Psalmi - XL - De ce mă vindeci, dacă mă pierd iar?

Ei bine prietene,

Se tot vorbește despre început și sfârșit...

Uitându-se de parcurs sau conținut!

Realitatea este alta!

Nu există nici unul nici altul!

Orice început este continuarea unui sfârșit, iar sfârșitul este îmbrățișat de un alt început!

În această continuă încleștare

Și începutul și sfârșitul se anulează reciproc,

Dând naștere Cercului de Foc,

Clipa eternă prezentă,

Gaură neagră cosmică ce reciclează timpul inexistent!

Așa că bucură-te, ești doar prezent!

(2 februarie 2023.Horia Stănicel -Irepetabila iubire)

Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult

Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,

Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,

Nici tot ce am, nu voi a investi.

Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta

Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;

Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,

Cã "cineva" - i tot una cu nimic.

Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...

Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!

Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc

Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!

Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!

Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...

Ţinuturile gliei noastre mari,

Sunt pline de bârloage de tâlhari!

Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,

Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!

Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,

Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...

Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:

Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!

Apucã dreptul celui necãjit,

Care mai are clipe de trãit!

Aceştia, de minune se pricep

Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"

Împart în patru chiar firul de pãr,

N-au drag de bine sau de adevãr.

Dar, vai de ei când vine vremea rea

Şi socoteal-or trebui sã dea!

Sã vezi atunci regrete şi amar,

Şi zile însemnate-n calendar!...

Tăcerea îmi este dar divin,

O scară înspre bolțile sfințite,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Din vorbe aspre nerostite.

Cuvinte-mi mor subit pe limbă,

Ori le ucid devreme-n minte,

Tăcerea-n ochii mei se plimbă,

Iar gura-i plină de morminte.

În lumea dulce a nerostirii,

Se-nalță sufletu-n lumină,

Și-acea scânteie a iubirii,

E-un foc imens care domină.

Când clevetiri survin mieros,

Ca să trezească vorbe amorțite,

Mi-s ochii îndreptați în jos,

Iar buzele îmi sunt pecetluite.

Tăcerea îmi este dar divin,

Și urc pe scară înainte,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Eu, ucigașul de cuvinte.

Plină de spelndoare 

Eu merg pe a mea cărare 

Cu o iubire fara de hotare 

Eu trăiesc în lumea mare.

Trăind în suflet cu speranțe

Dovedind mereu doar pace

Ajungând și la dorințe 

Ce nu au fost îndeplinite.

Zi de zi mai cu avânt 

Eu călătoresc cu al meu cânt 

Zi de zi mai frumușică 

Precum un fir de levănțică.

Joi-Se înalţă doruri lipsite de noi,

Cu valuri de vise nu le--am povestit

Căci dacă le vei ştii vei deveni trist.

Că am iubt,şi iubesc mii de flori,

Cât şi nori ,apoi în zare văd acei ochi

Ce-s atât de vii ,de-ar ieşi şi iubirea din ei

El? Şi-ar face la mine-n suflet loc dar e atât de gri şi atat de gol..

M-am trezit pe podea, fără limbă,
gura secată… de gânduri,
în față: un pahar cu vin, mort,
și-un plic cu oase de rânduri.

Am deschis căldura pietrei,
cu tâmpla-nfiptă-n paie coapte,
căutam un rost… în greșeli,
printre coaste ude, sparte.

Sub piele crăpată: molii
clocoteau în zarea strâmbă.
Am sorbit tăceri, cu solii,
pulpă amară… scârbă.

Mi-am scuturat șira spinării
peste-o chiuvetă crăpată,
unde buzele uitării
scuipă o pastă… uscată.

Genunchiul visului, închis,
călca pe moloz și termeni.
Fereastra trosnea cu aprins,
un ghem de viermi și semne.

Am zărit o poză… frântă
într-o ceașcă cu dungi grase.
Mi-am pictat o coastă… sfântă
cu unghii albastre, trase.

Aerul venea cu vine
umflate sub pavaje sumbre,
lacrimi mișcătoare…
dansau pe ficat și umbre.

Oglinda crăpa-n spate,
un profil făcut din gheață,
iar laringele, o carte,
scrisă-n limbă de paiață.

Tăceam cu coapsa strânsă
de-un sunet sleit, rânced,
mi-am înfășurat timpanul,
murind de patru ori pe rând.

Apoi m-am rostogolit spre chiuvetă
ca spre sânul unei mame… de tinichea,
am vomitat ce nu trăisem niciodată...
și-am adormit în poziția mea.

Doamne,

Te-am iubit din cuvinte,

cu ardoarea unui foc care n-a ajuns niciodată la mâini.

Te-am visat,

dar n-am pășit pe urmele Tale —

mi-au fost prea grele.

Mi-am făcut icoană din prezența Ta,

dar când m-ai chemat,

am ales liniștea fricii mele

în locul drumului Tău.

Am știut că Tu ești Adevărul,

dar am trăit în conveniența minciunii.

Am auzit glasul Tău în noapte

și m-am întors pe partea cealaltă,

să dorm.

Doamne, nu pot spune că nu Te-am iubit.

Dar am iubit mai mult siguranța mea,

ritualurile mele,

timpul meu,

păcatele mele.

