Psalmi - XLIII - Mi-e rușine să Te chem....
Doamne,
mi-e rușine să Te chem,
căci am căzut iar în același loc.
Am promis că nu voi mai greși,
dar am căzut acolo unde știam
că voi cădea din nou.
Nu Te-am trădat cu vorbele,
ci cu faptele mele,
cu promisiunile neîmplinite
și cu gândurile care au ajuns
iar la aceeași răscruce.
Am uitat de Tine,
nu prin uitare, ci prin alegere,
alegere de a mă întoarce
acolo unde știu că nu Te voi găsi.
Mi-e rușine să Te chem, Doamne,
pentru că mă tem că Tu vei vedea
slăbiciunea mea neschimbată,
întoarcerea mea în aceleași locuri
din care am jurat că voi ieși.
Dar nu pot trăi fără Tine,
chiar dacă mi-e rușine să Te chem.
Aș vrea să mă ridic
fără să mai cad,
dar știu că am nevoie de Tine
pentru a nu mă pierde iar.
Te chem, Doamne,
nu pentru că merit,
ci pentru că nu pot rămâne fără Tine.
În slăbiciunea mea,
găsește-mi puterea să mă ridic
și să nu mai cad.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Ștefan Hristian Trofin
Дата публикации: 10 июня
Просмотры: 14
Стихи из этой категории
Corabie în italiană
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Barca a vela
Cara barca a vela, navighi nell'oceano apparentemente infinito,
In quali continenti andrai di nuovo questa volta,
Cosa ti aspetta alla tua prossima destinazione?
Barca a vela, barca a vela...
Perché non mi hai detto che ti piace così tanto navigare?
Perché non mi hai avvertito?
Perché, voltandoti per un attimo le spalle, hai lasciato il porto?
Come posso abituarmi al vuoto che mi hai lasciato?
Come lo riempirò?
Barca a vela, barca a vela...
Eri leggero come un passero,
Spero che tornerai più felice di dove sei andato,
Mi rendo conto che dovevi andare
È così che ti sei sentito
Questo è quello che pensavi.
Ti avevamo costruito così bene, di legno, del timone, del ponte,
Da diverse scotte veliche,
Ho anche attaccato la tua ancora,
So che non sarà facile per te,
L'oceano ha i suoi capricci,
Non sai cosa aspettarti,
Quando si agita e ti scuote in ogni direzione,
Ti porta solo sui percorsi a lui più accessibili,
Quando sarà dura per te, quando sentirai che non avrai più modo di restare a galla,
Per favore guarda in basso, guarda l'ancora attaccata,
Pensa che da lontano, anche a migliaia di chilometri,
Veglio su di te, ti ho nel cuore,
È solo che non sei più vicino a me per dimostrartelo
Davvero, quanto significava la nostra connessione,
(In tono polemico)
Sentiti bene, lasciati andare, dimentica chi ti ha creato,
In due settimane non ci siamo nemmeno avvicinati
Se la pensi così, è una tua scelta...
Sappi solo che ci tengo a te, ecco perché ti ho costruito così bene,
Come ultimo incoraggiamento vi dico: "Non dovete lasciarvi intimidire dalle tempeste che incontrerete durante la traversata dell'oceano. Non dimenticate che dopo la tempesta arriva il bel tempo".
La nave:,,Cosa faresti? Non posso restare un giorno a Rio de Janeiro? Solo un giorno, è tutto quello che voglio, poi tornerò da te, te lo prometto!"
Satul
E beznă-n zori și-n miez de amiază,
Pustiu e satul cel întins pe vale,
Icoana-n drum cu ochii goi veghează,
Cum vântul șuieră prin case goale.
Fântâna plânge singură sub vii,
Biserica demult stă încuiată,
Iar ruga nu mai suie către fii,
Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.
La stână urlă lupii după oi,
Iar clopotul stă mut și fără sfoară,
Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,
Pe strâmta și tăcuta ulicioară.
Prin gardul frânt e câmp de păpădie,
La geamul școlii crește-un rug păgân,
Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,
Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.
Sub streșini plâng ulucele crăpate,
Iar dușumeaua urlă după pași…
Ce boală Doamne ai turnat în sate,
De sunt pustii și fără de urmași?
Căndva demult!
