Psalmi - XLVI - Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru

Pășeam spășit pe păru-ți lung,

În visul tău ca să ajung,

Să-ți mângâi noaptea tulburată,

Să-ți spun adio înc- odată.

Și-mi car singurătatea istovit,

Pe gândurile unui neiubit,

Și trec prin râu și dorm pe plantă,

Iar noaptea, Luna mi-e amantă,

Iar raza rece-mi intră-n tâmple,

Cu gânduri, mintea să îmi umple,

Din mine cad ca dintr-un pom isteric,

Doar frunze de nisip și întuneric,

Mânate în vârtej spre-o caravană,

De-un vânt stârnit din a mea rană,

Sunt despuiat de orișice trăire,

Și nu mai știu de-a mea menire,

Și merg, și merg spre orișiunde,

Acolo unde nu mă pot ascunde,

Pe păru-ți lung spre visul tău,

Să-ți spun adio și să-mi pară rău!

Demult mi-am spus să nu mai scriu

Despre ce simt și mai ales ce văd,

Despre minciună și ura dintre noi

Să zic că totu-i bine și..nu prăpăd. 

Tot timpul am crezut că-s optimist

Și răul, nedreptatea..au vindecare,

Spre adevăr mereu gândul m-a dus

Și am sperat că omu-i în schimbare. 

Privesc în jur și greu pot să 'nțeleg

De ce este război și mor nevinovați,

Iar pacea, parcă nimeni n-o dorește

Și pruncii nenăscuți, nu știu..de tați. 

Privirea mi se duce și înspre oameni

Care mai ieri trăiau în dulce armonie,

Iar azi nu știu pe cine vina s-o arunc

Că tot ce noi trăim..e mare dușmănie. 

Astfel, am devenit și eu un pesimist

Și mi-am pierdut busola, ce-mi arăta,

Direcția cea bună, acum necunoscută

Așa că'ncerc, prin vers..ceva a corecta!

Vine vara cea dorită

De copii mult îndrăgită

Vara cu mireasma ei

Vestitoarea vacanței.

Florile au început să Inflorească

Albinuțele să roiască

Din floare-în floare pentru polenizare.

Tractoriști pe câmpuri ară

Până când se lasă seară

Și încep a semăna

Să aibă ce recolta.

Copii se bucură de soare

Că pot merge la mare

La mare când au ajuns

S-au bucurat nespus.

Și că vara sa încheiat

Copii s-au bucurat

Că vor începe școala iar

Cu un an nou școlar.

De Cocoru David Cristian

Ființe umane cu ochi încercănați și obosiți; tristețe.

Meditație și muzică de jazz;

jazz care pătrunde în liniștea profundă

a îngerilor însângerați;

îngeri albi, care luptă necontenit

pentru deșteptare; a deveni conștient

de tine însuți sau a te trezi într-o realitate mărginită;

ochi-orb și gândire lipsită de discernământ; albire ;

Pol,

rasism,

aziluri,

execuții,

prostituție,

femei violate,

atacuri teroriste;

febra dengue, salarii mici,

imigrație ilegală,

virus Zika și Chikungunya,

Colecții heraldice, blazoane,

impactul meteoriților,

combinatii genetice,

militantism islamist,

focuri în natură,

monetizare ,

război,drone,

răstigniri,

răpiri,

sfincși,

 +

plăci,

droguri,

cocktailuri,

cutremure,

valuri de ocean,

vortexuri, tornade,

hărțuiri sexuale,

represiuni evidente,

malformații congenitale;

vânzări de artefacte furate,

alimente pentru oameni lihniți,

politici pentru refugiați,

dezastrele nucleare,

șomajul sezonier,

alunecări de sol,

creșteri de prețuri,

vulcanii activi,

coafuri,

nudism,

vis,

 @

cub,

crime,

ochelari,

benzinarii,

succès teatral,

ghețari topindu-se,

lucrări interimare;

strategiile tăcute,

copii- bolnavi asimptomatici,

proteste care blochează drumuri,

șoferi având temperamente diferite și

conducând mașini diferite,

mașini cu faruri care clipesc, în timp ce motoarele lor

țipă precum anumite instrumente muzicale,

copaci care strigă și pistoale care

scriu poezii lirice cu găurile pe care le fac în pereți,

versuri de jazz penetrând tăcerea

îngerilor însângerați,

îngeri într-o luptă neînfricată pentru

trezirea la această nouă realitate.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Poezia este publicata.

Nici bună ziua n-aș mai zice,

De când cu toții ne vedem străini,

Ne este inima făcută arșice,

Și sufletul învăluit în spini.

Nici bună seara n-aș mai spune,

Când văd că-ntoarceți capul în opus,

La gură vă apare albe spume,

Chiar dacă nu aveți nimic de spus.

M-am răzgândit, și adio vă mai zic,

Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,

Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,

Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.

Suspină pereții în noapte, sufletele ce-au îngropat

Şi vântul hârâie-n pervazuri şi-n geamul crāpat.

Prin crengi, un luminar se zbate-n tenebre,

Despletind din pereți siluete funebre.

În răpăitul de ploaie solemn cadențat,

O cucuvea solitară macabru geme printr-o umbră de sat.

Sunt gânduri, Doamne,

care nu se spun.

Nu pentru că nu știu cuvintele,

ci pentru că mi-e teamă

să le rostesc.

Gânduri încolțite în noapte,

ascunse sub zâmbete,

neîmpărtășite nici măcar inimii mele.

