Psalmi - XL - De ce mă vindeci, dacă mă pierd iar?
Doamne,
mă atingi cu mâna Ta
și simt cum răni se închid
în tăcerea unei clipe.
Mă vindeci, Doamne,
dar nu am puterea să rămân întreg.
De ce mă vindeci,
dacă mă pierd iar?
Mă ridici,
dar pașii mei alunecă mereu
în aceleași prăpăstii,
în aceleași iertări nesfârșite
care nu mai aduc schimbare.
De ce mă ridici, Doamne,
dacă voi cădea iar?
Întoarce-Ți fața spre mine
și spune-mi că pot rămâne sus.
Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,
că suferința nu este doar o cale
către un final ce-mi scapă.
Nu vreau doar o vindecare temporară,
nu vreau doar o cruce de care să mă agăț
până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.
Doamne, vindecă-mă întru totul,
nu doar în momentele când sunt zdrobit.
Fă ca o dată pentru totdeauna
să mă ridic și să nu mă mai pierd.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Ștefan Hristian Trofin
Data postării: 10 iunie
Vizualizări: 43
Poezii din aceiaşi categorie
Nu vreau mormânt
Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,
Chiar dacă-am fost din neam de faraon,
Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,
Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.
Nu mă interesează unde mă veți duce,
În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,
Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,
Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.
De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,
Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,
Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,
Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.
Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,
Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,
Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,
Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.
Разве плохо быть волком? (Редакт. версия)
Разве плохо быть волком?
Разве плохо быть волком?
Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким,
Ты певец, белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком?
Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,
Клетка ничто, в душе летающий беркут.
Разве плохо быть волком?
Голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв,
В темноте что стеной, мира где последний обрыв.
Разве плохо быть волком?
Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги,
Когда стая к стене тебя прижала, ты стоишь, собака бы сбежала.
Разве плохо быть волком?
В дыхании пару ты силы находишь,
Весь мир горит в аду, а ты даже не стонишь.
Bunicii nu mă tolerează (și nici eu pe ei)
Când se ia familia de tine,
Simţi că nimic din ce faci nu e bine,
Opinia ta e nulă,
Trăiești într-o bulă.
Mi-aș dori, dacă se poate,
Să fiu nebună, măcar în acte,
Să mă evite, să nu-mi vorbească.
Să mă arunc de la fereastră?
Li se pare comic sau câtuși de puţin amuzant
Să mă trateze ca pe un odorizant?
Miros frumos, nu mă observă;
Un pas greșit? Trec la rezervă.
C*aie, te rog eu cât de tare pot,
Aș trece oceanele înot
Ca să scap, în p*la mea,
De batjocura ta și-a ta și-a ta.
Nu-mi spune că n-o să mă descurc la facultate
Și c-o să mor de foame-n străinătate
Și că dacă mă despart de voi pălesc.
Șantaj ieftin, insulte gratuite,
Azi-mâine muriţi, nu uitaţi:
Eu vă cumpăr morminte.
De ce credeţi că-i OK
Să-mi daţi bully de 2 (doi) lei.
Îmi sporiţi anxietatea
Și plâng toată noaptea.
Trecut
Ce s-a făcut, e bun făcut,
Nimic nu schimbi din ce-a trecut.
Orice durere sau regret,
Doar roade sufletul, încet.
Învață deci din tot ce-a fost,
Vei da trecutului un rost.
Lucrează pentru ce-o să fie
Și vei găsi doar bucurie.
Vis...
În largul tăcerii, un tunet ascuns,
Îmi sună în piept ca un gând nerostit,
O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,
Deschide porți vechi spre un timp infinit.
Din pulberea nopții îmi fac un altar,
Cu stele asfințite și oceane de jar,
Iar gândul mă duce, străin și hoinar,
Prin somnul uitării, într-un vis secular.
Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,
Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,
Dar glasul iubirii, din visuri desprins,
Purcede prin mine și intră-n pământ.
Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,
Un cântec uitat între cer și pământ,
Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,
Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.
