Ia-mă de mână
Apropie-te-n șoaptă fără teamă
Doar pentru tine-n lumea asta am venit
Eu sunt aici să îți acopăr orice rană
De mân-aș vrea ne plimbăm nedespărțit
Toate bătăile de inimă te chiamă
Un curcubeu de amintiri ți-am pregătit
La mine-n suflet ești mirabilă podoabă
De mână caut să te țin îndrăgostit
Ploile tale-am să le-adun la mine-n palmă
Le voi topi între apus și răsărit
Tristețea las-o arestată într-o vamă
Ia-mă de mână și-mi zâmbește fericit
Am adunat buchet de stele până-n toamnă
Cerul în ochi să-ți înflorească strălucit
Poate se-aprinde și la tine dulce flamă
Și-atunci de mână vom ajunge infinit
Fără de tine dimineața e o dramă
Cuvântul arde pe hârtie umilit
Zdrobind speranțele durerea mă destramă
Te rog de mână să mă ții adăpostit
Category: Love poems
All author's poems: Silvian Costin
Date of posting: 19 сентября 2024
Views: 287
Poems in the same category
Inima e praf oricum
Mă arunc în gânduri în vise căzute
Îngeraș ce are aripile rupte
În mii de bucăți, brațele simt că mă dor
Cu pulbere de stele și durere mă înfășor
Inima e praf oricum , de ce s-o mai strâng
Doar petalele de trandafir ce mai plâng
În tăcere mă pierd, mă consum
Și poate totu-i doar o mreajă oricum
Și tot ce simt e un gol în gri
De suspine se făcură ochii negrii
Strâng disperarea sub piele-n tăcere
Otrava sufletului a mea plăcere
Căci cel ce-ți pune sărut pe frunte
Te va rănii cu adevăruri crunte
Lăsând să zacă-n tine doar furtuna
Ce-ți frânge dragostea totdeauna
Să nu-ți amintești nici un sărut
Nici iubirea și nici pe cel ce te-a durut
Azi de-ar fi doar un gol în piept
Căci de mâine n-am să te mai aștept
Schengen? Încă nu, române!
Ne văităm că Europa
Nu prea ne vrea în Schengen?
Păi noi suntem moldoveni,
Sau ardeleni, poate olteni,
Putem fi și-un fenomen
Dar la cum suntem de melteni
Nu putem fi europeni!
...
Suntem dezechilibrați
Facem multă hărmălaie,
Sărim iute la bătaie,
Certăreți, nu prea curați,
De muncit, precum se știe
Muncim mult, dar în prostie
Și nu suntem o națiune
Schengen? Încă nu, române!
...
Noi suntem europeni
Voi? O turmă de melteni,
Prea ușor de dus de nas,
Cu pensiile voastre speciale
Cu apucături tribale,
Bătuți cu sorcova de-un sas
Plin de case și noroc,
Conduși de hoți și haimanale
Pentru Schengen, n-aveți loc!
Urăște, dar nu... pe mine.
Nu mă urî că atât de mult am insistat
Urăște timpul ce-a trecut și nimic nu a schimbat.
Urăște-mă că n-ai fost apt de-o ultimă îmbrățișare,
Urăste-ti orgoliul din tine, promisiunile pierdute-n zare...
Aș fi rămas tăcută-n umbră, de nu-mi dădeai drumul la mână,
...poate se-ntâmplă să te gândești...și-ți pare rău.
Sau poate cu mândrie iți privești trofeul,
Tăcerii ce-a distrus vise, speranțe ce le-am păstrat mereu...
Urăște că ne-am rătăcit în vorbe nerostite,
Fără un zâmbet cald și un pahar de sfârșit....
Și că ai pus în loc de-o-mbrățisare un zid,
Pe care niciun "iartă-mă" nu s-a mai scris...
Ne-am întâlnit, dar n-am știut să ne păstrăm
Un model pentru alţii in viață, ar fi putut să fim.
Am insistat dar in orgoliul tău m-am inecat
Și-acum în poezii mai creionez tot ce-am gândit....și nu s-a întâmplat.
Urăște ce vrei tu dar nu pe mine...
Din mine rupând, am scris despre tine
Cu litere moi și cuvântul blajin
Toate de dorul tău și-al unui ultim pahar cu vin.
Iluzie
Te pierde ochiul meu în peisaj,
Iar mintea caută să-ți recompună chipul,
În capul meu e-un amplu vernisaj,
Dar inima n-acceptă decât prototipul.
Și ilegal te port de atunci în suflet,
Și stau de veghe zilnic până-n zori,
Mi se preschimbă șoapta-n urlet,
Când mai întreb de tine printre trecători.
