Destinul

Și acum ca te-ai întors 

Mă întreb iubire dacă mai are rost 

Dacă mai are rost să te iubesc , să te doresc

Cu tine in gând să ma trezesc 

Că vei pleca din nou și știu ca deja e prea târziu 

Și am sa accept că vei pleca , și am sa accept că va durea 

Dar te rog eu de-ai putea nu pleca in noaptea grea.

Ia-mă-n brațe, scumpul meu!
Fă-mă să uit de ce-i greu.
Și sărută-mă ușor,
Și-n brațele cui să mor?

Și iubește-mă o noapte.
Două, trei sau cât se poate.
Uită-te în ochii mei,
Alinta-m-ai cu temei.

Nu am martori la iubire,
Doar bătrânele ruine
Și pădurea liniștită
Simt că mor, îmi ești ispită.

Să nu uiți de tot ce-a fost.
Te iubesc și-n continuare,
Inima mă doare tare.
De la vorbele făr’ rost.

Ține-mi brațele slăbite.
Simt că pic acum pe jos.
O să mor în dor duios,
Dacă nu te am pe tine!

Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?

Ce muget anost, peste veacuri ascult.

Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?

Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.

Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?

Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.

Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?

Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.

Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?

Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?

Te rog mai sună-mă și-ntreabă-mă cum sunt,

ce suflet cu dor mai port în gând, ce ochi îmi trec prin

amintire, și de mai știu de tine unica iubire...

Suna-ma sa ma intrebi ce beau, din ce izvor, să-mi

alin setea, să-mi treacă de dor! Ce mă inspiră când de

tine scriu, te chem demult...poate apari intr-un târziu!

Mai sună-mă de număru-mi mai știi, sau l-ai uitat

blocat pe vesnicie..într-o zi de mână sa ma prinzi sa

vii, si îmbrăţișări sa-mi dai 1000.

Ştiu...ochii mei sunt prea cuminți. Si deseori sunt

visători și triști

A trecut timp, demult nu ne-am vorbit, parfumul

tău inca îl simt ...si glasul tău atât de mult as vrea, când

spun ALO...să aud vocea ta!

De ce nu suni sau dă-mi măcar mesaj., de te

gandesti și tu la mine! uneori am dor imens de tine..

de-un vin...moment de fericire.

Am obosit să te văd doar in vise .Sa te caut in

oricine cu privirea.

Ma pierd prin sutele de versuri scrise..doar asa

eliberez durerea.

Tresar ades la alt tău nume și stiu ca nu e reciproc

Lăsând sa treacă timpul, sperând la un "ceva"

Dar în sufletul tău nu am avut vreun loc

Doar m-ai lăsat sa cred ca as putea avea..

Doar poate intr-o zi cu soare-ti va păsa

De ce mai fac, cum sunt, cum o mai duc

Ti-as sopti îìn timp ce te-as imbratisa

Cum ai plecat e tot ce doare si-a durut.

Uneori te pierzi pe tine doar de teama de-a nu pierde

Simpatia unui om care-aproape nu te vede.

Uneori privesti in urma- pentru atatea defecte

Ai gasit cate o scuza si au devenit perfecte.

Ideal pe langa altii,niciun imperfect ca el

Ba il vrei, ba nu te vrea, cand te vrea dar nu la fel...

Uneori atat de dulce....Alteori ca de otel,

Te-ameteste cu parfumul de barbat perfect fidel.

Uneori te pierzi pe tine, ca nu cumva sa i faci rau

Celui ce pune cu mana stelele pe cerul tau...

Dându-mi seama de ce am făcut,

Un singur lucru a trebuit să schimb.
Și anume, felul meu de a fi.
Nu știu dacă mă va ierta,
Dar vreau să-i demonstrez un singur lucru,
Faptul că nu îi iubesc doar trupul.

Fiind un copil, am multe de învățat,
Iar acest lucru mi-a deschis ochii
Către ce ar trebui să fiu,
Un așa-zis "bărbat" adevărat.
Dar uite că și eu,
Eul liric, tot mă înșel
Iar singurul lucru pe care-l caut
E pacea în suflet,
Căirea prin iubire.

Dar merit oare iubirea asta?

