Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Ștefan Hristian Trofin
Data postării: 10 iunie
Vizualizări: 43
Poezii din aceiaşi categorie
Povestea
Lumea in care traim este o poveste
Scrisa de un pictor
Si povestita unor copii, de demult,
In jurul focului, noaptea,
Pe tarmul marii.
Copii au crescut si au plecat in lume,
Spre tarmul altei mari,
Unde au povestit ce mai stiau,
Copiilor lor, si tot asa,
Pana au obosit si au uitat.
De atunci umbla de colo colo,
Copii cu copii, batrani cu batrani,
Si se privesc cu neincredere,
Ca-s prea batrani sau prea tineri
Sa se bucure de povestea
Scrisa de un pictor
Si povestita unor copii de demult...
Iarna
Peste codri toamna trece,
Lasând frunze moarte-n urmă,
Alungată de-un vânt rece,
Şi de norii plini de brumă.
Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,
Din el cad fulgi albi şi mici,
Stau pisoii strânşi covrig,
După sobă la bunici.
A îmbrăcat pământul haina,
Cea pufoasă, albă, moale
I-a croit-o Zâna Iarna
Din fulgi, ţurţuri şi petale.
Au ieşit copii afară,
Trăgând săniile-n sus,
Şi din strâmta ulicioară,
Au făcut un derdeluş.
Unii mai cuminţi şi buni,
Omul de zăpadă fac,
Îi pun ochii din cărbuni,
Şi-n loc de palton un sac.
Alţii bulgări construiesc,
Fac muniţii din zăpadă,
Inamicul îl pândesc,
Şi-l atrag în ambuscadă.
Negreşit războiu începe,
Zboară bulgări de omăt,
Iară una dintre cete,
A început să dea-ndărăt.
Soarele cu faţa albă,
Ascuns după norii grei,
Aruncând o rază caldă,
Râde-n hohote de ei.
CASA MEA DE VARĂ
Aș vrea să cred ,
Că mă asteaptă încă
Căsuța mea din luncă .
E tristă și tăcută ,
Cu ușa încuiată ,
Și lacătul pe poartă .
Perdeaua din fereastră
Ascunde-n ea lumina
Ce intra în casă
în zilele de vară .
Am flori ce râd în geam ...
Si fructe dulci in ram .
Zorele și zambile ,
Lalele , trandafiri ,
Iriși , liliac
Crescute cu mult drag ;
Prietenii de-o vară ,
Meri , caiși , gutui ,
Vișini și cireșe coapte .
Seri și nopți cu lună plină
Greieri , licurici prin iarbă
Magia nopții de vară .
Am un cățel și o pisică ,
În căsuța mea cea mică .
T.A.D.
Credința
Libertatea este Însuși Dumnezeu,
Chiar dacă nimeni nu știe cine este Acesta...
Credința este libertatea ta de a-ți închipui ce vrei!
Voința este libertatea de a crede,
De a nu renunța ușor,
Iar Dumnezeu este partenerul tău nemuritor!
Cine crede în Dumnezeu nu-i niciodată singur,
Chiar aflându-se în cea mai aspră singuratate...
Renegat,uitat,alungat!
Desigur,credința poate fi oarbă,
Este o metaforă doar!
Oamenii sunt orbi în realitate,
Le cercetează pe toate,
Văd doar ce se poate,
Chiar dacă au primit ochi
Ce-i poartă de formă!
(27 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Psalmi - LII - Gânduri sugrumate
Sunt gânduri, Doamne,
care nu se spun.
Nu pentru că nu știu cuvintele,
ci pentru că mi-e teamă
să le rostesc.
Gânduri încolțite în noapte,
ascunse sub zâmbete,
neîmpărtășite nici măcar inimii mele.
Și totuși, ele cresc —
tăcute, grele,
ca pietrele care nu fac ziduri,
ci morminte.
