nu mai știu unde.
Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,
de iluzii care au murit tăcut,
și acum în amurgul Tău
nu mai cer răspunsuri,
ci liniște.
Sufletul meu se așează în întuneric
ca într-un leagăn de dorințe împlinite.
Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,
ci cu o adâncire în sine,
ca o apă care se retrage
pentru a face loc unui nou răsărit.
În amurgul mântuirii,
nu mai caut drumuri,
nu mai caut mângâieri sau voci.
Doar tăcerea Ta
care mă îmbrățișează
înainte de a cunoaște lumina.
Știu că nu voi înțelege
până nu voi trăi mântuirea,
nu ca un țel de atins,
ci ca o întâlnire cu adevărul,
în amurgul în care Tu
mă înveți să mă odihnesc,
înainte de zorii veșnici.
Psalmi - XII - Anateme
Am rostit cu ușurință cuvintele Tale,
dar le-am trăit cu greu.
Am pus numele Tău pe frunte,
dar inima mea era departe.
Am condamnat păcatul din alții
cu degetele ridicate,
în timp ce în mine creștea tăcut
aceeași otravă.
Am rostit anateme peste cei căzuți,
uitând că eu însumi sunt numai țărână.
Am judecat fără milă,
fără să văd câte cruci am părăsit.
O, Doamne, câte blesteme
am învelit în numele Tău,
câte sentințe am rostit
în locul iubirii care iartă.
Cuvântul Tău e sabie,
dar eu l-am făcut bici.
Harul Tău e râu de viață,
dar eu l-am închis cu porți de piatră.
Și acum mă tem.
Mă tem că Tu ești în cel pe care l-am lepădat.
Mă tem că vocea Ta era în cel pe care l-am tăcut.
Mă tem că am rostit anatema asupra Ta,
fără să știu.
Ai milă de mine, Doamne,
și scapă-mă de propria mea sfințenie stricată.
Smerește-mă,
până ce voi fi mai aproape de țărână
decât de scaunul judecății.
Nu mă lăsa să rostesc niciun cuvânt
care Te alungă.
Și dacă în inima mea mai zace vreo otravă,
scoate-o cu focul blând al iubirii Tale.
Curăță-mă, Doamne,
nu ca să pot rosti judecăți mai drepte,
ci ca să nu mai rostuiesc deloc
în afara milei Tale.
Psalmi - XVII - Umbra de Dincolo
Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,
Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?
Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,
Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?
Frica mă roade mai tare decât moartea,
Nu de uitare, ci de absența Ta.
Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,
Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.
Sufletul meu a ars nu de frică,
Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.
Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,
În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.
Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,
Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.
Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,
Cred ca pământul care așteaptă ploaia,
Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare
Sau cu furtună.
Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,
Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —
Să știu că nu am visat zadarnic.
Să știu că și rătăcitul e văzut.
Luminează-mă Doamne!
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - LXIII - Mi-ai dat talanți și i-am risipit
Mi-ai dat, Doamne,
nu puțin, ci cu mână largă.
Dar eu am plecat cu bogăția
și-am cumpărat zgomot, uitare,
încântări care nu țin de foame.
Mi-ai dat har,
și eu l-am călcat cu pași grăbiți,
căutând slavă printre ruine.
Mi-ai dat darul cuvântului —
și-am tăcut unde trebuia să vindec.
Mi-ai dat iubire —
și-am ales orgoliul.
Mi-ai încredințat o comoară —
și-am vândut-o ieftin,
pentru o clipă de mândrie,
pentru un drum mai scurt,
pentru mine.
Iar acum stau gol,
cu mâinile pline de nimic,
și Te privesc, rușinat,
fără scuze, fără promisiuni.
Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.
Îți cer să mă iei înapoi.
Ca un slujitor, ca o umbră,
ca un dor care nu mai vrea nimic
decât să fie iertat.
Nu mă iubi pentru ce-am făcut,
căci am pierdut tot.
Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău
și plâng.
Psalmi - XLVIII - Copacului vieții
La marginea sufletului meu,
ai sădit, Doamne, un copac
care nu cere apă, ci răbdare.
Și timp.
Și tăcere.
Zi de zi a crescut în mine,
prin toamne de îndoială
și veri de patimă,
prin ierni de uitare
și primăveri abia simțite.
N-am știut că Tu ești rădăcina,
că trunchiul e cruce,
și frunza — rugăciune.
Că fiecare ram
duce către cer
o parte din mine
pe care am vrut s-o păstrez.
Și când am vrut să-l tai,
să-l smulg din adâncuri
pentru că nu dădea rod,
Tu ai șoptit:
„Fructul nu-i pentru azi,
ci pentru ziua
când vei muri pe deplin
ca să trăiești întreg.”
Acum îl privesc —
nu ca pe o podoabă,
ci ca pe o scară vie
între dor și împlinire.
Psalmi - VII - Amurgului mântuirii
Este amurg acum, Doamne,
și totuși nu este întuneric.
Este acea jumătate de lumină
care nu vrea să plece,
dar nici nu vrea să rămână.
Și mă aflu între două lumi:
una care mă cheamă să plec,
și alta care mă cheamă să mă întorc.
Aș vrea să rămân,
dar nu mai știu unde.
Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,
de iluzii care au murit tăcut,
și acum în amurgul Tău
nu mai cer răspunsuri,
ci liniște.
Sufletul meu se așează în întuneric
ca într-un leagăn de dorințe împlinite.
Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,
ci cu o adâncire în sine,
ca o apă care se retrage
pentru a face loc unui nou răsărit.
În amurgul mântuirii,
nu mai caut drumuri,
nu mai caut mângâieri sau voci.
Doar tăcerea Ta
care mă îmbrățișează
înainte de a cunoaște lumina.
Știu că nu voi înțelege
până nu voi trăi mântuirea,
nu ca un țel de atins,
ci ca o întâlnire cu adevărul,
în amurgul în care Tu
mă înveți să mă odihnesc,
înainte de zorii veșnici.
Psalmi - XII - Anateme
Am rostit cu ușurință cuvintele Tale,
dar le-am trăit cu greu.
Am pus numele Tău pe frunte,
dar inima mea era departe.
Am condamnat păcatul din alții
cu degetele ridicate,
în timp ce în mine creștea tăcut
aceeași otravă.
Am rostit anateme peste cei căzuți,
uitând că eu însumi sunt numai țărână.
Am judecat fără milă,
fără să văd câte cruci am părăsit.
O, Doamne, câte blesteme
am învelit în numele Tău,
câte sentințe am rostit
în locul iubirii care iartă.
Cuvântul Tău e sabie,
dar eu l-am făcut bici.
Harul Tău e râu de viață,
dar eu l-am închis cu porți de piatră.
Și acum mă tem.
Mă tem că Tu ești în cel pe care l-am lepădat.
Mă tem că vocea Ta era în cel pe care l-am tăcut.
Mă tem că am rostit anatema asupra Ta,
fără să știu.
Ai milă de mine, Doamne,
și scapă-mă de propria mea sfințenie stricată.
Smerește-mă,
până ce voi fi mai aproape de țărână
decât de scaunul judecății.
Nu mă lăsa să rostesc niciun cuvânt
care Te alungă.
Și dacă în inima mea mai zace vreo otravă,
scoate-o cu focul blând al iubirii Tale.
Curăță-mă, Doamne,
nu ca să pot rosti judecăți mai drepte,
ci ca să nu mai rostuiesc deloc
în afara milei Tale.