A fost de mult prin anul "84,
Când la examen m-am prezentat,
Și m-am văzut admis pe locul 4,
Pe listă sus, cum n-am visat
Eram student admis încorporat,
La școala de Medicină Veterinară,
Dovada reușitei am primit la rectorat,
Și într-un suflet am fugit spre gară
Pe drum eu m-am oprit la telefoane,
Să le comunic bucuria celor de-acasă,
Către părinți și altor dragi persoane,
Să mă aștepte și să întindem masă
Țin minte cât de greu se mai intra,
Și că am fost destui de mulți pe loc,
Iar concurența mare, fidel ilustra,
Valoarea școlii și al ei practic scop
Părinții mei nimic nu au știut,
Unde va da examen fiul lor,
Doar să învăt, asta au vrut,
Și să-mi câștig pâinea ușor
Cu nota mare obținută la intrare,
Eu am avut prioritate la cazare,
Și-n camere am fost conduși fiecare,
Și rând pe rând am ieșit la plimbare
Din patru județe ne-am amestecat,
Munteni cu moldoveni și ardeleni,
Cu toții spre Iași mândri am plecat,
Și prin mutații am devenit ieșeni
..........................................
Virgil mă cheamă, bihorean băiet,
Iar eu Ion, ialomițean descurcăreț,
Eu Cezar sunt, botoșănean beget,
Iar mie Nelu-mi spune și sunt isteț
Așa a început a noastră prezentare,
La ocuparea paturilor am decolat,
Doi la etaj urcați au prins...cazare,
Iar ceilalți doi sub ei au acostat
Am început ușor, ușor să povestim,
Cine suntem și care-i țelul nostru,
Ce am făcut până acum și ce dorim să fim,
Așa ne-am cunoscut pe noi cei patru
Și fiecare având a lui părere,
Am depănat ce tot am adunat,
Dimineața era după perdele,
Asa că obosiți noi ne-am culcat
Nu-mi amintesc ce am visat,
Dar știu că totul era adevărat,
Din pat somnoroși ne-am ridicat,
La facultate cu bucurie am plecat
În amfiteatru ne-am adunat,
Îndrumătorul de an l-am aflat,
Era un doctor tânăr respectat,
Dr. Burtan, chirurgul consacrat
Asa a început a noastră instruire,
Cursuri, lucrări, emoții, tensiuni,
Cu multe acumulări și pregătire,
Examene și cu restanțe-n sesiuni
Anii de studiu au trecut necontenit,
Și la final noi diplomă am primit,
Una de doctor veterinar vestit,
Că astă profesiune ni s-a sortit
Și-n "89 repartiție computerizată,
Luată după nota obținută-n ani,
Și n-a fost pentru toți cea așteptată,
Și din prieteni unii am devenit dușmani
Când scriu suntem pe la 60 cu plus sau minus,
Și profesăm la stat sau în privat,
Profesia de medic satisfacții ne-a adus,
Noi sănătatea animală am protejat și..
Siguranța alimentară..am garantat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
CÂND ALVARO MUNÉRA A ÎNGENUNCHIAT
Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,
Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat...
Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge --
Era un taur tânăr, de nimic vinovat.
În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,
Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,
Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare
Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.
Strigau mulțimile, se fluturau batiste,
Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,
Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă
Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit?
Putea fi el în locul celui sortit pieirii
Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,
Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii --
Nu mai era în stare cu sabia lovi.
Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,
Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,
În inima arenei, s-a născut o soartă:
Un om a-ngenunchiat ... un suflet n-a pierit.
Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,
Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:
Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —
Că gloria ucide și lasă gol ... deșert.
A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,
Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —
Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,
Schimbând o lege veche… în adevăr curat.
Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:
Taurul n-a murit. Sânge nu a mai curs.
Dar nu de groază plânge, ci de-o sfântă dreptate:
Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.
Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,
Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.
Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat
Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i inimă!
Acesta-i adevărul acelei zile triste
Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,
Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise
Din milă pentru taurul, la moarte condamnat...
_________
Aceasta nu este o simplă poezie despre o arenă.
Este o mărturisire despre un suflet care, în fața mulțimii flămândă după sânge, a ales iubirea.
Este povestea reală a lui Alvaro Múnera, un fost toreador care, în mijlocul spectacolului, a privit în ochii taurului și a văzut acolo nu un dușman, ci o rugă.
Și-a îngenuncheat în fața vieții, nu din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care doar cei ce înțeleg durerea o pot atinge.
Această poezie este despre acel moment.
Despre clipa în care sabia a căzut, iar inima s-a ridicat în har.