Le port ca pe niște lanțuri
invizibile,
dar simțite cu fiecare pas.
Și când vreau să mă rog,
ele îmi sugrumă glasul
cu tăcerea lor de plumb.
Dar Tu, Doamne, știi…
Chiar și ce n-am spus.
Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.
Și nu Te dai înapoi.
Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,
și aprinzi o lumină slabă —
nu ca să mă judeci,
ci ca să mă ridici.
Învață-mă, Doamne,
să-Ți dau și ce nu pot rosti,
să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,
ci și nodul din rugă.
Ca să pot respira din nou —
nu aer,
ci adevăr.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Povestea
Lumea in care traim este o poveste
Scrisa de un pictor
Si povestita unor copii, de demult,
In jurul focului, noaptea,
Pe tarmul marii.
Copii au crescut si au plecat in lume,
Spre tarmul altei mari,
Unde au povestit ce mai stiau,
Copiilor lor, si tot asa,
Pana au obosit si au uitat.
De atunci umbla de colo colo,
Copii cu copii, batrani cu batrani,
Si se privesc cu neincredere,
Ca-s prea batrani sau prea tineri
Sa se bucure de povestea
Scrisa de un pictor
Si povestita unor copii de demult...
Iarna
Peste codri toamna trece,
Lasând frunze moarte-n urmă,
Alungată de-un vânt rece,
Şi de norii plini de brumă.
Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,
Din el cad fulgi albi şi mici,
Stau pisoii strânşi covrig,
După sobă la bunici.
A îmbrăcat pământul haina,
Cea pufoasă, albă, moale
I-a croit-o Zâna Iarna
Din fulgi, ţurţuri şi petale.
Au ieşit copii afară,
Trăgând săniile-n sus,
Şi din strâmta ulicioară,
Au făcut un derdeluş.
Unii mai cuminţi şi buni,
Omul de zăpadă fac,
Îi pun ochii din cărbuni,
Şi-n loc de palton un sac.
Alţii bulgări construiesc,
Fac muniţii din zăpadă,
Inamicul îl pândesc,
Şi-l atrag în ambuscadă.
Negreşit războiu începe,
Zboară bulgări de omăt,
Iară una dintre cete,
A început să dea-ndărăt.
Soarele cu faţa albă,
Ascuns după norii grei,
Aruncând o rază caldă,
Râde-n hohote de ei.
CASA MEA DE VARĂ
Aș vrea să cred ,
Că mă asteaptă încă
Căsuța mea din luncă .
E tristă și tăcută ,
Cu ușa încuiată ,
Și lacătul pe poartă .
Perdeaua din fereastră
Ascunde-n ea lumina
Ce intra în casă
în zilele de vară .
Am flori ce râd în geam ...
Si fructe dulci in ram .
Zorele și zambile ,
Lalele , trandafiri ,
Iriși , liliac
Crescute cu mult drag ;
Prietenii de-o vară ,
Meri , caiși , gutui ,
Vișini și cireșe coapte .
Seri și nopți cu lună plină
Greieri , licurici prin iarbă
Magia nopții de vară .
Am un cățel și o pisică ,
În căsuța mea cea mică .
T.A.D.
Credința
Libertatea este Însuși Dumnezeu,
Chiar dacă nimeni nu știe cine este Acesta...
Credința este libertatea ta de a-ți închipui ce vrei!
Voința este libertatea de a crede,
De a nu renunța ușor,
Iar Dumnezeu este partenerul tău nemuritor!
Cine crede în Dumnezeu nu-i niciodată singur,
Chiar aflându-se în cea mai aspră singuratate...
Renegat,uitat,alungat!
Desigur,credința poate fi oarbă,
Este o metaforă doar!
Oamenii sunt orbi în realitate,
Le cercetează pe toate,
Văd doar ce se poate,
Chiar dacă au primit ochi
Ce-i poartă de formă!
