Puntea măcelarului

Te-am lăsat cândva, demult,

Într-un colţ de casă.

Te-am lăsat într-o lume

Sfântă şi frumoasă.

Te-am învelit în hârtie albă,

Te-am învelit cu dor,

Mă întorceam iarăşi la tine

De mii şi mii de ori.

Mi-ai dăruit cei dragi

Cărţi de care-am vrut -

Scumpe, colorate, ilustrate,

Dar pe tine să te uit n-am putut.

Am plecat departe

Şi tare îmi lipseai,

Îmi era dor de ale tale poveşti

Dar prea departe erai.

N-am vrut să te iau cu mine,

Te-am lăsat ACASĂ,

În lumea-n care am crescut -

Cea sfântă şi frumoasă.

De câte ori mă-ntorc,

Întâi la tine vin,

Te şterg de praf, de timp

Şi lângă piept te ţin...

Îmi eşti comoara fără preţ

Amintirea cea mai vie,

Ce repede mai zboară anii!

Carte din copilărie.

Mă uit atent în jur, nu pot să cred

Că e din nou final și început de an,

Și ca și voi mirat și eu mă-ntreb

Sunt zilele mai scurte, decât știam?

Văd peste tot mulțimile-n mișcare

Și cum unii pe lânga alții trecem,

N-avem timp de vreo îmbrățișare

Nici cu acei pe care îi cunoaștem.

Străini am devenit în țara noastră

Și nu mai suntem hotărâți români,

Am devenit ca florile din glastră,

Ce se usucă făra apa, de la stăpâni

Venim acasă din lumea-ntreagă

Pe unde noi familii, ne-am făcut,

Să trecem pe la rude și ființa dragă

Care cândva pe toți, ea ne-a născut.

În țară revenim mai rar de sărbători,

Cu daruri multe și încarcați de dor,

Dar am uitat de-a noastre trei culori,

De sângele și holda sub cerul fără nor.

Avem  în suflet multă recunoștința

Pentru a noastră țară românească,

Și-n inimă purtăm o aprigă dorință

Ca nația română, să se trezească.

Grăbiți suntem și timp n-avem

Pentru o faptă bună pe pământ,

Cu toate că simțim și ntelegem

Că toți vom fi chemați la...Sfânt.

Vă-ndemn să fim cum scrie-n carte

Să semănăm iubire pentru-a culege,

Din pomul vieții unde-am pus fapte

Că viața trece și coasa uneori....alege!

Vreau să mai fiu ca altădată

Când fără griji noi ne iubeam,

N-aveam nici casă și nici bani

Și cu chirie pe la bloc stăteam

Eram doi tineri absolvenți

Veniți intr-un oraș de munte,

Purtând în geantă diploma

Gata cu lumea să se-nfrunte

Dar practica n-a fost ca teoria

Și în teren a trebuit să inventăm,

Rețete și tratamente la animale

Ca în final de boli să le salvăm

Să fii un bun medic veterinar

Înseamnă pasiune și răbdare,

Că doar atunci poți să-nțelegi

Un pacient ce-ți cere vindecare

Și anii au trecut fără-ncetare

Cu împliniri, eșecuri, neajunsuri,

Profesional sunt multe întrebări

La care nu găsim încă răspunsuri

......................................

Acum am pus multe deoparte

Avem și unde sta, copii și bani,

Și zilnic rugă înălțăm la Domnul

Să ne dea sănătate si...ceva ani!

Azi am plecat pe ultim drum,

Cu îngerul plângând pe umăr,

Purtam în plete vin și scrum,

Femei și dansuri fără număr.

El tot plângea pe înfundate,

Oprind la crâșma lui Satan,

Şi am băut pe nemâncate,

Plătind ca-ntodeauna cu un an.

Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,

Şi nu mai am o zi în buzunare,

Aș mai lua puţin de la fârtaţi,

Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.

De ce eu?

De ce am meritat asta?

De ce chin și singurătate?

Cu ce-am greșit?

Ce să fac să-mi curăț carma?

De ce am parte doar de rece?

Cine să-mi răspundă?

De ce eu?

Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,

Eu însumi mă acuz în toate cele,

Memoria mă biciuie constant cu ură.

Iar carnea-mi freamătă sub piele.

De ieri stau tolănit pe buza lunii,

Cu hoitul toamnei prins în cârcă,

Să storc un must să-l bea străbunii,

Că-s arși de rai iar gura li se uscă.

