Psalmi - XLVI - Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru
Doamne,
nu trupul meu mă doare cel mai tare,
ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.
Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,
că s-au uscat izvoarele visului,
că freamătul inimii s-a stins
sub povara unor zile care nu mai ard.
Nu mai tresar la frumusețea zorilor,
nu mai plâng când aud numele Tău,
ci doar Te caut în golul
care a crescut odată cu mine.
E o bătrânețe a duhului,
nu a oaselor, ci a speranței.
Mă simt ca o carte răsfoită prea des,
cu pagini șterse de lacrimi
pe care nimeni nu le mai citește.
Dar Ție, Doamne,
Îți aduc această bătrânețe lăuntrică
ca pe o ofrandă tăcută,
și Te rog: fă din ea pământ nou.
Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,
să înverzească din nou,
să creadă din nou,
să viseze și să Te strige
cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.
Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,
ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 10 июня
Views: 35
Poems in the same category
Lichele indispensabile
Nu mã plâng de supãrare,
Cã nu are niciun rost;
Fiindcã nu-i o zi sub soare
Sã nu dau peste vreun prost!
Când îşi cascã gura mare
Şi-mi transmite-al sãu venin,
Mult prea blândã mi se pare
Muşcãtura de asin!
Parcã-l scoate ciuma-n cale,
Sau eu însumi l-aş chema!
Dar lui i se par normale
Cheful lui, rãbdarea mea...
Când îmi merge cel mai bine,
Când mi-e soarele mai drag,
Mã trezesc, din zãri senine,
Peste ceafã, c-un ciomag!
Când vrea cerul sã m-asculte
Şi e roş la orizont,
O lichea, din cele multe
Sare-n cale-mi, c-un afront.
De n-ar exista prostia
Şi, de n-ar avea copii,
Seacã, nu ar fi pustia,
Viaţa, viaţã n-ar mai fi!
Pe neisprãvitul mare,
Cât şi pe cel mititel,
Netratându-i, ca atare,
Veţi pãţi şi voi, la fel!
Decât falnica prostie
Sã vã facã vreun hatâr,
Preferaţi, cu bucurie,
Muşcãtura de catâr!
Alchimia visului
Zero-i număr potrivit,
Când nulitatea s-a ivit,
La miez de noapte n-a dormit,
Nici cu mine n-a vorbit.
Un, doi, trei și-au pornit,
Dar târziu s-au tot trezit,
Pe cer stelele-au sclipit,
Și luna i-a tot privit.
Patru stele sclipitoare,
Străluceau tot cu splendoare...
Cinci păsări ne-au cântat ,
Ce frumos au răsunat!
Șase-i ora la moment,
Cu timp în rafinament ,
Iar la geam când am privit,
Soarele a răsărit.
Șapte, opt și mai departe,
Nimeni nu poate răzbate.
Timp frumos, dar s-a oprit
Cum și visul s-a sfârșit.
Între lună și-ntre stele,
Stau visele mele,
În dans cosmic ele zboară,
Nicăieri nu mai coboară.
06.05.24
Psalmi - LXIX - Dorul de cer
Când îmi ridic ochii către cer,
nu văd doar stele —
ci durerea unei lumi ce tânjește.
Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,
un dor care mă arde
și mă înalță către mângâierea necunoscută,
Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,
ci o inimă smerită,
care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.
Sufletele noastre sunt o candelă mică,
dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde
și nu o vei lăsa să se stingă.
În pustiu, am căutat apa,
dar am găsit doar nisip.
În noapte, am căutat lumina,
dar am găsit doar umbrele proprii.
Și totuși, în fiecare pas,
mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.
Nu mă întreba ce-i cerul,
Doamne,
căci cerul este dorul de Tine
și chemarea care vine dinlăuntru.
Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz
pentru a putea simți iarăși pacea cerului,
și un dor adânc ce mă va purta
dincolo de orice durere.
S-a dus un an
S-a dus un an cu rele, bune,
Am râs, am plâns și am iubit ,
Dar la sfârșitul lui pot spune
Că l-am trăit cum mi-am dorit.
Am fost corect față de mine,
Față de cei din jurul meu,
De-am făcut rău, de-am făcut bine,
Mă judecă doar Dumnezeu.
Am încercat ca-n orice faptă
Să fac un bine și s-ajut
Și-am tras din greu să nu-i las baltă
Pe cei ce-n mine au crezut.