Vin şobolanii
Vin şobolanii, auziţii cum rod,
Cum se-ntind peste ţară, printre norod,
Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,
Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,
Vin şobolani tăcuţi şi umili,
Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,
Vin şobolanii, caşcavalul e mare,
Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,
Vin şobolanii că mai au de păpat,
Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,
Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,
Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.
Vin şobolanii, auziţii cum rod,
Cum se-ntind peste ţară, peste norod,
Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,
Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.
Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,
Rod din biserici, tradiţii, creştini,
Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,
Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.
Vin şobolani şi se tot înmulţesc,
Şi rod din român şi neam românesc,
Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,
Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.
Cugetarea unui Icar
Veșnic dorm un somn de ape,
Vast cavou și transparent,
Pân’ la car’ i-e greu să sape
Razei soarelui strident.
Tot ce știu e întuneric,
Giulgiul de-alge ce mă strâng,
Patul meu (pietrișul sferic),
Scoicile cu perle lâng’.
Vântul cozilor de pește
Unge rosu-mi leș pălit,
Care veacu-l veștejește
Undeva în negrăit.
Pene încrustate joacă
Zborul prin curent plimbat,
Ce cândva dorea să bată
Cast cotlon străluminat.
„Naște-m-aș din nou pe lume,
Aș uita de-naltul cer,
Ce se oglindește-n spume
Și în valul cel apter...”,
Asta-mi spun din vechea beznă
Care-n ea m-a cufundat.
„Ține-aș tina lângă gleznă,
Palma mea pe trunchiul lat.”
Duce-aș dintru tine, viață,
Fâlfâit de fluturi albi
De pe flori de dimineață,
Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.
Eu, iar, suitor pe stele,
Vreau să cred că nu mă mint
Când voiesc de patimi grele
Să mă rup în labirint.
O, dar bolta cred c-ar merge
Către ea să mă reia...
Iar când ce-am jurat s-ar șterge,
Înspre dânsa m-aș vedea.
Și de-ar fi doar luna muză,
Iar nu zeul zilei pur,
Mi-aș purta din plin o buză
Să-i sărut obrazul dur.
Și acum, când se străvede
De prin un noian de nori,
Noaptea-i calmă își prevede
Drumul lung de pân’ la zori.
Din mormântul meu acvatic,
La vederea ei, cu jind,
Din coral făcut, fanatic,
Un tentacul larg, vuind,
Aș căta să îi întind.
Другие стихотворения автора
Psalmi - LXVIII - Slava în lucrurile mărunte
Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,
ci într-o iesle.
N-ai ales tron de aur,
ci lemn de brad și paie aspre.
Atunci am învățat că slava Ta
se ascunde în smerenie.
Am văzut lumină
în mâna care ridică un fir de praf,
nu doar în soarele ce stăpânește cerul.
Am găsit har
într-o cană de apă dată cu iubire,
nu doar în jertfe strigate de pe munți.
Sunt zile când nu pot face minuni,
dar pot zâmbi cu iertare.
Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,
dar pot tăcea ca Tine,
în fața celor ce nu mă înțeleg.
Doamne,
învață-mă să Te văd în lucrurile simple,
să nu caut slava Ta în tunete,
ci în foșnetul inimii curate —
și fă-mă vrednic să port cerul
în gesturile firave.
Psalmi - XLIV - Lupta cu mine însumi
Doamne,
fiecare clipă este o luptă
cu mine însumi.
Mă întorc și mă pierd,
și mă regăsesc mereu
în aceleași rădăcini de durere.
Am crezut că mă voi ridica
dincolo de propria-mi umbră,
dar în fiecare pas pe care îl fac,
umbra mea mă urmărește.
Nu sunt întreg, Doamne,
ci fragmente de gânduri rupte,
mângâiere între lacrimi,
spărturi de speranță
care nu pot fi vindecate.
Mi-e frică să mă uit în adâncul meu
pentru că știu că mă voi pierde.
Mă tem că nu voi găsi acel loc
unde inima mea se poate odihni
fără frică de ea însăși.
Te chem în fiecare pas, Doamne,
pentru că știu că Tu ești singurul
care mă poate salva de mine.
Fiecare clipă este o bătălie,
dar dacă Tu mă ții în brațele Tale,
mă voi ridica.
Mă lupt cu mine însumi,
dar știu că Tu vei câștiga,
pentru că în mijlocul acestei lupte
voi învăța să fiu Eu,
doar prin Tine.