Îți cer iertare, nu pentru că nu Te-am recunoscut,

ci pentru că Te-am cunoscut,

și totuși am ales alt drum.

Am rămas pe margine,

ca un spectator al propriei mântuiri ratate.

Întoarce-Ți privirea spre mine, Doamne,

nu ca judecător,

ci ca prietenul,

care nu se dezice,

chiar dacă a fost trădat.

Încă mai vreau să Te urmez.

Dar n-am învățat cum.

Fă Tu primul pas înapoi spre mine,

ca eu să-L pot face spre Tine.

Frica, Doamne, nu strigă —

ea șoptește.

Și-n șoapta ei

se clatină stâncile credinței

și se face ceață în suflet.

Am privit lumea cu ochii închiși,

căutând siguranță în ziduri,

în oameni, în mine —

dar zidurile cad,

oamenii pleacă,

și eu mă tem de mine însumi.

Frica e un dumnezeu mic,

dar gelos,

care cere închinare

zi de zi, clipă de clipă,

până ce genunchii slăbesc

nu de rugă, ci de spaimă.

Și totuși, Tu m-ai chemat

nu cu tunet,

ci cu o liniște

care nu se teme.

Mi-ai spus:

„Nu frica e primejdia,

ci să crezi că ea e stăpână.

Eu sunt Cel ce a spart mormântul,

nu Cel ce se ascunde în umbre.”

Și-am ieșit —

nu curajos,

ci ascultător,

cu pasul tremurat,

dar cu inima în Tine.

Când îmi ridic ochii către cer,

nu văd doar stele —

ci durerea unei lumi ce tânjește.

Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,

un dor care mă arde

și mă înalță către mângâierea necunoscută,

Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,

ci o inimă smerită,

care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.

Sufletele noastre sunt o candelă mică,

dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde

și nu o vei lăsa să se stingă.

În pustiu, am căutat apa,

dar am găsit doar nisip.

În noapte, am căutat lumina,

dar am găsit doar umbrele proprii.

Și totuși, în fiecare pas,

mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.

Nu mă întreba ce-i cerul,

Doamne,

căci cerul este dorul de Tine

și chemarea care vine dinlăuntru.

Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz

pentru a putea simți iarăși pacea cerului,

și un dor adânc ce mă va purta

dincolo de orice durere.

Am plecat, Doamne, fără să spun,

fără să privesc înapoi.

Nu din ură,

ci din dor

de altceva…

ce n-avea nume,

dar mă chema.

Am rătăcit prin oglinzi stricate,

prin cuvinte goale,

prin iubiri care m-au slăbit

și tăceri care m-au umplut de zgomot.

Mi-am spus că sunt liber —

dar eram doar singur.

Și când am obosit

să fiu altcineva,

te-am căutat nu în cer,

ci în ruina din mine.

Și te-am găsit —

nu cu brațul ridicat,

ci cu lacrima tăcută

a Tatălui care n-a plecat niciodată.

Doamne, rătăcirea mea

a fost Evanghelia durerii

prin care am învățat

că drumul spre Tine

nu e trasat pe pământ,

ci pe inima frântă.

Nu mă lua din pustiu,

ci umple pustia mea

cu prezența Ta.

Ca să nu mai plec niciodată,

chiar dacă uneori,

voi mai fi departe.

Am rătăcit, Doamne,

nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.

Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,

căutând glasuri care mângâie fără să mustre.

Am coborât în tăceri grele,

unde nu mai știam ce-i lumina,

și ce-i doar o umbră travestită în bine.

Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.

Mi-am clădit drumuri din visele mele,

dar toate duceau spre pustiu.

În zadar mi-am ridicat semne -

niciunul nu purta Numele Tău,

dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.

Și, când m-am rușinat de faptele mele,

Tu, nu Te-ai rușinat de mine,

ci m-ai lăsat să mă apropii,

chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.

Doamne,

nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,

și fă din suferința mea o jertfă curată,

și o răbdare care Te așteaptă

până la capăt.

Doamne, am fost întreg

când nu Te cunoșteam.

Dar întregirea aceea era o mască,

o haină de lut

care nu putea ține focul Tău.

Și ai început să mă sfârteci.

Nu cu ură,

ci cu o iubire

care nu cruță,

ce nu e veșnic.

Mi-ai rupt visurile,

nu ca să rămân gol,

ci ca să-mi arăți că doar visul Tău

poate fi cuib

pentru sufletul meu.

Mi-ai sfârtecat liniștea,

ca să-mi arăți

că pacea fără Tine

e doar o iluzie tăcută.

Mi-ai sfârtecat inima

și am simțit că nu mai sunt.

Dar din fiecare ciob,

ai făcut un drum spre Tine.

Sfârtecarea nu înseamnă moarte,

ci naștere nouă.

Când carnea se rupe,

duhul iese la lumină.

Când mintea se frânge,

adevărul poate pătrunde.

Doamne, sfârtecă-mă până la os

dacă acolo voi găsi începutul Tău.

Zdrobește-mi eul

dacă acolo se naște chipul Tău.

Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta

cu haina întreagă,

ci cu sufletul golit de mine

și plin de Tine.