AXĂ

Războiul -

un zeu orb făurit din fier -

calcă peste grădinile lumii

cu pași de tunet.

În urma lui

râurile învață gustul ruginii,

iar orașele devin

biblioteci de cenuță

unde istoria își pierde vocea.

Pe cer cresc păsări mecanice,

cu aripi de fier și algoritm,

iar fiecare zbor al lor

scrie pe norii albi

o gramată a dispariției.

Soldații merg înainte

ca niște versuri

scoase din contextul unei poezii.

Sunt tineri,

dar deja locuiți

de tăcerile bătrâne ale morții.

Și totuși,

sub pleoapa adâncă a pământului

pacea respiră încet.

Ea e sămânța care refuză

dogma iernii,

tremurul verde

ca pregătește o altă primăvară.

Într-o zi

armele vor rămâne în urmă

ca niște instrumente greșite

ale unei orcheștre primitive,

iar omenirea -

dezvățată de ecoul exploziilor -

va auzi din nou

cum universul rostește

în fiecare fir de iarbă

același cuvânt vechi:

Pace pe pământ.

Iubirea noastră nu se întâmplă,

ea este -

o stare de veghe a materiei,

un acord vechi între lut și lumină,

în care inima învață

să bată dincolo de carne.

Tu vii ca o întrebare fără margini,

iar privirea ta mută

rearanjează cerul din mine;

în preajma ta, timpul se retrage,

ca o mare care și-a amintit

că infinitul nu are țărm.

ne iubim într-un spațiu fără coordonate,

unde clipele ard încet,

ca tămâia într-un templu părăsit,

iar fiecare fir de lavandă

devine o axă a lumii,

fixând sensul în mijlocul haosului.

Te port în mine

nu ca pe o prezență,

ci ca pe o lege tăcută,

o gravitație blândă

care ține ființa laolaltă

și dă greutate visului.

Sub cerul serilor fără nume,

când existența se subțiază

până la transparență,

îți simt sufletul

ca pe o respirație comună a universului,

o dovadă că nu suntem singuri în materie.

și dacă într-o zi

formele se vor destrăma,

iar memoria va învăța să uite,

va rămâne acest parfum de lavandă

urma invizibilă a unei iubiri 

care a atins ființa

și a numit-o acasă.

Ne trezim într-o lume

care se actualizează constant,

dar noi rămânem uneori

o versiune mai veche a noastră.

Gândurile ni se încarcă greu,

ca paginile cu semnal slab,

și dăm refresh sperând 

că o să doară mai puțin.

Vorbim mult,

dar nu spunem tot,

lăsăm spații goale

unde ar fi trebuit să fim sinceri.

Timpul nu mai curge,

doar se scurge

printre notificări,

deadline-uri și promisiuni.

Și totuși,

între două refresh-uri,

există un moment clar

în care ne amintim

că suntem mai mult

decât ce se vede pe ecran

Orașul nu doarme

doar respiră încet între clădiri,

luminile lui așezându-se ca pașii

pe asfaltul care ne știe tăcerile.

Am mers împreună

fără direcție, fără hărți

doar ecoul respirațiilor noastre

în străzi care șoptesc nume necunoscute.

Tu râdeai cu ochii închiși

iar vântul lua cu el

frânturi de gânduri și promisiuni

așezându-le pe balcoane, pe acoperișuri

unde doar cine știe să privească

le poate descifra.

Orașul ne privea fără judecată

și ne învăța că există momente

care nu cer explicații

ci doar să le trăiești

în liniștea pașilor comuni.

Chiar dacă fiecare drum

ne poartă spre locuri diferite

rămâne în aer o urmă discretă

o vibrație care ne amintește

că a fi împreună

într-un oraș care ascultă

este deja o formă de iubire.

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

Cândva,

bolta nopții era un manuscris sacru,

iar stelele - semne de aur

scrise de eternitate

pe pergamentul tăcerii.

Pământul respira în ritmul pădurilor,

iar mările își legănau adâncurile

ca niște altare de lumină.

Totul avea armonia unui psalm cosmic.

Dar omul -

neliniștitul ucenic al focului -

a început să tulbure această ordine.

A ridicat cetăți de fum

și a învățat cerul

gustul cenușii.

Pădurile au căzut

ca niște cetăți arse,

iar râurile au purtat

în loc de stele

umbre de otravă.