Ce pot face eu...?
Simt că Dumnezeu stă cu ochii pe mine
și mă veghează
prin cer, prin soare,
prin tot ce există în jurul meu.
De aceea, eu, nu pot fi eu...
pentru că nu mă simt în largul meu,
ci în largul Lui...
Nu pot avea taine,
nu mă pot ascunde,
nici măcar să gândesc nu pot...
El știe, El știe tot...
atotștiutorul, atotțiitorul...văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și, atunci, eu...eu ce sunt?
De ce mă faceți pe mine responsabil de toate?
Eu, sunt neatotștiutorul, neatotțiitorul și nevăzătorul!
Totul e de neînțeles!
Ce pot face eu, un biet muritor?
...
Eu, eu pot doar IUBI...
Atât!
Nu vreau mormânt
Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,
Chiar dacă-am fost din neam de faraon,
Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,
Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.
Nu mă interesează unde mă veți duce,
În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,
Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,
Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.
De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,
Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,
Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,
Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.
Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,
Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,
Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,
Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.
Разве плохо быть волком? (Редакт. версия)
Разве плохо быть волком?
Разве плохо быть волком?
Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким,
Ты певец, белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком?
Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,
Клетка ничто, в душе летающий беркут.
Разве плохо быть волком?
Голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв,
В темноте что стеной, мира где последний обрыв.
Разве плохо быть волком?
Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги,
Когда стая к стене тебя прижала, ты стоишь, собака бы сбежала.
Разве плохо быть волком?
В дыхании пару ты силы находишь,
Весь мир горит в аду, а ты даже не стонишь.
Bunicii nu mă tolerează (și nici eu pe ei)
Când se ia familia de tine,
Simţi că nimic din ce faci nu e bine,
Opinia ta e nulă,
Trăiești într-o bulă.
Mi-aș dori, dacă se poate,
Să fiu nebună, măcar în acte,
Să mă evite, să nu-mi vorbească.
Să mă arunc de la fereastră?
Li se pare comic sau câtuși de puţin amuzant
Să mă trateze ca pe un odorizant?
Miros frumos, nu mă observă;
Un pas greșit? Trec la rezervă.
C*aie, te rog eu cât de tare pot,
Aș trece oceanele înot
Ca să scap, în p*la mea,
De batjocura ta și-a ta și-a ta.
Nu-mi spune că n-o să mă descurc la facultate
Și c-o să mor de foame-n străinătate
Și că dacă mă despart de voi pălesc.
Șantaj ieftin, insulte gratuite,
Azi-mâine muriţi, nu uitaţi:
Eu vă cumpăr morminte.
De ce credeţi că-i OK
Să-mi daţi bully de 2 (doi) lei.
Îmi sporiţi anxietatea
Și plâng toată noaptea.
Trecut
Ce s-a făcut, e bun făcut,
Nimic nu schimbi din ce-a trecut.
Orice durere sau regret,
Doar roade sufletul, încet.
Învață deci din tot ce-a fost,
Vei da trecutului un rost.
Lucrează pentru ce-o să fie
Și vei găsi doar bucurie.
Vis...
În largul tăcerii, un tunet ascuns,
Îmi sună în piept ca un gând nerostit,
O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,
Deschide porți vechi spre un timp infinit.
Din pulberea nopții îmi fac un altar,
Cu stele asfințite și oceane de jar,
Iar gândul mă duce, străin și hoinar,
Prin somnul uitării, într-un vis secular.
Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,
Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,
Dar glasul iubirii, din visuri desprins,
Purcede prin mine și intră-n pământ.
Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,
Un cântec uitat între cer și pământ,
Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,
Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.
Ce pot face eu...?
Simt că Dumnezeu stă cu ochii pe mine
și mă veghează
prin cer, prin soare,
prin tot ce există în jurul meu.
De aceea, eu, nu pot fi eu...
pentru că nu mă simt în largul meu,
ci în largul Lui...
Nu pot avea taine,
nu mă pot ascunde,
nici măcar să gândesc nu pot...