Am strâns din dinți, am muncit bine
Și la o parte nu m-am dat
Și am fost mulțumit de mine
În tot ce am realizat.
Un strop din mine-am pus în toate,
Fără ca-n schimb s-aștept ceva
Și astăzi, când mă uit în spate,
Nu am nimic ce regreta.
Sunt mândru de-orice vorbă spusă,
Sunt mândru de-orice gest făcut,
De orice alinare-adusă
Cuiva total necunoscut,
Că am trăit cu demnitate,
Că n-am făcut vreun compromis,
Sunt mândru în totalitate
De orice vers care l-am scris.
Am făcut ce-am crezut că-i bine
Și inima-am știut s-ascult
Cu ce sunt eu nu mi-e rușine,
La anul o să fiu mai mult!
Isus la Tine
Isus la Tine vin
Durerea sa mi-o alin
Cantec de lauda iti aduc
Trisetea ele mi-o usuc
Isus la Tine vin
Ca in ceruri sa ma imbraci in haine de in
Osanale vom canta
Spunand: ,,Sfant esti draga Osana !''
Isus la Tine vin mereu
La Tine,o al meu Dumnezeu !
Sa ma duci pe cai drepte
Ca sa nu o iau strambe trepte
Isus la Tine vin alergand
Mereu cu Tine-n gand !
In cer Te voi lauda mereu
Pe Tine al meu scump Dumnezeu
Osanale vom canta
Spunand: ,,Sfant esti draga Osana !''
Chiar daca pacatuiesc
Tu ma chemi ca sa ma pocaiesc
Si sa nu ma mai prostesc
Isus la Tine vin entuziasmat
In slava sa te vad neincetat
Rapit la cer
Cu un Rege vesnic in cer
Lichele indispensabile
Nu mã plâng de supãrare,
Cã nu are niciun rost;
Fiindcã nu-i o zi sub soare
Sã nu dau peste vreun prost!
Când îşi cascã gura mare
Şi-mi transmite-al sãu venin,
Mult prea blândã mi se pare
Muşcãtura de asin!
Parcã-l scoate ciuma-n cale,
Sau eu însumi l-aş chema!
Dar lui i se par normale
Cheful lui, rãbdarea mea...
Când îmi merge cel mai bine,
Când mi-e soarele mai drag,
Mã trezesc, din zãri senine,
Peste ceafã, c-un ciomag!
Când vrea cerul sã m-asculte
Şi e roş la orizont,
O lichea, din cele multe
Sare-n cale-mi, c-un afront.
De n-ar exista prostia
Şi, de n-ar avea copii,
Seacã, nu ar fi pustia,
Viaţa, viaţã n-ar mai fi!
Pe neisprãvitul mare,
Cât şi pe cel mititel,
Netratându-i, ca atare,
Veţi pãţi şi voi, la fel!
Decât falnica prostie
Sã vã facã vreun hatâr,
Preferaţi, cu bucurie,
Muşcãtura de catâr!
Alchimia visului
Zero-i număr potrivit,
Când nulitatea s-a ivit,
La miez de noapte n-a dormit,
Nici cu mine n-a vorbit.
Un, doi, trei și-au pornit,
Dar târziu s-au tot trezit,
Pe cer stelele-au sclipit,
Și luna i-a tot privit.
Patru stele sclipitoare,
Străluceau tot cu splendoare...
Cinci păsări ne-au cântat ,
Ce frumos au răsunat!
Șase-i ora la moment,
Cu timp în rafinament ,
Iar la geam când am privit,
Soarele a răsărit.
Șapte, opt și mai departe,
Nimeni nu poate răzbate.
Timp frumos, dar s-a oprit
Cum și visul s-a sfârșit.
Între lună și-ntre stele,
Stau visele mele,
În dans cosmic ele zboară,
Nicăieri nu mai coboară.
06.05.24
Psalmi - LXIX - Dorul de cer
Când îmi ridic ochii către cer,
nu văd doar stele —
ci durerea unei lumi ce tânjește.
Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,
un dor care mă arde
și mă înalță către mângâierea necunoscută,
Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,
ci o inimă smerită,
care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.
Sufletele noastre sunt o candelă mică,
dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde
și nu o vei lăsa să se stingă.
În pustiu, am căutat apa,
dar am găsit doar nisip.