Pe câmpiile lumii

au înflorit războaie,

ciuperci de foc

au urcat spre cer

ca niște rugăciuni răsturnate.

Și astfel

noaptea s-a retras

într-o tăcere mai adâncă.

Nu pentru că universul

și-ar fi stins luminile,

ci pentru că omul

și-a acoperit privirea

cu praful propriilor sale distrugeri.

Iar acum

sub acest cer obosit

plutește o întrebare:

ce se întâmplă

când o lume întreagă

uită să privească stelele?

Atunci se naște 

un univers fără stele -

nu în infinit,

ci în sufletul omului.

Am în telefon, cateva poze cu ea,

Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,

Un tricou larg, părul ciufulit,

Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.

N-o spun des, că nu-s poet cu normă,

Dar când o văd, lumea prinde formă.

E ceva între noi ce n-are nume,

Mai real decât tot ce zice lumea bună.

Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite

Am serile cu ea și ochii ei obosiți

Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.

E fata aia pe care-o ții, nu o minți.

Și da, poate n-o înțeleg candse frânge 

Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.

Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,

Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare

La fiecare ceas de miez de noapte

Mi-ascult iar gândul vorbindu-mi la pertu,

Și las condeiul să treacă iar la fapte,

Eu simt, iubito, că muza mea ești tu.

O zi de aș avea numai cu tine,

Ți-aș recita tot ce-am scris pân-acum,

Dar cum noi dormim în paturi străine

Fac din strofe până la tine drum...

Versul, rima, e fața ta zglobie,

Iar ritmul, chiar ochii tăi de catifea,

Scumpo, ești material de poezie

Fii inspirația din viața mea... 

Nu mă certa, că te visez ades

Vreu măcar în vis cu tine să vorbesc

săți povestesc de amea durere

Sa ma vindec în placere

Nu mă certa,că te privesc

Cum treci pe altaturi 

Și cam des,,,,,

Încerc să te caut prin mulțime

Dar nu tot timpul te regasesc,

Nu mă certa, că te iubesc!

Dar nu țio spun în fața

Spre tine zbor să îți vorbesc

Dar totuși mă opresc la distanță,

Cer instelat

Tu ai un Creator minunat

Ai fost creat cu blandete

Si cu linii binealese

Cer instelat

Pe bolta cereasca ai fost creat

De un Mare Creator 

Care domneste acum pe tron

Tronul gloriei marete

Si al dreptatii neintelese

Cum sa spui tu omule ca Isus te-a abandonat?

Cand El pentru tine a creat un cer instelat

Pentru ochii tai frumosi

Ca sa-i ai zilnic bucurosi

Lauda-L pe Dumnezeu

Roaga-te la El mereu

El nu te-a abandonat

Chiar daca tu de El ai uitat

Bucura-te!suflete frumos!

Caci Domnul nu ti-a dat un cer neguros!

Ti-a dat un cer instelat 

Ca tu sa te bucuri de el neincetat

Cer instelat...

Ce frumos,Dumnezeu te-a creat

Cu contururi armonioase...

Si stele gratioase..

Domnul fie Laudat!

Fiindca,El te-a creat!...

Șăgalnic zefirul adie

Intreaga suflare e vie,

Natura surâde în soare

Gătită de sărbătoare .

Urâtul cu ploi sunt departe

Răsună pădurea de cântec

Astrul  nopții veghează ...

Totul e plin de mister...

Eterna iubire e trează !...

Ce dacă te-am certat iubito

Stârnindu-ți furia precum furtuna Oceanului

Care nu știe să dea socoteală când începe sau când se oprește...

Eu eram căzut, alunecasem de mult în privirea ta,

În timp ce-ți sărutam buzele dulci,

Mult prea dulci pentru mine...

Tu știind că te iubesc,

Nu însă și cât de mult...

Ce dacă m-ai gonit pentru o clipă iubito,

Oare nu așa ai aflat încă odată că mă iubești?

Ce rost are liniștea care aduce uitarea,nepăsarea?

Nu-i dragostea tumultul care transformat în revărsare pare ceva ce-i mult prea mult?

Este dragostea nebunia care cântă același refren

...ce dacă, ce dacă, ce dacă

Ce dacă te-am certat iubito

Stârnindu-ți furia precum furtuna Oceanului

Care nu știe să dea socoteală când începe sau când se oprește...

(17 iunie 2024 Vasilica dragostea mea)