Psalmi - XLIII - Mi-e rușine să Te chem....
Doamne,
mi-e rușine să Te chem,
căci am căzut iar în același loc.
Am promis că nu voi mai greși,
dar am căzut acolo unde știam
că voi cădea din nou.
Nu Te-am trădat cu vorbele,
ci cu faptele mele,
cu promisiunile neîmplinite
și cu gândurile care au ajuns
iar la aceeași răscruce.
Am uitat de Tine,
nu prin uitare, ci prin alegere,
alegere de a mă întoarce
acolo unde știu că nu Te voi găsi.
Mi-e rușine să Te chem, Doamne,
pentru că mă tem că Tu vei vedea
slăbiciunea mea neschimbată,
întoarcerea mea în aceleași locuri
din care am jurat că voi ieși.
Dar nu pot trăi fără Tine,
chiar dacă mi-e rușine să Te chem.
Aș vrea să mă ridic
fără să mai cad,
dar știu că am nevoie de Tine
pentru a nu mă pierde iar.
Te chem, Doamne,
nu pentru că merit,
ci pentru că nu pot rămâne fără Tine.
În slăbiciunea mea,
găsește-mi puterea să mă ridic
și să nu mai cad.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Ștefan Hristian Trofin
Data postării: 10 iunie
Vizualizări: 39
Poezii din aceiaşi categorie
Ce miracol…
Mă suduie mitropolitul,
Că prescura-i din tărâță,
El uitase preasfințitul,
Că pământul n-are țâță.
Că făina de la moară,
Vinul dulce de butuc,
Nu curge pe ulicioară,
Ori tâșnește din izbuc.
Babe urlă la icoane,
Cu pomelnicul de gât,
Cade pâinea din amvoane,
Sfinții merg la ogorât,
Ce miracol, ce minune,
Avem vin și avem pâine!
Popa suflă ușurat,
În amvon pute a păcat.
M-am ridicat...
M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,
Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,
Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-n valurile morții de mic m-am botezat.
Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,
Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,
Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,
Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.
Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,
Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,
Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,
Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.
Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,
Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,
Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.
Anihilare…
Pogoară peste mine umbre seci,
Din veacuri care ard în rugul sorții,
Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,
Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.
Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,
Iar norii, lanțuri grele peste trup,
Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,
Sub un descântec din ura lumii rupt.
Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,
Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,
Să fiu un strop de umbră fără moarte,
Purtat de timp, prin veșnice uitări.
Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,
Să plângă-n lună, peste nopți de dor,
Să fiu o umbră ce-și găsește firea,
În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.
Și când tăcerea sfarmă tot ce este,
Ridică-mă din hăuri de noroi,
Și spune-mi Doamne că a fost poveste,
Tot traiul meu cu patimi și nevoi.
Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,
Și-n praf rămâne sufletul pribeag,
Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,
Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.
De crezi...
De crezi că după moarte,
Iisus te va-nvia,
Şi ani de trec miliarde,
Doar somn e moartea ta.
Şi deşi-n lutul rece,
Doar oasele-ţi vor fi,
Prin moarte nu vei trece,
De crezi, ci vei dormi.
Şi chiar dacă o mână
De pulbere o s-ajungi,
De crezi, şi de eşti ţărână,
Te vei trezi atunci!
Pățanii
"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."
E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat
Cu lungi şi cu negre perdele
Iar eu sunt cu turma departe de sat,
Şi-am grijã de oile mele.
N-aş da nicidecum pe vreuna din oi
Din cele aproape o sutã.
Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi
Şi nici pe aceea limbutã.
Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,
Şi ele se strâng lângã mine
Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":
Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?
Nu poate fi... numai temutul rival
Ce vine sã fure mâncare.
E fiarã. Şi ei i se pare normal
Ca oile sã mi le-omoare.
Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!
Chem paznicii stânii sã vinã
Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi
Când stâna de sânge e plinã...
Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc
Nici el nu se joacã cu mine.
Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,
Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!
Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...
Sã apãr a mea micã turmã
Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas
Şi-am prins lupul pânã la urmã!
Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis
Sã-l las sã se ducã în pace,
De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris
Cã pagubã nu îmi mai face.
Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"
- Pe spate lovindu-l cu şlapul -
"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,
C-atuncea plãti-vei cu capul!