Și, nu știu, nici dacă ai fost reală,
Ori pofta mea te ține nefiresc în viață,
Sau poate căutarea mea este-o greșeală,
Dar chipul tău, e-un fel de boală rară.
Mă tem să nu te pierd deși nu te-am avut,
Pe fiecare umăr ce-l întorc îngheață mâna,
Dar în zadar că nimeni nu te-a mai văzut,
Ci numai ochiul meu și inima, păgâna.
Sunt prea bătrân să te mai caut zilnic,
Și nu știu nici o cale, instant să-ntineresc,
Adio, chip frumos, ce mă condamnă silnic,
Să spun himerelor, cu patos, te iubesc!
Rădăcini
În raza unor stele ce încă nu au nume,
Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,
Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,
Visând la trupul tău — un solitar altar.
Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,
Plutind suav prin văi învăluite-n zori;
Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,
Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.
Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,
Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.
Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,
Cu litere de sânge, neistovit — și iată:
Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,
Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,
Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,
Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.
Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:
Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.
Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,
În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.
Lângă ea!
Stau lângă ea de ceva vreme,
Și îmi aduce liniște și pace,
Ne înțelegem și prin semne,
De asta o iubesc, pe Marce
Prin versuri, ne cântăm iubirea,
Și dragostea ce este între noi,
Nu știm să definim ce-i fericirea,
Dar cred că e în casă la noi doi
N-am fost feriți de supărări,
Și vorbe spuse la mânie,
Dar le-am luat ca încercări,
Și n-am purtat vreo dușmănie
Acum când stăm și numărăm,
Anii ce ne-au furat tinerețea,
Am vrea pe voi să vă-ntrebăm?
Poți tânăr să rămâi, cànd vine..bătrânețea!?
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Inima e praf oricum
Mă arunc în gânduri în vise căzute
Îngeraș ce are aripile rupte
În mii de bucăți, brațele simt că mă dor
Cu pulbere de stele și durere mă înfășor
Inima e praf oricum , de ce s-o mai strâng
Doar petalele de trandafir ce mai plâng
În tăcere mă pierd, mă consum
Și poate totu-i doar o mreajă oricum
Și tot ce simt e un gol în gri
De suspine se făcură ochii negrii
Strâng disperarea sub piele-n tăcere
Otrava sufletului a mea plăcere
Căci cel ce-ți pune sărut pe frunte
Te va rănii cu adevăruri crunte
Lăsând să zacă-n tine doar furtuna
Ce-ți frânge dragostea totdeauna
Să nu-ți amintești nici un sărut
Nici iubirea și nici pe cel ce te-a durut
Azi de-ar fi doar un gol în piept
Căci de mâine n-am să te mai aștept
Schengen? Încă nu, române!
Ne văităm că Europa
Nu prea ne vrea în Schengen?
Păi noi suntem moldoveni,
Sau ardeleni, poate olteni,
Putem fi și-un fenomen
Dar la cum suntem de melteni
Nu putem fi europeni!
...
Suntem dezechilibrați
Facem multă hărmălaie,
Sărim iute la bătaie,
Certăreți, nu prea curați,
De muncit, precum se știe
Muncim mult, dar în prostie
Și nu suntem o națiune
Schengen? Încă nu, române!
...
Noi suntem europeni
Voi? O turmă de melteni,
Prea ușor de dus de nas,
Cu pensiile voastre speciale
Cu apucături tribale,
Bătuți cu sorcova de-un sas
Plin de case și noroc,
Conduși de hoți și haimanale
Pentru Schengen, n-aveți loc!
Urăște, dar nu... pe mine.
Nu mă urî că atât de mult am insistat
Urăște timpul ce-a trecut și nimic nu a schimbat.
Urăște-mă că n-ai fost apt de-o ultimă îmbrățișare,
Urăste-ti orgoliul din tine, promisiunile pierdute-n zare...
Aș fi rămas tăcută-n umbră, de nu-mi dădeai drumul la mână,
...poate se-ntâmplă să te gândești...și-ți pare rău.
Sau poate cu mândrie iți privești trofeul,
Tăcerii ce-a distrus vise, speranțe ce le-am păstrat mereu...
Urăște că ne-am rătăcit în vorbe nerostite,
Fără un zâmbet cald și un pahar de sfârșit....
Și că ai pus în loc de-o-mbrățisare un zid,
Pe care niciun "iartă-mă" nu s-a mai scris...
Ne-am întâlnit, dar n-am știut să ne păstrăm
Un model pentru alţii in viață, ar fi putut să fim.