El știe, El știe tot...
atotștiutorul, atotțiitorul...văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și, atunci, eu...eu ce sunt?
De ce mă faceți pe mine responsabil de toate?
Eu, sunt neatotștiutorul, neatotțiitorul și nevăzătorul!
Totul e de neînțeles!
Ce pot face eu, un biet muritor?
...
Eu, eu pot doar IUBI...
Atât!
Alte poezii ale autorului
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - II - Frate cu Iov
Ia-mi tot, Doamne.
Despoaie-mi viața de hainele ei moi.
Rupe-mi pâinea în două
și lasă vântul să mi-o fure.
Să nu mai am nimic —
nici nume, nici masă, nici vis.
Fă-mă frate cu Iov,
cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,
dar n-a pierdut cerul din priviri.
Dacă Tu ești mai mult decât toate,
arată-mi asta luându-mi totul.
Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,
lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.
Dă-mi fierberea întrebării lui,
răbdarea zdrobită,
tăcerea când prietenii-l judecau
și nădejdea aceea care nu se stinge,
chiar când nimic nu mai are rost.
Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.
Că sufletul e mai prețios decât carnea.
Că Tu ești acolo și în cenușă,
și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.
Ia-mi tot.
Dar nu-mi lua glasul
cu care Te pot striga.
Psalmi - VI - Dulceața amăgirilor
Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,
căci veneau cu vorbe moi,
cu promisiuni de liniște,
dar fără cruce,
cu zbor, dar fără cer,
cu iubire, dar fără Adevăr.
Erau dulci —
nu la gust,
ci în uitare.
Mă făceau să nu mai simt
pustiu, sete, dor…
Nimic.
Și mi-am spus:
„E bine aici.
Mai stau puțin.”
Dar „puținul” s-a făcut ani,
și dulceața a devenit somn,
iar somnul — moarte tăcută.
Tu, însă, n-ai venit cu foc,
nici cu fulger,
ci cu o amintire
care durea:
chipul meu,
așa cum l-ai gândit Tu,
și nu cum l-am modelat eu.
Atunci am plâns nu pentru păcat,
ci pentru cât de ușor
l-am numit binecuvântare.
Amăgirile mele nu m-au trădat,
ci m-au adormit.
Dar Tu m-ai strigat pe nume
și ai rupt dulceața cu amărăciune,
ca să-mi redai foamea
de cer.
Psalmi - XXXVII - Seceta sufletului
Doamne, pustiul mă strânge,
și inima mea bate-n goluri de piatră.
Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,
și setea nu curge, ci arde.
Unde ți-ai ascuns picătura de har?
Căci strig și nu-mi răspunzi —
nu ca un refuz,
ci ca un cer mut,
ca un pământ crăpat de uitare.
M-ai lăsat să mă scutur de mine,
să-mi văd goliciunea dinăuntru,
să plâng cu gura uscată
și să nu mai cer,
ci să te caut.
Și-acum, în tăcerea cea grea,
îți simt suflarea —
nu în ploaie,
ci în așteptarea ploii.
Psalmi - XLIV - Lupta cu mine însumi
Doamne,
fiecare clipă este o luptă
cu mine însumi.
Mă întorc și mă pierd,
și mă regăsesc mereu
în aceleași rădăcini de durere.
Am crezut că mă voi ridica
dincolo de propria-mi umbră,
dar în fiecare pas pe care îl fac,
umbra mea mă urmărește.
Nu sunt întreg, Doamne,
ci fragmente de gânduri rupte,
mângâiere între lacrimi,
spărturi de speranță
care nu pot fi vindecate.
Mi-e frică să mă uit în adâncul meu
pentru că știu că mă voi pierde.
Mă tem că nu voi găsi acel loc
unde inima mea se poate odihni
fără frică de ea însăși.
Te chem în fiecare pas, Doamne,
pentru că știu că Tu ești singurul
care mă poate salva de mine.
Fiecare clipă este o bătălie,
dar dacă Tu mă ții în brațele Tale,
mă voi ridica.