Scãparea ta este cã n-ai omorât
Vreo biatã oiţã firavã;
Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât
Pe datã şi fãrã zãbavã!"
Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi
Cum fuge hârciogul de ploaie;
Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi
Nici pofta de carne de oaie.
Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei
Şi-n ziua a patra, spre searã
Se-aude un foşnet în turma de miei:
Mã calcã potrivnicul iarã!
Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;
E cel ce-l lãsasem cu viaţã!
Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:
Simt sângele cum îmi îngheaţã...
Pe bolta de lacrimi se vede acum
O stea ce-a cãzut dintre stele,
O frunzã din paltinul de lângã drum,
Şi-o oaie din oile mele.
Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...
Se face cã nu mã cunoaşte!
Chiar clopotul satului sunã prelung
Cãci ştie urgia ce-l paşte.
Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris
Scutindu-mi avutul de haite?"
Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis
Începe din nou sã se vaite.
Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,
Se tânguie ca înainte,
Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"
Ştiind acum clar cã mã minte.
Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"
Şi-şi luase rãsplata deplinã
Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup
Zicându-şi cã nu-i el de vinã.
☆
Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel
Pãzindu-vã turma de rele,
Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel
De sânge, pe bot sã se spele!
Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,
Cã are o tacticã veche!
Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi
Nu lupii ce dorm pe-o ureche!
☆
C-o mânã aprind un cuptor de scântei,
Cu cealalt- apuc o secure,
Sã vinã spre stânã o sutã ca ei
Cã fug înapoi spre pãdure!
nucă
Îs o nucă mică.
Cresc fericită.
dar când cad,
pe ciment,
și mi-semparte capul în două,
mă uit și nu văd nimic,
și mă-ntreb:
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Nu mai pot.
E GOL!
Mă gândeam.
Și țin minte cum mama zicea că nu-s proastă.
Mare mincinoasă.
Ce miracol…
Mă suduie mitropolitul,
Că prescura-i din tărâță,
El uitase preasfințitul,
Că pământul n-are țâță.
Că făina de la moară,
Vinul dulce de butuc,
Nu curge pe ulicioară,
Ori tâșnește din izbuc.
Babe urlă la icoane,
Cu pomelnicul de gât,
Cade pâinea din amvoane,
Sfinții merg la ogorât,
Ce miracol, ce minune,
Avem vin și avem pâine!
Popa suflă ușurat,
În amvon pute a păcat.
M-am ridicat...
M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,
Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,
Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-n valurile morții de mic m-am botezat.
Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,
Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,
Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,
Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.
Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,
Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,
Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,
Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.
Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,
Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,
Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.
Anihilare…
Pogoară peste mine umbre seci,
Din veacuri care ard în rugul sorții,
Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,
Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.
Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,
Iar norii, lanțuri grele peste trup,
Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,
Sub un descântec din ura lumii rupt.
Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,
Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,
Să fiu un strop de umbră fără moarte,
Purtat de timp, prin veșnice uitări.
Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,
Să plângă-n lună, peste nopți de dor,
Să fiu o umbră ce-și găsește firea,
În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.
Și când tăcerea sfarmă tot ce este,
Ridică-mă din hăuri de noroi,
Și spune-mi Doamne că a fost poveste,
Tot traiul meu cu patimi și nevoi.
Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,
Și-n praf rămâne sufletul pribeag,
Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,
Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.
De crezi...
De crezi că după moarte,
Iisus te va-nvia,
Şi ani de trec miliarde,
Doar somn e moartea ta.
Şi deşi-n lutul rece,
Doar oasele-ţi vor fi,
Prin moarte nu vei trece,
De crezi, ci vei dormi.
Şi chiar dacă o mână
De pulbere o s-ajungi,
De crezi, şi de eşti ţărână,
Te vei trezi atunci!
Pățanii
"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."
E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat
Cu lungi şi cu negre perdele
Iar eu sunt cu turma departe de sat,
Şi-am grijã de oile mele.
N-aş da nicidecum pe vreuna din oi
Din cele aproape o sutã.
Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi
Şi nici pe aceea limbutã.
Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,
Şi ele se strâng lângã mine
Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":
Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?
Nu poate fi... numai temutul rival
Ce vine sã fure mâncare.
E fiarã. Şi ei i se pare normal
Ca oile sã mi le-omoare.
Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!
Chem paznicii stânii sã vinã
Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi
Când stâna de sânge e plinã...
Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc
Nici el nu se joacã cu mine.
Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,
Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!
Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...
Sã apãr a mea micã turmã
Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas
Şi-am prins lupul pânã la urmã!
Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis
Sã-l las sã se ducã în pace,
De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris
Cã pagubã nu îmi mai face.
Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"
- Pe spate lovindu-l cu şlapul -
"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,
C-atuncea plãti-vei cu capul!
Scãparea ta este cã n-ai omorât
Vreo biatã oiţã firavã;
Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât
Pe datã şi fãrã zãbavã!"
Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi
Cum fuge hârciogul de ploaie;
Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi
Nici pofta de carne de oaie.
Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei
Şi-n ziua a patra, spre searã
Se-aude un foşnet în turma de miei:
Mã calcã potrivnicul iarã!
Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;
E cel ce-l lãsasem cu viaţã!
Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:
Simt sângele cum îmi îngheaţã...
Pe bolta de lacrimi se vede acum
O stea ce-a cãzut dintre stele,
O frunzã din paltinul de lângã drum,
Şi-o oaie din oile mele.
Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...
Se face cã nu mã cunoaşte!
Chiar clopotul satului sunã prelung
Cãci ştie urgia ce-l paşte.
Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris
Scutindu-mi avutul de haite?"
Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis
Începe din nou sã se vaite.
Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,
Se tânguie ca înainte,
Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"
Ştiind acum clar cã mã minte.
Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"
Şi-şi luase rãsplata deplinã
Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup
Zicându-şi cã nu-i el de vinã.
☆
Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel
Pãzindu-vã turma de rele,
Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel
De sânge, pe bot sã se spele!
Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,
Cã are o tacticã veche!
Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi
Nu lupii ce dorm pe-o ureche!
☆
C-o mânã aprind un cuptor de scântei,
Cu cealalt- apuc o secure,
Sã vinã spre stânã o sutã ca ei
Cã fug înapoi spre pãdure!
nucă
Îs o nucă mică.
Cresc fericită.
dar când cad,
pe ciment,
și mi-semparte capul în două,
mă uit și nu văd nimic,
și mă-ntreb:
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Nu mai pot.
E GOL!
Mă gândeam.
Și țin minte cum mama zicea că nu-s proastă.
Mare mincinoasă.
Alte poezii ale autorului
Psalmi - XXXIX - Jertfa inimii
Nu pâinea mea, Doamne,
ci inima mea ți-o dau.
Nu ca dar,
ci ca datorie a ființei
care a înțeles că iubirea
nu cere, ci arde.
Am ținut-o ascunsă mult,
împărțind-o între vise și frică,
între oameni și umbre,
până ce n-a mai rămas nimic
din chipul Tău în ea.
Atunci am înțeles:
că jertfa nu e moarte,
ci întoarcere.
Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,
ci pentru a deveni altar.
Iată-mă, Doamne —
fără cuvinte de laudă,
fără merite,
fără scuze.
Doar cu o inimă arsă de lume
și gata să ardă pentru Tine.
Primește-mi cenușa
ca început de tăcere sfântă
și fă din rana mea
o rugăciune care nu se mai stinge.
Psalmi - LV - Chipul decadenței
Doamne, ne-am zugrăvit fețele
cu străluciri de ceară,
dar sub ele bate golul,
și urletul unei foame
care nu mai e de pâine,
ci de sens.
Ne-am înveșmântat trupurile
în frumuseți trecătoare,
dar sufletele ni le-am dat
pe arginți ieftini,
vândute la colțul dorințelor
care nu mai au rușine.
Chipul decadenței, Doamne,
nu e doar în palate,
ci în ochii care nu mai văd,
în buzele care nu mai rostesc adevărul,
în mâinile care nu mai binecuvântează
ci doar apucă.
Am făcut altar din confort
și Dumnezeu din poftă.
Am numit păcatul libertate
și tăcerea — înțelepciune.
Dar suntem goi, Doamne,
goi de Tine.
Decadența nu vine cu tunet,
ci cu zâmbet.
Nu ne doboară prin războaie,
ci prin lene și uitare.
Și ne trezim, încet,
fără inimă.