Am insistat dar in orgoliul tău m-am inecat
Și-acum în poezii mai creionez tot ce-am gândit....și nu s-a întâmplat.
Urăște ce vrei tu dar nu pe mine...
Din mine rupând, am scris despre tine
Cu litere moi și cuvântul blajin
Toate de dorul tău și-al unui ultim pahar cu vin.
Iluzie
Te pierde ochiul meu în peisaj,
Iar mintea caută să-ți recompună chipul,
În capul meu e-un amplu vernisaj,
Dar inima n-acceptă decât prototipul.
Și ilegal te port de atunci în suflet,
Și stau de veghe zilnic până-n zori,
Mi se preschimbă șoapta-n urlet,
Când mai întreb de tine printre trecători.
Și, nu știu, nici dacă ai fost reală,
Ori pofta mea te ține nefiresc în viață,
Sau poate căutarea mea este-o greșeală,
Dar chipul tău, e-un fel de boală rară.
Mă tem să nu te pierd deși nu te-am avut,
Pe fiecare umăr ce-l întorc îngheață mâna,
Dar în zadar că nimeni nu te-a mai văzut,
Ci numai ochiul meu și inima, păgâna.
Sunt prea bătrân să te mai caut zilnic,
Și nu știu nici o cale, instant să-ntineresc,
Adio, chip frumos, ce mă condamnă silnic,
Să spun himerelor, cu patos, te iubesc!
Rădăcini
În raza unor stele ce încă nu au nume,
Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,
Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,
Visând la trupul tău — un solitar altar.
Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,
Plutind suav prin văi învăluite-n zori;
Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,
Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.
Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,
Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.
Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,
Cu litere de sânge, neistovit — și iată:
Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,
Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,
Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,
Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.
Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:
Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.
Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,
În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.
Lângă ea!
Stau lângă ea de ceva vreme,
Și îmi aduce liniște și pace,
Ne înțelegem și prin semne,
De asta o iubesc, pe Marce
Prin versuri, ne cântăm iubirea,
Și dragostea ce este între noi,
Nu știm să definim ce-i fericirea,
Dar cred că e în casă la noi doi
N-am fost feriți de supărări,
Și vorbe spuse la mânie,
Dar le-am luat ca încercări,
Și n-am purtat vreo dușmănie
Acum când stăm și numărăm,
Anii ce ne-au furat tinerețea,
Am vrea pe voi să vă-ntrebăm?
Poți tânăr să rămâi, cànd vine..bătrânețea!?
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Other poems by the author
La tine, la mine
O zi, ca orice zi, e gri sau poate-albastră
Depinde cum privim, în noi sau pe fereastră
Degeaba-i cer senin când dragostea apasă
Tristețile cernind pe inimi flori de gheață
Și-așa mai trece-o zi gândindu-mă la tine
Zburând către pustii se stinge fără tine
Și vine-o altă zi cu-același dor de tine
Plecând se vor grăbi spre visele divine
Copacii arămii cu toamn-aruncă-n mine
Culorile târzii se-amestecă prin mine
Topite-n nuanțe gri un nor adună-n mine
Nu știu de-or mai veni, cândva, zile senine
De ai putea simți iubirea pentru tine
O clipă te-ai opri gândindu-te la mine
Poate-ți vei aminti că te iubesc pe tine
Și nu mă vei goni pe-un colț de amintire
La tine nu mai sunt, tăcerea ne desparte
Cu mine nu mai pot, durerea mă împarte
Jumate nu mai sunt, jumate nu se poate
Întreg cu tine sunt, să-mi fi tu jumătate
Întreb ce să mai răspund
Sunt întrebat de întrebări unde-i răspuns
Știu doar că sufletu-i răpus de o-ntrebare
Poate mai știi, eu nu mai știu unde-a ajuns
Pare că-i pus fără răspuns într-o uitare
Ce să mai fiu golit de suflet, parcă nu-s
Ce să mai știu când nu mai știi, și asta doare