Și totuși, ele cresc —

tăcute, grele,

ca pietrele care nu fac ziduri,

ci morminte.

Le port ca pe niște lanțuri

invizibile,

dar simțite cu fiecare pas.

Și când vreau să mă rog,

ele îmi sugrumă glasul

cu tăcerea lor de plumb.

Dar Tu, Doamne, știi…

Chiar și ce n-am spus.

Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.

Și nu Te dai înapoi.

Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,

și aprinzi o lumină slabă —

nu ca să mă judeci,

ci ca să mă ridici.

Învață-mă, Doamne,

să-Ți dau și ce nu pot rosti,

să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,

ci și nodul din rugă.

Ca să pot respira din nou —

nu aer,

ci adevăr.

Când îmi ridic ochii către cer,

nu văd doar stele —

ci durerea unei lumi ce tânjește.

Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,

un dor care mă arde

și mă înalță către mângâierea necunoscută,

Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,

ci o inimă smerită,

care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.

Sufletele noastre sunt o candelă mică,

dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde

și nu o vei lăsa să se stingă.

În pustiu, am căutat apa,

dar am găsit doar nisip.

În noapte, am căutat lumina,

dar am găsit doar umbrele proprii.

Și totuși, în fiecare pas,

mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.

Nu mă întreba ce-i cerul,

Doamne,

căci cerul este dorul de Tine

și chemarea care vine dinlăuntru.

Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz

pentru a putea simți iarăși pacea cerului,

și un dor adânc ce mă va purta

dincolo de orice durere.

Doamne,

ai îngăduit să intru în foc

nu ca să mă pierzi,

ci ca să-mi topești coaja păcatului

până nu mai rămâne nimic

decât durerea de a fi viu cu adevărat.

Am plâns în mijlocul flăcărilor

și am strigat: „M-ai uitat!”

Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine

și-mi arătai că suferința

nu e capătul,

ci începutul renașterii.

Focul nu m-a nimicit,

ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit

împotriva Ta.

Mi-a sfărâmat voința bolnavă

și mi-a dezgolit inima

ca să Te încapă din nou.

Baia de foc, Doamne,

a fost valea rușinii mele,

dar și altarul unde am înțeles

că iertarea nu vine rece,

ci fierbinte,

ca o rană care începe să se închidă.

M-ai lăsat să ard,

ca să învăț, cum să fac

să lumineze ceva din mine.

Focul Tău e greu,

dar e singurul care nu ucide,

ci curăță.

E judecata care iubește,

e rana care vindecă.

Și dacă tot ce am fost,

trebuie să piară în flăcări,

Doamne,

nu pleca din cuptor

câtă vreme eu ard.

Rămâi cu mine

în această baie de foc,

până când nu voi mai fi al meu,

ci numai al Tău 

Boala mea, Doamne,

n-a venit ca o pedeapsă,

ci ca un leagăn

în care m-ai așezat

ca să nu mai fug.

La început am strigat —

să plece, să tacă, să moară.

Dar ea a rămas,

și în liniștea ei

am început să Te aud.

Mi-ai legat trupul

ca să-mi dezlegi sufletul,

mi-ai înfrânt mersul

ca să-mi întinzi zborul.

Când durerea m-a așezat la pământ,

am început să privesc cerul.

În febră, în slăbiciune,

în carnea care se rupe,

Tu ai semănat cântare —

nu pentru gură, ci pentru inimă.

Am înțeles că boala

e o școală tăcută

unde nu se învață cu mintea,

ci cu inima frântă în rugă.

Și acum nu mai cer să treacă,

ci să-și împlinească rostul:

să mă legene, încet,

spre Tine.

Ia-mi tot, Doamne.

Despoaie-mi viața de hainele ei moi.

Rupe-mi pâinea în două

și lasă vântul să mi-o fure.

Să nu mai am nimic —

nici nume, nici masă, nici vis.

Fă-mă frate cu Iov,

cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,

dar n-a pierdut cerul din priviri.

Dacă Tu ești mai mult decât toate,

arată-mi asta luându-mi totul.

Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,

lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.

Dă-mi fierberea întrebării lui,

răbdarea zdrobită,

tăcerea când prietenii-l judecau

și nădejdea aceea care nu se stinge,

chiar când nimic nu mai are rost.

Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.

Că sufletul e mai prețios decât carnea.

Că Tu ești acolo și în cenușă,

și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.

Ia-mi tot.

Dar nu-mi lua glasul

cu care Te pot striga.

Este amurg acum, Doamne,

și totuși nu este întuneric.

Este acea jumătate de lumină

care nu vrea să plece,

dar nici nu vrea să rămână.

Și mă aflu între două lumi:

una care mă cheamă să plec,

și alta care mă cheamă să mă întorc.

Aș vrea să rămân,

dar nu mai știu unde.

Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,

de iluzii care au murit tăcut,

și acum în amurgul Tău

nu mai cer răspunsuri,

ci liniște.

Sufletul meu se așează în întuneric

ca într-un leagăn de dorințe împlinite.

Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,

ci cu o adâncire în sine,

ca o apă care se retrage

pentru a face loc unui nou răsărit.

În amurgul mântuirii,

nu mai caut drumuri,

nu mai caut mângâieri sau voci.

Doar tăcerea Ta

care mă îmbrățișează

înainte de a cunoaște lumina.

Știu că nu voi înțelege

până nu voi trăi mântuirea,

nu ca un țel de atins,

ci ca o întâlnire cu adevărul,

în amurgul în care Tu

mă înveți să mă odihnesc,

înainte de zorii veșnici.