Dar Tu, Doamne, încă mai plângi
pentru chipul nostru stricat,
cum ai plâns pentru Ierusalim.
Nu ne lepezi,
ci ne cauți prin ruine,
ca un Părinte care-și recunoaște copilul
chiar sub straturi de praf și vină.
Ridică-ne, Doamne,
din acest chip căzut,
și suflă din nou peste noi,
ca lutul să-și amintească
de ce a fost creat.
Psalmi - LIII – Ne izbăvire
Doamne, mă simt prins,
nu pentru că nu aș vrea să ies,
ci pentru că nu știu unde mă aflu.
Nu sunt legat de lanțuri,
ci de dorul de libertate
care nu mă lasă să respir.
Am umblat pe cărări false
și am crezut că mă îndrept spre lumină,
dar m-am rătăcit într-un labirint
de gânduri și visuri neterminate.
Aici, în mijlocul fricii,
nu mai știu dacă voi ieși.
Mă doare, nu neputința,
ci durerea de a ști
că nu voi scăpa,
că nu voi fi izbăvit
din mine însumi.
Căci Tu nu iei durerea
ca pe un zid,
ci o lași să crească în mine,
până ce devine locul
în care mă întâlnesc cu Tine.
Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,
simt cum mă apropii de Tine
nu pentru că aș fi ieșit
din întuneric,
ci pentru că am înțeles
că Tu stai acolo,
nu la capătul drumului,
ci în fiecare pas rătăcit.
Poate că nu există izbăvire
în sensul lumii.
Dar Tu, Doamne,
mă izbăvești
prin prezența Ta
în mijlocul durerii,
în mijlocul pierderii.
Aș vrea să fiu liber,
dar mă rog să fiu cu Tine
în fiecare zbucium
și în fiecare neliniște.
Psalmi - LXIX - Dorul de cer
Când îmi ridic ochii către cer,
nu văd doar stele —
ci durerea unei lumi ce tânjește.
Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,
un dor care mă arde
și mă înalță către mângâierea necunoscută,
Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,
ci o inimă smerită,
care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.
Sufletele noastre sunt o candelă mică,
dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde
și nu o vei lăsa să se stingă.
În pustiu, am căutat apa,
dar am găsit doar nisip.
În noapte, am căutat lumina,
dar am găsit doar umbrele proprii.
Și totuși, în fiecare pas,
mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.
Nu mă întreba ce-i cerul,
Doamne,
căci cerul este dorul de Tine
și chemarea care vine dinlăuntru.
Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz
pentru a putea simți iarăși pacea cerului,
și un dor adânc ce mă va purta
dincolo de orice durere.
Psalmi - XXXI - A nu mai fi om
Doamne,
nu știu când am început să nu mai fiu om.
Poate când am tăcut în fața durerii altuia,
sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat
fără să simt nimic.
Poate când am învățat să zâmbesc fals
și să spun vorbe goale doar ca să par viu,
Ori când în mine era doar o cameră întunecată,
fără icoane, fără glasuri, fără rugă.
Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,
dar l-am acoperit cu măști,
cu trufie, cu uitare,
cu neputința de a mai plânge curat.
Mi-e teamă că am pierdut ființa
care putea iubi fără măsură,
ierta fără explicații
și suferi fără ură.
A nu mai fi om,
înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,
să nu mai tresari la durerea altuia,
să nu mai cauți cerul
nici măcar atunci când te afunzi în noroi.
Doamne,
dacă încă mai e o scânteie,
nu o lăsa să se stingă.
Suflă peste mine Duhul Tău
și fă din cenușa mea o făptură nouă.
Întoarce-mă la rădăcina inimii,
acolo unde omul e după chipul Tău,
nu după rană,
nu după păcat,
nu după frică.
Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,
învață-mă din nou ce înseamnă
să fiu viu
în iubire,
în lacrimă,
în rugă.
A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.
Nu mă lăsa, Doamne,
să mă sting singur,
să nu mai fiu om...
Chipul și asemănarea Ta.
Psalmi - III - Fuga de pe cruce
Am fost pe cruce, Doamne,
cu durerile mele, cu vinovăția mea,
cu tot ce nu am spus și tot ce am greșit.