Psalmi - LVIII - Lumina din spatele morții
M-am temut de moarte, Doamne,
ca de un hoț
venit să-mi fure tot ce sunt.
Am privit-o ca pe un sfârșit
și am încercat să fug.
Dar ai lăsat-o să mă urmărească
până am obosit să fug.
Și atunci, când am întors privirea,
nu am văzut o umbră,
ci o ușă.
Moartea nu era întuneric,
ci o mantie grea
pe care trebuie s-o port
ca să intru în lumină.
Ai ascuns viața veșnică
în spatele durerii,
ca doar cei ce iubesc
să o caute până la capăt.
Și când mi-ai arătat
că moartea este naștere
într-o lume fără sfârșit,
am început s-o privesc
cu ochi curați.
Nu o mai urăsc, Doamne,
ci o îmbrățișez
ca pe o trecere înspre Tine.
Și știu acum:
lumina din spatele morții
e fața Ta,
ne arsă de nimic,
veșnică,
blândă,
sfântă.
Psalmi - XLVI - Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru
Doamne,
nu trupul meu mă doare cel mai tare,
ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.
Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,
că s-au uscat izvoarele visului,
că freamătul inimii s-a stins
sub povara unor zile care nu mai ard.
Nu mai tresar la frumusețea zorilor,
nu mai plâng când aud numele Tău,
ci doar Te caut în golul
care a crescut odată cu mine.
E o bătrânețe a duhului,
nu a oaselor, ci a speranței.
Mă simt ca o carte răsfoită prea des,
cu pagini șterse de lacrimi
pe care nimeni nu le mai citește.
Dar Ție, Doamne,
Îți aduc această bătrânețe lăuntrică
ca pe o ofrandă tăcută,
și Te rog: fă din ea pământ nou.
Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,
să înverzească din nou,
să creadă din nou,
să viseze și să Te strige
cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.
Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,
ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.
Psalmi - LV - Chipul decadenței
Doamne, ne-am zugrăvit fețele
cu străluciri de ceară,
dar sub ele bate golul,
și urletul unei foame
care nu mai e de pâine,
ci de sens.
Ne-am înveșmântat trupurile
în frumuseți trecătoare,
dar sufletele ni le-am dat
pe arginți ieftini,
vândute la colțul dorințelor
care nu mai au rușine.
Chipul decadenței, Doamne,
nu e doar în palate,
ci în ochii care nu mai văd,
în buzele care nu mai rostesc adevărul,
în mâinile care nu mai binecuvântează
ci doar apucă.
Am făcut altar din confort
și Dumnezeu din poftă.
Am numit păcatul libertate
și tăcerea — înțelepciune.
Dar suntem goi, Doamne,
goi de Tine.
Decadența nu vine cu tunet,
ci cu zâmbet.
Nu ne doboară prin războaie,
ci prin lene și uitare.
Și ne trezim, încet,
fără inimă.
Dar Tu, Doamne, încă mai plângi
pentru chipul nostru stricat,
cum ai plâns pentru Ierusalim.
Nu ne lepezi,
ci ne cauți prin ruine,
ca un Părinte care-și recunoaște copilul
chiar sub straturi de praf și vină.
Ridică-ne, Doamne,
din acest chip căzut,
și suflă din nou peste noi,
ca lutul să-și amintească
de ce a fost creat.
Psalmi - LXIII - Mi-ai dat talanți și i-am risipit
Mi-ai dat, Doamne,
nu puțin, ci cu mână largă.
Dar eu am plecat cu bogăția
și-am cumpărat zgomot, uitare,
încântări care nu țin de foame.
Mi-ai dat har,
și eu l-am călcat cu pași grăbiți,
căutând slavă printre ruine.
Mi-ai dat darul cuvântului —
și-am tăcut unde trebuia să vindec.
Mi-ai dat iubire —
și-am ales orgoliul.
Mi-ai încredințat o comoară —
și-am vândut-o ieftin,
pentru o clipă de mândrie,
pentru un drum mai scurt,
pentru mine.
Iar acum stau gol,
cu mâinile pline de nimic,
și Te privesc, rușinat,
fără scuze, fără promisiuni.
Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.
Îți cer să mă iei înapoi.
Ca un slujitor, ca o umbră,
ca un dor care nu mai vrea nimic
decât să fie iertat.
Nu mă iubi pentru ce-am făcut,
căci am pierdut tot.
Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău
și plâng.