(27 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Psalmi - LII - Gânduri sugrumate
Sunt gânduri, Doamne,
care nu se spun.
Nu pentru că nu știu cuvintele,
ci pentru că mi-e teamă
să le rostesc.
Gânduri încolțite în noapte,
ascunse sub zâmbete,
neîmpărtășite nici măcar inimii mele.
Și totuși, ele cresc —
tăcute, grele,
ca pietrele care nu fac ziduri,
ci morminte.
Le port ca pe niște lanțuri
invizibile,
dar simțite cu fiecare pas.
Și când vreau să mă rog,
ele îmi sugrumă glasul
cu tăcerea lor de plumb.
Dar Tu, Doamne, știi…
Chiar și ce n-am spus.
Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.
Și nu Te dai înapoi.
Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,
și aprinzi o lumină slabă —
nu ca să mă judeci,
ci ca să mă ridici.
Învață-mă, Doamne,
să-Ți dau și ce nu pot rosti,
să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,
ci și nodul din rugă.
Ca să pot respira din nou —
nu aer,
ci adevăr.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Alte poezii ale autorului
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Psalmi - XLIII - Mi-e rușine să Te chem....
Doamne,
mi-e rușine să Te chem,
căci am căzut iar în același loc.
Am promis că nu voi mai greși,
dar am căzut acolo unde știam
că voi cădea din nou.
Nu Te-am trădat cu vorbele,
ci cu faptele mele,
cu promisiunile neîmplinite
și cu gândurile care au ajuns
iar la aceeași răscruce.
Am uitat de Tine,
nu prin uitare, ci prin alegere,
alegere de a mă întoarce
acolo unde știu că nu Te voi găsi.
Mi-e rușine să Te chem, Doamne,
pentru că mă tem că Tu vei vedea
slăbiciunea mea neschimbată,
întoarcerea mea în aceleași locuri
din care am jurat că voi ieși.
Dar nu pot trăi fără Tine,
chiar dacă mi-e rușine să Te chem.
Aș vrea să mă ridic
fără să mai cad,
dar știu că am nevoie de Tine
pentru a nu mă pierde iar.
Te chem, Doamne,
nu pentru că merit,
ci pentru că nu pot rămâne fără Tine.
În slăbiciunea mea,
găsește-mi puterea să mă ridic
și să nu mai cad.
Psalmi - LXIV - Suprimă-mi răzbunarea
Doamne, suprimă-mi răzbunarea,
fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc
și m-a făcut robul unui dor rău.
Când m-au lovit, am simțit nevoia
să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,
că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.
Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.
Tu îmi arăți că răzbunarea
nu închide rănile,
ci doar le lărgește.
Căci dacă răspund cu ură,
voi rămâne în ură
și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.
Suprimă-mi răzbunarea,
care mă leagă de cel care mi-a greșit.
Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,
să nu țin minte răul,
ca să nu mă rătăcesc în el.
Fă-mă să uit când sunt lovit,
să nu mă răzbun,
ci să am liniștea celui care
nu mai vrea nimic altceva decât pace,
decât să mă eliberez de lanțurile urii.
Nu mă întreba dacă pot,
pentru că, Doamne, eu nu pot singur.
Dar Tu poți,
și în puterea Ta,
răzbunarea va muri,
iar eu voi trăi din harul Tău.
Psalmi - XXXIX - Jertfa inimii
Nu pâinea mea, Doamne,
ci inima mea ți-o dau.
Nu ca dar,
ci ca datorie a ființei
care a înțeles că iubirea
nu cere, ci arde.
Am ținut-o ascunsă mult,
împărțind-o între vise și frică,
între oameni și umbre,
până ce n-a mai rămas nimic
din chipul Tău în ea.
Atunci am înțeles:
că jertfa nu e moarte,
ci întoarcere.
Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,
ci pentru a deveni altar.
Iată-mă, Doamne —
fără cuvinte de laudă,
fără merite,
fără scuze.
