Psalmi - XL - De ce mă vindeci, dacă mă pierd iar?

Sunt gânduri, Doamne,

care nu se spun.

Nu pentru că nu știu cuvintele,

ci pentru că mi-e teamă

să le rostesc.

Gânduri încolțite în noapte,

ascunse sub zâmbete,

neîmpărtășite nici măcar inimii mele.

Și totuși, ele cresc —

tăcute, grele,

ca pietrele care nu fac ziduri,

ci morminte.

Le port ca pe niște lanțuri

invizibile,

dar simțite cu fiecare pas.

Și când vreau să mă rog,

ele îmi sugrumă glasul

cu tăcerea lor de plumb.

Dar Tu, Doamne, știi…

Chiar și ce n-am spus.

Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.

Și nu Te dai înapoi.

Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,

și aprinzi o lumină slabă —

nu ca să mă judeci,

ci ca să mă ridici.

Învață-mă, Doamne,

să-Ți dau și ce nu pot rosti,

să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,

ci și nodul din rugă.

Ca să pot respira din nou —

nu aer,

ci adevăr.

Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut

o sete de cer și o rană de sânge.

Și am umblat prin patimi

ca un orb care simte lumina,

dar n-o poate privi.

Fiecare cădere m-a îmbrăcat

cu o haină mai grea,

și păcatul — strâns la piept —

a crescut ca un fiu bolnav

ce nu vrea să moară.

Dar Tu nu m-ai urât.

Ai stat la marginea focului,

lăsându-mă să ard

până când cenușa mea

n-a mai avut unde să se risipească.

Și-atunci mi-ai vorbit —

nu cu tunete,

ci cu atingerea unei suferințe

care nu mai cere iertare,

ci renaștere.

Patimile mele s-au făcut cruce,

și crucea — drum.

Apoi, pe lemnul rușinii,

mi-ai scris un nume nou:

Cel ce nu se va pierde,

ci, va Învia...

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Irigă pustiul din mine, Doamne,

nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!

Rădăcinile mele beau de ani otravă

și încă mai cresc…

Cine altul, dacă nu Tu,

poate schimba o inimă încolțită de spini?

Am săpat fântâni în lutul păcatului

și-am băut din ele minciuni dulci.

M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,

și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.

Doamne, intră Tu!

Nu bate la ușă — dărâmă!

Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,

dărâmă cuvintele mele goale,

și pune în loc o rugăciune care plânge.

Irigă-mă cu sângele Tău,

cu iertarea care arde și mântuie!

Fă din oasele mele uscate

un altar viu,

unde Tu să locuiești.

Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.

Dovedește-mă cu blândețe,

zdrobește-mă cu milă,

dar nu mă lăsa

să-mi port singur setea până la moarte.

Tu ești Apa cea Vie.

Nu-mi da picături.

Scufundă-mă în Tine —

să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,

doar să știu că ești acolo.

Și că pustiul a înflorit.

Zbor înspre Tine cu aripile legate.

Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.

Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,

dar duhul meu plânge după Lumină.

Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,

din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,

căci dorul meu nu-i de pământ și lut,

ci de lumina Ta — și de început.

Tu, care ai suflat viață peste țărână,

Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,

vino și în mine — și despică această legătură.

Dezleagă-mă, Doamne.

N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.

Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.

Nu am cântec, ci tăcere grea.

Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.

Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.

Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.

Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.

Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.

Dar dorul meu, Doamne, e cerul.

Și numai Tu poți să mă ridici.

Dezleagă-mă, Doamne.

Și voi zbura, nu pentru mine,

ci pentru slava Numelui Tău.

Doamne,

nu trupul meu mă doare cel mai tare,

ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.

Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,

că s-au uscat izvoarele visului,

că freamătul inimii s-a stins

sub povara unor zile care nu mai ard.

Nu mai tresar la frumusețea zorilor,

nu mai plâng când aud numele Tău,

ci doar Te caut în golul

care a crescut odată cu mine.

E o bătrânețe a duhului,

nu a oaselor, ci a speranței.

Mă simt ca o carte răsfoită prea des,

cu pagini șterse de lacrimi

pe care nimeni nu le mai citește.

Dar Ție, Doamne,

Îți aduc această bătrânețe lăuntrică

ca pe o ofrandă tăcută,

și Te rog: fă din ea pământ nou.

Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,

să înverzească din nou,

să creadă din nou,

să viseze și să Te strige

cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.

Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,

ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.

(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")

Mi-am pus în gând a povesti

Cu cel mai vârstnic om din sat,

Istorii vechi. Dar, omul meu

Cu tot cu ele, a plecat.

Multe voiam sã îl întreb...

Dar, vezi, regretele-s târzii!

Asearã, cineva mi-a spus

Cã nu mai e printre cei vii.

E prea târziu sã-mi parã rãu,

Dar mã gândesc acum, aşa:

Ori moartea lui mi le-a rãpit,

Ori însãşi amânarea mea...

Nu îi e omului nici viaţa,

Nici timpul, la-ndemâna lui!

În grabã mare vine ziua

Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...

                    ☆

Şi viaţa omului, şi vorba-i

Se risipesc, ca prafu-n vânt.

Va mai trãi în amintirea-mi

Şi niciodatã pe pãmânt.

Lungă-i viaţa şi frumoasă

Rătăcind prin norii iernii

Să ai grijă de a ta mireasă

În vacarmul gol al lumii

De va fi să+ţi fie frig vreodată

Nu uita să ai cu tine

Haina de la mama ta brodată

Fiinţe-i dragi să-i fie bine

Omului năpăstuit de trecutul dureros

Timpul tău să-i fie hrană

Iar credinţa în Hristos

În cuvânt să-ţi fie caldă

Iar ând viforul ispitelor

Va veni împotriva sorţii

Să priveşti asupra treptelor

Bucurându-ţi iar părinţii.

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină;

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna,

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

Aș vrea să plâng alăturea de Tine

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.

Focul nu arde singur —
îi trebuie aer, lemn,
și o mână
care a uitat să tremure.

Pe bună dreptate nu te cunosc pe tine,

O umbră ce a fost cândva o siluetă,

Un soare ce s-a luminat pe sine,

Ai fost un bun prieten.

O adiere ușoară de mai a lăsat o greutate în urmă,

A trecut vijelia și a ieșit iarăși soarele,

Un bun tovarăș alături de care am trecut furtuna,

Alături de care s-au liniștit apele.

Și fug oamenii pe lângă mine,întrec momentele pe secunde,

Dar nimeni nu-mi poate fi un prieten așa cum mi-ai fost tu,

Permite-mi să te felicit dragă,

Acum îmi ești un frate bun.