Te-am privit o clipă,
și am simțit în mine o arsură sfântă.
Dar m-am temut.
M-am temut de goliciunea adevărului,
de rușinea răstignirii,
de moartea eului meu.
Și am fugit.
Am lăsat crucea să cadă în țărână,
ca și cum n-ar fi fost darul Tău.
Am alergat înapoi în mulțime,
ascuns printre cei ce nu Te cunosc.
Dar nici acolo n-am găsit pace.
Pentru că în inima mea,
crucea nu înceta să sângereze.
Doamne,
nu Ți-ai întors fața de la mine,
deși eu mi-am întors spatele de la jertfă.
Nu mi-ai închis cerul,
deși eu am închis ochii.
Întoarce-mă, Doamne,
nu la slavă, ci la cruce.
Nu la laudă, ci la suferința curățitoare.
Nu la biruință ieftină,
ci la rănile care sfințesc.
Fă-mă vrednic să rămân pe cruce
până ce Tu spui „S-a sfârșit”,
nu până când obosește voința mea.
Iar dacă voi fugi din nou,
aleargă după mine cu blândețea Ta —
și leagă-mă, Doamne, nu cu forță,
ci cu dragoste.
Psalmi - XXXIX - Jertfa inimii
Nu pâinea mea, Doamne,
ci inima mea ți-o dau.
Nu ca dar,
ci ca datorie a ființei
care a înțeles că iubirea
nu cere, ci arde.
Am ținut-o ascunsă mult,
împărțind-o între vise și frică,
între oameni și umbre,
până ce n-a mai rămas nimic
din chipul Tău în ea.
Atunci am înțeles:
că jertfa nu e moarte,
ci întoarcere.
Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,
ci pentru a deveni altar.
Iată-mă, Doamne —
fără cuvinte de laudă,
fără merite,
fără scuze.
Doar cu o inimă arsă de lume
și gata să ardă pentru Tine.
Primește-mi cenușa
ca început de tăcere sfântă
și fă din rana mea
o rugăciune care nu se mai stinge.
Psalmi - LV - Chipul decadenței
Doamne, ne-am zugrăvit fețele
cu străluciri de ceară,
dar sub ele bate golul,
și urletul unei foame
care nu mai e de pâine,
ci de sens.
Ne-am înveșmântat trupurile
în frumuseți trecătoare,
dar sufletele ni le-am dat
pe arginți ieftini,
vândute la colțul dorințelor
care nu mai au rușine.
Chipul decadenței, Doamne,
nu e doar în palate,
ci în ochii care nu mai văd,
în buzele care nu mai rostesc adevărul,
în mâinile care nu mai binecuvântează
ci doar apucă.
Am făcut altar din confort
și Dumnezeu din poftă.
Am numit păcatul libertate
și tăcerea — înțelepciune.
Dar suntem goi, Doamne,
goi de Tine.
Decadența nu vine cu tunet,
ci cu zâmbet.
Nu ne doboară prin războaie,
ci prin lene și uitare.
Și ne trezim, încet,
fără inimă.
Dar Tu, Doamne, încă mai plângi
pentru chipul nostru stricat,
cum ai plâns pentru Ierusalim.
Nu ne lepezi,
ci ne cauți prin ruine,
ca un Părinte care-și recunoaște copilul
chiar sub straturi de praf și vină.
Ridică-ne, Doamne,
din acest chip căzut,
și suflă din nou peste noi,
ca lutul să-și amintească
de ce a fost creat.
Psalmi - LIII – Ne izbăvire
Doamne, mă simt prins,
nu pentru că nu aș vrea să ies,
ci pentru că nu știu unde mă aflu.
Nu sunt legat de lanțuri,
ci de dorul de libertate
care nu mă lasă să respir.
Am umblat pe cărări false
și am crezut că mă îndrept spre lumină,
dar m-am rătăcit într-un labirint
de gânduri și visuri neterminate.
Aici, în mijlocul fricii,
nu mai știu dacă voi ieși.
Mă doare, nu neputința,
ci durerea de a ști
că nu voi scăpa,
că nu voi fi izbăvit
din mine însumi.
Căci Tu nu iei durerea
ca pe un zid,
ci o lași să crească în mine,
până ce devine locul
în care mă întâlnesc cu Tine.
Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,
simt cum mă apropii de Tine
nu pentru că aș fi ieșit
din întuneric,
ci pentru că am înțeles
că Tu stai acolo,
nu la capătul drumului,
ci în fiecare pas rătăcit.
Poate că nu există izbăvire
în sensul lumii.
Dar Tu, Doamne,
mă izbăvești
prin prezența Ta
în mijlocul durerii,
în mijlocul pierderii.
Aș vrea să fiu liber,
dar mă rog să fiu cu Tine
în fiecare zbucium
și în fiecare neliniște.
Psalmi - LXIX - Dorul de cer
Când îmi ridic ochii către cer,
nu văd doar stele —
ci durerea unei lumi ce tânjește.
Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,
un dor care mă arde
și mă înalță către mângâierea necunoscută,
Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,
ci o inimă smerită,
care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.
Sufletele noastre sunt o candelă mică,
dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde
și nu o vei lăsa să se stingă.
În pustiu, am căutat apa,
dar am găsit doar nisip.
În noapte, am căutat lumina,
dar am găsit doar umbrele proprii.
Și totuși, în fiecare pas,
mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.
Nu mă întreba ce-i cerul,
Doamne,
căci cerul este dorul de Tine
și chemarea care vine dinlăuntru.
Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz
pentru a putea simți iarăși pacea cerului,
și un dor adânc ce mă va purta
dincolo de orice durere.
Psalmi - XXXI - A nu mai fi om
Doamne,
nu știu când am început să nu mai fiu om.
Poate când am tăcut în fața durerii altuia,
sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat
fără să simt nimic.
Poate când am învățat să zâmbesc fals
și să spun vorbe goale doar ca să par viu,
Ori când în mine era doar o cameră întunecată,
fără icoane, fără glasuri, fără rugă.
Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,
dar l-am acoperit cu măști,
cu trufie, cu uitare,
cu neputința de a mai plânge curat.
Mi-e teamă că am pierdut ființa
care putea iubi fără măsură,
ierta fără explicații
și suferi fără ură.
A nu mai fi om,
înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,
să nu mai tresari la durerea altuia,
să nu mai cauți cerul
nici măcar atunci când te afunzi în noroi.
Doamne,
dacă încă mai e o scânteie,
nu o lăsa să se stingă.
Suflă peste mine Duhul Tău
și fă din cenușa mea o făptură nouă.
Întoarce-mă la rădăcina inimii,
acolo unde omul e după chipul Tău,
nu după rană,
nu după păcat,
nu după frică.
Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,
învață-mă din nou ce înseamnă
să fiu viu
în iubire,
în lacrimă,
în rugă.
A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.
Nu mă lăsa, Doamne,
să mă sting singur,
să nu mai fiu om...
Chipul și asemănarea Ta.
Psalmi - III - Fuga de pe cruce
Am fost pe cruce, Doamne,
cu durerile mele, cu vinovăția mea,
cu tot ce nu am spus și tot ce am greșit.
Te-am privit o clipă,
și am simțit în mine o arsură sfântă.
Dar m-am temut.
M-am temut de goliciunea adevărului,
de rușinea răstignirii,
de moartea eului meu.
Și am fugit.
Am lăsat crucea să cadă în țărână,
ca și cum n-ar fi fost darul Tău.
Am alergat înapoi în mulțime,
ascuns printre cei ce nu Te cunosc.
Dar nici acolo n-am găsit pace.
Pentru că în inima mea,
crucea nu înceta să sângereze.
Doamne,
nu Ți-ai întors fața de la mine,
deși eu mi-am întors spatele de la jertfă.
Nu mi-ai închis cerul,
deși eu am închis ochii.
Întoarce-mă, Doamne,
nu la slavă, ci la cruce.
Nu la laudă, ci la suferința curățitoare.
Nu la biruință ieftină,
ci la rănile care sfințesc.
Fă-mă vrednic să rămân pe cruce
până ce Tu spui „S-a sfârșit”,
nu până când obosește voința mea.
Iar dacă voi fugi din nou,
aleargă după mine cu blândețea Ta —
și leagă-mă, Doamne, nu cu forță,
ci cu dragoste.