În noapte, am căutat lumina,
dar am găsit doar umbrele proprii.
Și totuși, în fiecare pas,
mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.
Nu mă întreba ce-i cerul,
Doamne,
căci cerul este dorul de Tine
și chemarea care vine dinlăuntru.
Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz
pentru a putea simți iarăși pacea cerului,
și un dor adânc ce mă va purta
dincolo de orice durere.
S-a dus un an
S-a dus un an cu rele, bune,
Am râs, am plâns și am iubit ,
Dar la sfârșitul lui pot spune
Că l-am trăit cum mi-am dorit.
Am fost corect față de mine,
Față de cei din jurul meu,
De-am făcut rău, de-am făcut bine,
Mă judecă doar Dumnezeu.
Am încercat ca-n orice faptă
Să fac un bine și s-ajut
Și-am tras din greu să nu-i las baltă
Pe cei ce-n mine au crezut.
Am strâns din dinți, am muncit bine
Și la o parte nu m-am dat
Și am fost mulțumit de mine
În tot ce am realizat.
Un strop din mine-am pus în toate,
Fără ca-n schimb s-aștept ceva
Și astăzi, când mă uit în spate,
Nu am nimic ce regreta.
Sunt mândru de-orice vorbă spusă,
Sunt mândru de-orice gest făcut,
De orice alinare-adusă
Cuiva total necunoscut,
Că am trăit cu demnitate,
Că n-am făcut vreun compromis,
Sunt mândru în totalitate
De orice vers care l-am scris.
Am făcut ce-am crezut că-i bine
Și inima-am știut s-ascult
Cu ce sunt eu nu mi-e rușine,
La anul o să fiu mai mult!
Isus la Tine
Isus la Tine vin
Durerea sa mi-o alin
Cantec de lauda iti aduc
Trisetea ele mi-o usuc
Isus la Tine vin
Ca in ceruri sa ma imbraci in haine de in
Osanale vom canta
Spunand: ,,Sfant esti draga Osana !''
Isus la Tine vin mereu
La Tine,o al meu Dumnezeu !
Sa ma duci pe cai drepte
Ca sa nu o iau strambe trepte
Isus la Tine vin alergand
Mereu cu Tine-n gand !
In cer Te voi lauda mereu
Pe Tine al meu scump Dumnezeu
Osanale vom canta
Spunand: ,,Sfant esti draga Osana !''
Chiar daca pacatuiesc
Tu ma chemi ca sa ma pocaiesc
Si sa nu ma mai prostesc
Isus la Tine vin entuziasmat
In slava sa te vad neincetat
Rapit la cer
Cu un Rege vesnic in cer
Other poems by the author
Psalmi - XXXVII - Seceta sufletului
Doamne, pustiul mă strânge,
și inima mea bate-n goluri de piatră.
Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,
și setea nu curge, ci arde.
Unde ți-ai ascuns picătura de har?
Căci strig și nu-mi răspunzi —
nu ca un refuz,
ci ca un cer mut,
ca un pământ crăpat de uitare.
M-ai lăsat să mă scutur de mine,
să-mi văd goliciunea dinăuntru,
să plâng cu gura uscată
și să nu mai cer,
ci să te caut.
Și-acum, în tăcerea cea grea,
îți simt suflarea —
nu în ploaie,
ci în așteptarea ploii.
Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii
Frica, Doamne, nu strigă —
ea șoptește.
Și-n șoapta ei
se clatină stâncile credinței
și se face ceață în suflet.
Am privit lumea cu ochii închiși,
căutând siguranță în ziduri,
în oameni, în mine —
dar zidurile cad,
oamenii pleacă,
și eu mă tem de mine însumi.
Frica e un dumnezeu mic,
dar gelos,
care cere închinare
zi de zi, clipă de clipă,
până ce genunchii slăbesc
nu de rugă, ci de spaimă.
Și totuși, Tu m-ai chemat
nu cu tunet,
ci cu o liniște
care nu se teme.
Mi-ai spus:
„Nu frica e primejdia,
ci să crezi că ea e stăpână.
Eu sunt Cel ce a spart mormântul,
nu Cel ce se ascunde în umbre.”
Și-am ieșit —
nu curajos,
ci ascultător,
cu pasul tremurat,
dar cu inima în Tine.
Psalmi - XV - Tăcerea înaltă
Doamne, unde este glasul Tău,
Când strigătul meu sparge nopțile goale?