Trec zei grăbiți în zori de dimineață,

Se duc la muncă să câștige-o pâine,

Au ochi de foc și cearcăne de gheață,

Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.

Se vede-un fum venit din loc ostil,

Se construiește înc-un cal troian,

Amurgul miroase a sânge de copil,

Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.

Pe loc aș face toți norii din pământ,

Să plouă cu pietroaiele cât casa,

Prelații să intre cu toții în mormânt,

Să fie slobodă din nou mireasa.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,

rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu

printre crengile trosnind de vânturi târzii,

pierdut mi-e capul în stele închipuite,

fără nume,

fără soț.

Îmi pătrund bacante-n încăpere,

să mă cheme la marile desfrâuri,

la curgerile neostoite de alese deziluzii;

semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.

Și mă prinde una de mână,

și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori

de drăgăstoase atingeri și calde vise

ale vălurilor albastrei mări.

Mărșăluim cu voie, cu zor

peste cadavre de naivi juveți,

de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,

intrând în aburindele văi necunoscute norodului.

Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,

femei văduvite și babe lăcrimând

să nu trecem granița spre nicăieri,

că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,

nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,

decât sâni netezi și dalbi,

ochi suavi și buze fine.

Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,

duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,

și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,

merse să adoarmă în poale de fantezie.

Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,

o izbitură îmi răsună tare,

ca de un metal scrâșnind în agonie.

Ce să fie oare?

Dintr-o spărtură în trupul navei,

șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...

Pasărea din aripi ce bătea...

era, de fapt, prinsă în colivie...

Veșnic dorm un somn de ape,

Vast cavou și transparent,

Pân’ la car’ i-e greu să sape

Razei soarelui strident.

Tot ce știu e întuneric,

Giulgiul de-alge ce mă strâng,

Patul meu (pietrișul sferic),

Scoicile cu perle lâng’.

Vântul cozilor de pește

Unge rosu-mi leș pălit,

Care veacu-l veștejește

Undeva în negrăit.

Pene încrustate joacă

Zborul prin curent plimbat,

Ce cândva dorea să bată

Cast cotlon străluminat.

 „Naște-m-aș din nou pe lume,

Aș uita de-naltul cer,

Ce se oglindește-n spume

Și în valul cel apter...”,

Asta-mi spun din vechea beznă

Care-n ea m-a cufundat.

„Ține-aș tina lângă gleznă,

Palma mea pe trunchiul lat.”

Duce-aș dintru tine, viață, 

Fâlfâit de fluturi albi

De pe flori de dimineață,

Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.

Eu, iar, suitor pe stele,

Vreau să cred că nu mă mint

Când voiesc de patimi grele

Să mă rup în labirint.

O, dar bolta cred c-ar merge

Către ea să mă reia...

Iar când ce-am jurat s-ar șterge,

Înspre dânsa m-aș vedea.

Și de-ar fi doar luna muză,

Iar nu zeul zilei pur,

Mi-aș purta din plin o buză

Să-i sărut obrazul dur.

Și acum, când se străvede

De prin un noian de nori,

Noaptea-i calmă își prevede

Drumul lung de pân’ la zori.

Din mormântul meu acvatic,

La vederea ei, cu jind,

Din coral făcut, fanatic,

Un tentacul larg, vuind,

Aș căta să îi întind.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Nu simți asprimea ce se curmă

În glasul luat de tot mai mulți?

Rămâne doar să-i vezi desculți

Cum dup-o jucărie scurmă.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Mai trebuie să le asculți

Și plânsetul urnit în turmă;

Iar larma de li se precurmă,

Mirați te văd că nu exulți.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți.

Arta mea se rezumă în nimicnicie,

în nopți nedormite, în sticle goale,

șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,

în gemete nebănuite și cântece de requiem...

Lirica mea șade în morți, în vii supărări,

disfuncții și destine distruse...

Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,

din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,

de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite

precum cearcănele sub ochi șezând.

Miasme în mine se învârt,

curent horific prin mintea mea trece —

elegii pe portativ mi-au încremenit

și în veci nu par să aibă să mai plece...

Roagă-te, dacă poți,

la steaua din muntele nopții,

plângi, dacă poți,

la icoană în stâncă sculptată,

adu flori, dacă poți,

la altar din minerale,

fă-ți cruce, dacă poți,

la cap de lup

și șarpe de mare.