Doar cu o inimă arsă de lume
și gata să ardă pentru Tine.
Primește-mi cenușa
ca început de tăcere sfântă
și fă din rana mea
o rugăciune care nu se mai stinge.
Psalmi - VI - Dulceața amăgirilor
Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,
căci veneau cu vorbe moi,
cu promisiuni de liniște,
dar fără cruce,
cu zbor, dar fără cer,
cu iubire, dar fără Adevăr.
Erau dulci —
nu la gust,
ci în uitare.
Mă făceau să nu mai simt
pustiu, sete, dor…
Nimic.
Și mi-am spus:
„E bine aici.
Mai stau puțin.”
Dar „puținul” s-a făcut ani,
și dulceața a devenit somn,
iar somnul — moarte tăcută.
Tu, însă, n-ai venit cu foc,
nici cu fulger,
ci cu o amintire
care durea:
chipul meu,
așa cum l-ai gândit Tu,
și nu cum l-am modelat eu.
Atunci am plâns nu pentru păcat,
ci pentru cât de ușor
l-am numit binecuvântare.
Amăgirile mele nu m-au trădat,
ci m-au adormit.
Dar Tu m-ai strigat pe nume
și ai rupt dulceața cu amărăciune,
ca să-mi redai foamea
de cer.
Psalmi - LXII - Coboară-n abisul din mine
Coboară, Doamne,
nu în templul zidit de mâini,
ci în prăpastia mea,
în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.
Coboară-n abisul din mine, Doamne,
nu ca un oaspete,
ci ca un stăpân care vine să curățe casa.
Mustră întunericul care m-a învățat
să zâmbesc cu fața,
dar să mor cu sufletul.
Sunt o peșteră locuită de umbre,
o groapă în care adevărul a fost legat
și tăcerea a devenit domn.
Mi-am închis conștiința într-un beci,
și i-am pus lanțuri de logică și frică.
Doamne, nu bate — intră!
Intră ca Focul ce nu arde decât răul.
Intră cu toiagul Tău
și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.
Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi
din colțurile întunecate ale inimii mele.
Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.
Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.
Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!
Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,
și strigă-mi numele cu glas de înviere!
Chiar dacă duhnește păcatul în mine,
Tu poți să spui: „Ieși afară!”
Și sufletul meu va veni legat, dar viu.
Nu vreau o lumină de suprafață.
Vreau o invazie de har.
Să nu mai rămână nici o celulă
care nu Te știe,
care nu Te slăvește!
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Psalmi - XLIII - Mi-e rușine să Te chem....
Doamne,
mi-e rușine să Te chem,
căci am căzut iar în același loc.
Am promis că nu voi mai greși,
dar am căzut acolo unde știam
că voi cădea din nou.
Nu Te-am trădat cu vorbele,
ci cu faptele mele,
cu promisiunile neîmplinite
și cu gândurile care au ajuns
iar la aceeași răscruce.
Am uitat de Tine,
nu prin uitare, ci prin alegere,
alegere de a mă întoarce
acolo unde știu că nu Te voi găsi.
Mi-e rușine să Te chem, Doamne,
pentru că mă tem că Tu vei vedea
slăbiciunea mea neschimbată,
întoarcerea mea în aceleași locuri
din care am jurat că voi ieși.
Dar nu pot trăi fără Tine,
chiar dacă mi-e rușine să Te chem.
Aș vrea să mă ridic
fără să mai cad,
dar știu că am nevoie de Tine
pentru a nu mă pierde iar.
Te chem, Doamne,
nu pentru că merit,
ci pentru că nu pot rămâne fără Tine.
În slăbiciunea mea,
găsește-mi puterea să mă ridic
și să nu mai cad.
Psalmi - LXIV - Suprimă-mi răzbunarea
Doamne, suprimă-mi răzbunarea,
fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc
și m-a făcut robul unui dor rău.