Am pus lumânări în întunericul din mine,
Dar Tu nu le-ai aprins cu suflarea Ta.
Am căutat semne în vânt și-n cenușă,
În foșnetul frunzelor, în visul neînceput,
Dar cerul a rămas închis,
Și stelele tăcerii m-au privit fără cuvânt.
Te-am iubit și-n clipa în care m-ai lăsat singur,
Am căzut cu fruntea în praful durerii,
Și Ți-am rostit numele,
Ca pe o rugă scrijelită în piatră.
Dar nu ai răspuns...
Dacă Tăcerea Ta e judecata,
Primește-mă ca pe un rob osândit cu blândețe.
Dar dacă Tăcerea Ta e încercare,
Atunci nu lăsa sufletul meu să piară în noapte.
Vorbește-mi, Doamne, măcar prin ploaie,
Sau printr-un oftat de copil adormit,
Sau lasă o frunză să-mi atingă fața,
Ca să știu că încă sunt în mâna Ta.
Eu nu cer răspunsuri,
Ci doar o tresărire din veșnicia Ta,
Ca să pot merge mai departe
Pe drumul credinței...
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Psalmi - XI - Dezmăț și Trufie
Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine
și am râs, Doamne,
în timp ce cerul Tău plângea.
Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,
ca pe o haină de mătase rușinoasă.
Am pus trufia pe frunte,
ca o coroană de foc stricat.
Și am spus în inima mea:
„Cine este ca mine?”
Am bătut cu pumnul în masă,
nu ca să fac dreptate,
ci ca să mi se plece lumea.
Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,
și am vrut să fiu mare,
în timp ce Tu te coborai smerit în țărână
pentru mine.
Am vândut Adevărul
pentru un cuvânt frumos,
și m-am făcut idol mie însumi.
Dar acum tăcerea Ta mă arde.
Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.
Doamne,
din palatele închipuirii mele,
nu au rămas decât ruine.
Din beția gloriei mele
m-am trezit cu sufletul gol.
Intră, Te rog, în inima mea —
nu cu blândețe,
ci cu foc curățitor.
Risipește mândria care stă ca un zid
între mine și fața Ta.
Desfă-mă, Doamne,
și fă-mă din nou.
Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.
Mai puțin eu.
Mai mult Tu.
Psalmi - XLIV - Lupta cu mine însumi
Doamne,
fiecare clipă este o luptă
cu mine însumi.
Mă întorc și mă pierd,
și mă regăsesc mereu
în aceleași rădăcini de durere.
Am crezut că mă voi ridica
dincolo de propria-mi umbră,
dar în fiecare pas pe care îl fac,
umbra mea mă urmărește.
Nu sunt întreg, Doamne,
ci fragmente de gânduri rupte,
mângâiere între lacrimi,
spărturi de speranță
care nu pot fi vindecate.
Mi-e frică să mă uit în adâncul meu
pentru că știu că mă voi pierde.
Mă tem că nu voi găsi acel loc
unde inima mea se poate odihni
fără frică de ea însăși.
Te chem în fiecare pas, Doamne,
pentru că știu că Tu ești singurul
care mă poate salva de mine.
Fiecare clipă este o bătălie,
dar dacă Tu mă ții în brațele Tale,
mă voi ridica.
Mă lupt cu mine însumi,
dar știu că Tu vei câștiga,
pentru că în mijlocul acestei lupte
voi învăța să fiu Eu,
doar prin Tine.
Psalmi - XXXVII - Seceta sufletului
Doamne, pustiul mă strânge,
și inima mea bate-n goluri de piatră.
Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,
și setea nu curge, ci arde.
Unde ți-ai ascuns picătura de har?
Căci strig și nu-mi răspunzi —
nu ca un refuz,
ci ca un cer mut,
ca un pământ crăpat de uitare.
M-ai lăsat să mă scutur de mine,
să-mi văd goliciunea dinăuntru,
să plâng cu gura uscată
și să nu mai cer,
ci să te caut.
Și-acum, în tăcerea cea grea,
îți simt suflarea —
nu în ploaie,
ci în așteptarea ploii.
Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii
Frica, Doamne, nu strigă —
ea șoptește.
Și-n șoapta ei
se clatină stâncile credinței
și se face ceață în suflet.