Mă lupt cu mine însumi,
dar știu că Tu vei câștiga,
pentru că în mijlocul acestei lupte
voi învăța să fiu Eu,
doar prin Tine.
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - II - Frate cu Iov
Ia-mi tot, Doamne.
Despoaie-mi viața de hainele ei moi.
Rupe-mi pâinea în două
și lasă vântul să mi-o fure.
Să nu mai am nimic —
nici nume, nici masă, nici vis.
Fă-mă frate cu Iov,
cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,
dar n-a pierdut cerul din priviri.
Dacă Tu ești mai mult decât toate,
arată-mi asta luându-mi totul.
Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,
lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.
Dă-mi fierberea întrebării lui,
răbdarea zdrobită,
tăcerea când prietenii-l judecau
și nădejdea aceea care nu se stinge,
chiar când nimic nu mai are rost.
Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.
Că sufletul e mai prețios decât carnea.
Că Tu ești acolo și în cenușă,
și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.
Ia-mi tot.
Dar nu-mi lua glasul
cu care Te pot striga.
Psalmi - VI - Dulceața amăgirilor
Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,
căci veneau cu vorbe moi,
cu promisiuni de liniște,
dar fără cruce,
cu zbor, dar fără cer,
cu iubire, dar fără Adevăr.
Erau dulci —
nu la gust,
ci în uitare.
Mă făceau să nu mai simt
pustiu, sete, dor…
Nimic.
Și mi-am spus:
„E bine aici.
Mai stau puțin.”
Dar „puținul” s-a făcut ani,
și dulceața a devenit somn,
iar somnul — moarte tăcută.
Tu, însă, n-ai venit cu foc,
nici cu fulger,
ci cu o amintire
care durea:
chipul meu,
așa cum l-ai gândit Tu,
și nu cum l-am modelat eu.
Atunci am plâns nu pentru păcat,
ci pentru cât de ușor
l-am numit binecuvântare.
Amăgirile mele nu m-au trădat,
ci m-au adormit.
Dar Tu m-ai strigat pe nume
și ai rupt dulceața cu amărăciune,
ca să-mi redai foamea
de cer.
Psalmi - XXXVII - Seceta sufletului
Doamne, pustiul mă strânge,
și inima mea bate-n goluri de piatră.
Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,
și setea nu curge, ci arde.
Unde ți-ai ascuns picătura de har?
Căci strig și nu-mi răspunzi —
nu ca un refuz,
ci ca un cer mut,
ca un pământ crăpat de uitare.
M-ai lăsat să mă scutur de mine,
să-mi văd goliciunea dinăuntru,
să plâng cu gura uscată
și să nu mai cer,
ci să te caut.
Și-acum, în tăcerea cea grea,
îți simt suflarea —
nu în ploaie,
ci în așteptarea ploii.
Psalmi - XLIV - Lupta cu mine însumi
Doamne,
fiecare clipă este o luptă
cu mine însumi.
Mă întorc și mă pierd,
și mă regăsesc mereu
în aceleași rădăcini de durere.
Am crezut că mă voi ridica
dincolo de propria-mi umbră,
dar în fiecare pas pe care îl fac,
umbra mea mă urmărește.
Nu sunt întreg, Doamne,
ci fragmente de gânduri rupte,
mângâiere între lacrimi,
spărturi de speranță
care nu pot fi vindecate.
Mi-e frică să mă uit în adâncul meu
pentru că știu că mă voi pierde.
Mă tem că nu voi găsi acel loc
unde inima mea se poate odihni
fără frică de ea însăși.
Te chem în fiecare pas, Doamne,
pentru că știu că Tu ești singurul
care mă poate salva de mine.
Fiecare clipă este o bătălie,
dar dacă Tu mă ții în brațele Tale,
mă voi ridica.
Mă lupt cu mine însumi,
dar știu că Tu vei câștiga,
pentru că în mijlocul acestei lupte
voi învăța să fiu Eu,
doar prin Tine.