Bătând în gol inima-mi spune că m-am dus
Fără de noi rămân o biată întrebare
Ce să mai caut întrebându-mă răspuns
Ce să mai uit abandonat în alungare
Ce să mai las când toate armele-am depus
Ce să mai ‚da’ când ‚nu’ e pus în acuzare
Ce să întreb dacă nu-mi vindecă răspuns
Ce să mai spun dacă n-aude întrebare
Ce să mai cad lipit de jos, totu-i mai sus
Ce să mai zbor când mă târăsc la întâmplare
Ce să mai azi dacă nu ieri sau în curând
Ce să mai eu dacă-mi lași tu o așteptare
Ce să mai nopți dacă nici zile și nicicând
Cine sunt eu când nu ești tu e condamnare
A fi
A fi pare să fie doar o stare
Cum ești sau ce după cortină stă ascuns
Nu reprezintă existență-n atestare
Cu adjectiv în completare ai răspuns
Poți fii lumină strălucind în admirare
Prin viață drumul deslușind pân’ la apus
Întemnițând un răsărit lipsindu-i soare
Nu e nici umbră lăsând sufletul răpus
A fi o stea pare să-nsemne o valoare
Dar strălucești în ochii celui ce-ai sedus
Lăsând privirile greșind în așteptare
Se-aprinde lacrima-ntrebând fără răspuns
A fi iubit poate aduce încântare
Ești un perfect inegalabil juxtapus
Vorbind tăcerile se-adună-ndepărtare
Jucându-ți inima gonind bătăi în plus
Oare mai ești sau ce anume în uitare
Trăiești incert când amintirea te-a supus
Deși ești viu nu mai exiști lipsind culoare
Cărând absența un ‚a fi’ e presupus
Destinul
Mi-ai încurcat destinul
Mi-ai strămutat cărarea
Pierdut caut prezent
Nu vine-n drum uitarea
Visând lumini de stele
Găsesc rodind tăcerea
Destinu-i piatră grea
M-aruncă-n orb durerea
Pe-un nor se-adună dor
Sub pleoape arde chipul
Un vis mă plimbă-n zbor
Din lacrimi curge timpul
Mă-ntrebi absent ce fac
Răspunde-n cor declinul
Să mint sau de-am să tac
Același mi-e destinul
Se pare că ți-e greu
S-aduci îmbrățișarea
E tot ce-am vrut să-ți cer
Zâmbind să-ndrepți cărarea
Și-aștept la infinit
Un semn dacă îți pasă
De dragoste mâhnit
Destinul mă apasă
Suflet Pierdut
Unde ești suflet părăsit
De vise oarbe păcălit
Singur pe drum ai ostenit
Umblând pribeag te-ai rătăcit
Suflet apus de-un răsărit
Lumina nu te-a încălzit
O stea frumoasă te-a orbit
Și-acum te pierzi în infinit
Strigând la porțile tăcerii
Nu vrei să bați cale întoarsă
Urmând chemările iubirii
Te risipești fără de șansă
N-ai regăsit un paradis
Te-ai amăgit căzând în plasă
Incert sperând ai îndrăznit
Și-acum te-afunzi în ceață deasă
Iubind prea mult te-a izgonit
N-ai înțeles că nu îi pasă
Te cauți singur prigonit
Suflet pierdut de un acasă
Strigăte
Strigăte
Afară-i iarnă, frig
În casă-i cald și bine
Se-adună toți la masă
Nu uită să se-nchine
Copiii merg la joacă
Au zâmbete senine
Se umple casa toată
De glasuri cristaline
Nimic nu îi apasă
Toți râd cu voioșie
Nu știu că a lor casă
E-o coală de hârtie
Se-aude-ntâi un muget
Urlând fuge pământul
Se scutură icnind
Strigăte cară vântul
Se năruie trosnind cutiile fragile
Căzând au pustiit familii și cămine
Hoția le-a zidit din furturi inutile
Le pasă de nimic, le pasă doar de sine
Le-a luat mintea și sufletul arginții
Îi strigă din țărână și părinții
Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții
Îi strigă din ruine urma vieții
De strigătul pământului nu-i doare
De strigătul copilului ce moare
De strigătul părintelui cu jale
Doar setea de putere nu mai moare
Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023
La tine, la mine
O zi, ca orice zi, e gri sau poate-albastră
Depinde cum privim, în noi sau pe fereastră
Degeaba-i cer senin când dragostea apasă
Tristețile cernind pe inimi flori de gheață
Și-așa mai trece-o zi gândindu-mă la tine
Zburând către pustii se stinge fără tine
Și vine-o altă zi cu-același dor de tine
Plecând se vor grăbi spre visele divine
Copacii arămii cu toamn-aruncă-n mine
Culorile târzii se-amestecă prin mine
Topite-n nuanțe gri un nor adună-n mine
Nu știu de-or mai veni, cândva, zile senine
De ai putea simți iubirea pentru tine