De ieri a început să piară mâine

Trecutul vrea prezent și viitor

Blestemul amintirilor supune

Osândă car durerile de dor

Târându-se merg zilele spre noapte

Urcând  spre asfințit șovăitor

Desculț umblă speranțele deșarte

Pășind  către un vis otrăvitor

 Tăcute ard cuvintele uitate

Vibrând se prăbușesc dogoritor

Cenușă a rămas în loc de șoapte

Uscând roșul pe buze incolor

Privirile pălesc întunecate

Luminile orbesc amăgitor

Scânteile lucesc îndepărtate

Plângând lacrima curge sclipitor

Cărările gonesc întortocheate

Alerg fără prezent nepăsător

Pierdut mă dezlipesc de realitate

Un astăzi vrea trecut nemuritor

Să fie lumină, și întunericul a sucombat

Să fie om, și plămădită e făptură

Să fie doi, și o tăcere-a amuțit

Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit

Să fie rău unde e bine, și-a stricat

Să fie noapte între zile, și-a venit

Să fie cer, și luna stele-a invitat

Să fie umbră când plâng norii ascuțit

Să fie azi căci poate măine a plecat

Trecând prin noapte întunericul l-a luat

Să fie inimă bătând adevărat

Să fie om când o lumină a strigat

Poate ți-e frică să privești la mine-n suflet

Ca-ntr-o oglindă te găsești de-ai să privești

Și-atunci fugind mă ocolești fără de cuget

Nu am cerut să te iubesc, să mă iubești

Focul nestins a mistuit zile senine

Umbrind cu nori priviri ce nu le mai privești

Visul aprins rulează filme clandestine

Povești ascunse ce nicicând n-ai să trăiești

Privesc în urmă timpul zâmbetelor calde

Din ochii tăi mă săgetau două scântei

Dar ai lăsat sufletu-n flăcări să se scalde

Mai mult de om, mai mult de suflet, îți dorești

Strigă un dor, mă-treabă când ajung la tine

Mă-ntreabă inima și sufletul de vești

Răspunde tu la întrebările fragile

Privind în ochi doi ochi ce nu vrei să-i privești

Rămân privind tăcerea lungă, noaptea goală

Nu mai pricep dacă e bine să iubești

Pare-o minciună scrisă-n lumea ideală

Credeam că sufletul cedând suflet primești

Cât de frumos, cât de sublim, privind din stele

Poți să alegi de mă salvezi sau mă zdrobești

Ajunsă zeu aplici sentință vieții mele

Lovind în suflet ai decis să-l osândești

Coboară lacrima-n pământ cărând povară

Se rupe omul dintr-un om răpus de dor

Arunci o inimă-n infern, omul să piară

Dintr-o iubire m-am născut, de ea să mor

A iubi e greu, e foarte greu dragă Nichita

Așa cum poezia sufletului e greu de înțeles

Când două zâmbete plutind ating lumina

Răsare floare cu petale-n curcubeu

A fi iubit e pur și simplu o minune

Să te iubească cel iubit deja-i divin

De nu se-ntâmplă e o pacoste amară

Te udă ploile iscate din senin

Toate iubirile răsar născute oarbe

Fără de apă cresc uscându-se de vii

Călcate nu vor reuși să înflorească

Apă sărată și durere vor primi

De ce iubind nu ești iubit e o dilemă

Când o cari singur universul a greșit

Două făpturi călătorind nu rezonează

Devine greu de suportat un ‚a iubi’

Te cauți singur întâlnind o rătăcire

Toate-ntrebările răspund nedeslușit

Drumul se-ndoaie după urma de iubire

Un condamnat la ‚a iubi’ nefericit

‚‚A înțelege poezia înseamnă a putea iubi. Și e greu, e foarte greu să poți iubi." ~ Nichita Stănescu

Ce simplu curge viața

Când nu apasă dor

Poți lesne să dai lecții

Cum se alungă nor

Traești în echilibru

Nu-ți strigă-n gând trecutul

E simplu a fugi

Nu-ți arde-n tălpi pămîntul

Nu cauți o speranță

Nici visele nu dor

De inimă nu-ți pasă,

Ce simplu, ce ușor

În suflet nu te arde

În ochi străluce soare

Nu plănge amintirea

E totul o culoare

Ce simplu, ce ciudat

Iubirea cea albastră

E doar un gând speriat

Pe suflete apasă

Un vânt neașteptat

Ți-aduce amăgire

Te-aruncă exilat

Pe-o simplă amintire

Vântul pierdut a stat demult, abia adie

Aripi atârnă la pământ de-o veșnicie

Se mișc-o frunză tremurând, apoi omie

Îmi iau avânt stârnit de vânt, ce nebunie

De zbor uitând caut în gând prin amintire

Sângele fierbe alergând ca-ntr-o beție

Aripi întind să prindă vânt, speranța-nvie

Plutind pe-o frunză, evadând, s-ating iubire

Aleargă sufletul flămând, gonind spre tine

Zborul spre stea e doar un gând, norul mă ține

Prin ceață drumul căutând mă pierd de mine

Frunzele-mi tremură urlând în agonie

Ciudatul vânt suflă rupând aripi divine

Aruncă sufletul plăpând schimbând destine

Usucă frunzele zburând printr-e suspine

Să mă golească transformând inima-n rime

Lipsit de vânt caut pământ cu ape line

Din nor căzând devin o piatră-ntre ruine

Zboru-i o frunză tremurând de amăgire

Ajung din om un simplu gând pe o hârtie