Am privit lumea cu ochii închiși,
căutând siguranță în ziduri,
în oameni, în mine —
dar zidurile cad,
oamenii pleacă,
și eu mă tem de mine însumi.
Frica e un dumnezeu mic,
dar gelos,
care cere închinare
zi de zi, clipă de clipă,
până ce genunchii slăbesc
nu de rugă, ci de spaimă.
Și totuși, Tu m-ai chemat
nu cu tunet,
ci cu o liniște
care nu se teme.
Mi-ai spus:
„Nu frica e primejdia,
ci să crezi că ea e stăpână.
Eu sunt Cel ce a spart mormântul,
nu Cel ce se ascunde în umbre.”
Și-am ieșit —
nu curajos,
ci ascultător,
cu pasul tremurat,
dar cu inima în Tine.
Psalmi - XV - Tăcerea înaltă
Doamne, unde este glasul Tău,
Când strigătul meu sparge nopțile goale?
Am pus lumânări în întunericul din mine,
Dar Tu nu le-ai aprins cu suflarea Ta.
Am căutat semne în vânt și-n cenușă,
În foșnetul frunzelor, în visul neînceput,
Dar cerul a rămas închis,
Și stelele tăcerii m-au privit fără cuvânt.
Te-am iubit și-n clipa în care m-ai lăsat singur,
Am căzut cu fruntea în praful durerii,
Și Ți-am rostit numele,
Ca pe o rugă scrijelită în piatră.
Dar nu ai răspuns...
Dacă Tăcerea Ta e judecata,
Primește-mă ca pe un rob osândit cu blândețe.
Dar dacă Tăcerea Ta e încercare,
Atunci nu lăsa sufletul meu să piară în noapte.
Vorbește-mi, Doamne, măcar prin ploaie,
Sau printr-un oftat de copil adormit,
Sau lasă o frunză să-mi atingă fața,
Ca să știu că încă sunt în mâna Ta.
Eu nu cer răspunsuri,
Ci doar o tresărire din veșnicia Ta,
Ca să pot merge mai departe
Pe drumul credinței...
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Psalmi - XI - Dezmăț și Trufie
Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine
și am râs, Doamne,
în timp ce cerul Tău plângea.
Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,
ca pe o haină de mătase rușinoasă.
Am pus trufia pe frunte,
ca o coroană de foc stricat.
Și am spus în inima mea:
„Cine este ca mine?”
Am bătut cu pumnul în masă,
nu ca să fac dreptate,
ci ca să mi se plece lumea.
Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,
și am vrut să fiu mare,
în timp ce Tu te coborai smerit în țărână
pentru mine.
Am vândut Adevărul
pentru un cuvânt frumos,
și m-am făcut idol mie însumi.
Dar acum tăcerea Ta mă arde.
Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.
Doamne,
din palatele închipuirii mele,
nu au rămas decât ruine.
Din beția gloriei mele
m-am trezit cu sufletul gol.
Intră, Te rog, în inima mea —
nu cu blândețe,
ci cu foc curățitor.
Risipește mândria care stă ca un zid
între mine și fața Ta.
Desfă-mă, Doamne,
și fă-mă din nou.
Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.
Mai puțin eu.
Mai mult Tu.
Psalmi - XLIV - Lupta cu mine însumi
Doamne,
fiecare clipă este o luptă
cu mine însumi.
Mă întorc și mă pierd,
și mă regăsesc mereu
în aceleași rădăcini de durere.
Am crezut că mă voi ridica
dincolo de propria-mi umbră,
dar în fiecare pas pe care îl fac,
umbra mea mă urmărește.
Nu sunt întreg, Doamne,
ci fragmente de gânduri rupte,
mângâiere între lacrimi,
spărturi de speranță
care nu pot fi vindecate.
Mi-e frică să mă uit în adâncul meu
pentru că știu că mă voi pierde.
Mă tem că nu voi găsi acel loc
unde inima mea se poate odihni
fără frică de ea însăși.
Te chem în fiecare pas, Doamne,
pentru că știu că Tu ești singurul
care mă poate salva de mine.
Fiecare clipă este o bătălie,
dar dacă Tu mă ții în brațele Tale,
mă voi ridica.
Mă lupt cu mine însumi,
dar știu că Tu vei câștiga,
pentru că în mijlocul acestei lupte
voi învăța să fiu Eu,
doar prin Tine.