O clipă te-ai opri gândindu-te la mine
Poate-ți vei aminti că te iubesc pe tine
Și nu mă vei goni pe-un colț de amintire
La tine nu mai sunt, tăcerea ne desparte
Cu mine nu mai pot, durerea mă împarte
Jumate nu mai sunt, jumate nu se poate
Întreg cu tine sunt, să-mi fi tu jumătate
Întreb ce să mai răspund
Sunt întrebat de întrebări unde-i răspuns
Știu doar că sufletu-i răpus de o-ntrebare
Poate mai știi, eu nu mai știu unde-a ajuns
Pare că-i pus fără răspuns într-o uitare
Ce să mai fiu golit de suflet, parcă nu-s
Ce să mai știu când nu mai știi, și asta doare
Bătând în gol inima-mi spune că m-am dus
Fără de noi rămân o biată întrebare
Ce să mai caut întrebându-mă răspuns
Ce să mai uit abandonat în alungare
Ce să mai las când toate armele-am depus
Ce să mai ‚da’ când ‚nu’ e pus în acuzare
Ce să întreb dacă nu-mi vindecă răspuns
Ce să mai spun dacă n-aude întrebare
Ce să mai cad lipit de jos, totu-i mai sus
Ce să mai zbor când mă târăsc la întâmplare
Ce să mai azi dacă nu ieri sau în curând
Ce să mai eu dacă-mi lași tu o așteptare
Ce să mai nopți dacă nici zile și nicicând
Cine sunt eu când nu ești tu e condamnare
A fi
A fi pare să fie doar o stare
Cum ești sau ce după cortină stă ascuns
Nu reprezintă existență-n atestare
Cu adjectiv în completare ai răspuns
Poți fii lumină strălucind în admirare
Prin viață drumul deslușind pân’ la apus
Întemnițând un răsărit lipsindu-i soare
Nu e nici umbră lăsând sufletul răpus
A fi o stea pare să-nsemne o valoare
Dar strălucești în ochii celui ce-ai sedus
Lăsând privirile greșind în așteptare
Se-aprinde lacrima-ntrebând fără răspuns
A fi iubit poate aduce încântare
Ești un perfect inegalabil juxtapus
Vorbind tăcerile se-adună-ndepărtare
Jucându-ți inima gonind bătăi în plus
Oare mai ești sau ce anume în uitare
Trăiești incert când amintirea te-a supus
Deși ești viu nu mai exiști lipsind culoare
Cărând absența un ‚a fi’ e presupus
Destinul
Mi-ai încurcat destinul
Mi-ai strămutat cărarea
Pierdut caut prezent
Nu vine-n drum uitarea
Visând lumini de stele
Găsesc rodind tăcerea
Destinu-i piatră grea
M-aruncă-n orb durerea
Pe-un nor se-adună dor
Sub pleoape arde chipul
Un vis mă plimbă-n zbor
Din lacrimi curge timpul
Mă-ntrebi absent ce fac
Răspunde-n cor declinul
Să mint sau de-am să tac
Același mi-e destinul
Se pare că ți-e greu
S-aduci îmbrățișarea
E tot ce-am vrut să-ți cer
Zâmbind să-ndrepți cărarea
Și-aștept la infinit
Un semn dacă îți pasă
De dragoste mâhnit
Destinul mă apasă
Suflet Pierdut
Unde ești suflet părăsit
De vise oarbe păcălit
Singur pe drum ai ostenit
Umblând pribeag te-ai rătăcit
Suflet apus de-un răsărit
Lumina nu te-a încălzit
O stea frumoasă te-a orbit
Și-acum te pierzi în infinit
Strigând la porțile tăcerii
Nu vrei să bați cale întoarsă
Urmând chemările iubirii
Te risipești fără de șansă
N-ai regăsit un paradis
Te-ai amăgit căzând în plasă
Incert sperând ai îndrăznit
Și-acum te-afunzi în ceață deasă
Iubind prea mult te-a izgonit
N-ai înțeles că nu îi pasă
Te cauți singur prigonit
Suflet pierdut de un acasă
Strigăte
Strigăte
Afară-i iarnă, frig
În casă-i cald și bine
Se-adună toți la masă
Nu uită să se-nchine
Copiii merg la joacă
Au zâmbete senine
Se umple casa toată
De glasuri cristaline
Nimic nu îi apasă
Toți râd cu voioșie
Nu știu că a lor casă
E-o coală de hârtie
Se-aude-ntâi un muget
Urlând fuge pământul
Se scutură icnind
Strigăte cară vântul
Se năruie trosnind cutiile fragile
Căzând au pustiit familii și cămine
Hoția le-a zidit din furturi inutile
Le pasă de nimic, le pasă doar de sine
Le-a luat mintea și sufletul arginții
Îi strigă din țărână și părinții
Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții
Îi strigă din ruine urma vieții
De strigătul pământului nu-i doare
De strigătul copilului ce moare
De strigătul părintelui cu jale
Doar setea de putere nu mai moare
Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023