Când m-au lovit, am simțit nevoia
să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,
că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.
Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.
Tu îmi arăți că răzbunarea
nu închide rănile,
ci doar le lărgește.
Căci dacă răspund cu ură,
voi rămâne în ură
și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.
Suprimă-mi răzbunarea,
care mă leagă de cel care mi-a greșit.
Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,
să nu țin minte răul,
ca să nu mă rătăcesc în el.
Fă-mă să uit când sunt lovit,
să nu mă răzbun,
ci să am liniștea celui care
nu mai vrea nimic altceva decât pace,
decât să mă eliberez de lanțurile urii.
Nu mă întreba dacă pot,
pentru că, Doamne, eu nu pot singur.
Dar Tu poți,
și în puterea Ta,
răzbunarea va muri,
iar eu voi trăi din harul Tău.
Psalmi - XXXIX - Jertfa inimii
Nu pâinea mea, Doamne,
ci inima mea ți-o dau.
Nu ca dar,
ci ca datorie a ființei
care a înțeles că iubirea
nu cere, ci arde.
Am ținut-o ascunsă mult,
împărțind-o între vise și frică,
între oameni și umbre,
până ce n-a mai rămas nimic
din chipul Tău în ea.
Atunci am înțeles:
că jertfa nu e moarte,
ci întoarcere.
Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,
ci pentru a deveni altar.
Iată-mă, Doamne —
fără cuvinte de laudă,
fără merite,
fără scuze.
Doar cu o inimă arsă de lume
și gata să ardă pentru Tine.
Primește-mi cenușa
ca început de tăcere sfântă
și fă din rana mea
o rugăciune care nu se mai stinge.
Psalmi - VI - Dulceața amăgirilor
Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,
căci veneau cu vorbe moi,
cu promisiuni de liniște,
dar fără cruce,
cu zbor, dar fără cer,
cu iubire, dar fără Adevăr.
Erau dulci —
nu la gust,
ci în uitare.
Mă făceau să nu mai simt
pustiu, sete, dor…
Nimic.
Și mi-am spus:
„E bine aici.
Mai stau puțin.”
Dar „puținul” s-a făcut ani,
și dulceața a devenit somn,
iar somnul — moarte tăcută.
Tu, însă, n-ai venit cu foc,
nici cu fulger,
ci cu o amintire
care durea:
chipul meu,
așa cum l-ai gândit Tu,
și nu cum l-am modelat eu.
Atunci am plâns nu pentru păcat,
ci pentru cât de ușor
l-am numit binecuvântare.
Amăgirile mele nu m-au trădat,
ci m-au adormit.
Dar Tu m-ai strigat pe nume
și ai rupt dulceața cu amărăciune,
ca să-mi redai foamea
de cer.
Psalmi - LXII - Coboară-n abisul din mine
Coboară, Doamne,
nu în templul zidit de mâini,
ci în prăpastia mea,
în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.
Coboară-n abisul din mine, Doamne,
nu ca un oaspete,
ci ca un stăpân care vine să curățe casa.
Mustră întunericul care m-a învățat
să zâmbesc cu fața,
dar să mor cu sufletul.
Sunt o peșteră locuită de umbre,
o groapă în care adevărul a fost legat
și tăcerea a devenit domn.
Mi-am închis conștiința într-un beci,
și i-am pus lanțuri de logică și frică.
Doamne, nu bate — intră!
Intră ca Focul ce nu arde decât răul.
Intră cu toiagul Tău
și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.
Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi
din colțurile întunecate ale inimii mele.
Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.
Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.
Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!
Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,
și strigă-mi numele cu glas de înviere!
Chiar dacă duhnește păcatul în mine,
Tu poți să spui: „Ieși afară!”
Și sufletul meu va veni legat, dar viu.
Nu vreau o lumină de suprafață.
Vreau o invazie de har.
Să nu mai rămână nici o celulă
care nu Te știe,
care nu Te slăvește!