Rămâi

Atât timp cât va mai fi,

Universu'-şi va aminti

De orice floare neînsemnată,

Ce a existat vreodată.

Nu o va uita nicicând

Că a fost pe acest Pământ,

Chiar dacă numai şi-o seară

A-nflorit până să piară.

Cu atât mai mult pe tine

Veşnic te va ţine minte

Iubito, ce-n al meu gând

Ai înflorit ani la rând.

Iubitam inimioara 

Ce-o vedeam doar seara.

Iubitam îngerul drăguț 

Fiind, el cel mai călduț.

Iubitam zâmbetul avut 

Pe tine când te-am văzut.

Iubitam visul neîmplinit

Spre mine când a venit.

Iubitam, eu acel prieten

Cel mai dulce fenomen.

Iubitam calda-mbrățișare

Simțind-o cu însemnare. 

La nesfârșit încă iubesc

Și mereu mi-te-amintesc...

Clipa-n care ai plecat,

Pacificul a secat...

20.12.24

Nu-ți fie teamă

Că am să plâng, cerând iertare,

Iertare ,pentru ce?

Că te iubesc cu înflăcărare?

De câte ori am așteptat

Răspuns la întrebare ?

Vrei să fii mireasa mea ?

Tu ,ce-ai făcut ?

M -ai  refuzat !..

De cine vrei ,să fii aleasă?...

Privesc la malul unui râu

Și brusc te văd pe tine 

Observ că apa-i pân' la brâu 

Şi ceva în cap îmi vine.

Mi-aduc aminte în trecut 

Când încă ne iubeam 

C-aici mereu am petrecut

Și-aici mereu zâmbeam.

Curând nu voi mai fi

 Voi pune capăt sorții 

Cât pot mă voi jertfi 

Și voi ține pactul morții.

tu ființă,
oare vezi cat de dragă-mi ești?
m-ai lăsa, tu, oare să-mi lipesc inima de a ta?
îți privesc pomeții şi-mi spun
Doamne, cat de frumoasă eşti!

tu ființă,
oare vezi cât te iubesc?
că te iubesc pana la albastru
și dincolo de el.
m-ai lăsa, tu, oare să te iubesc până la moarte?

tu ființă,
dă-mi mâna ta
fii a mea pe vecie
ești tot ce-mi doresc
fii a mea ființă acum și mereu.

tu ființă,
ești culoarea mea preferată
te colorez în mii si mii de culori
în mintea mea, tu ești perfectă
ești perfecțiunea mea perfectă.

Iubito,tu ești libertatea mea,

Dragostea nu există în afara ta!

De aceea prefer să stau închis în dragostea mea pentru tine,

Precum prizonierul și-a pierdut speranța,

Așa și eu m-am predat ție!

Iubito,tu ești dragostea mea,

Nu există libertate în afara ta!

De aceea te doresc necontenit

Chiar dacă știu că absența ta

Îmi pricinuiește suferință...

Vreau să mă jertfesc ție,

Prefer neexistența decât neiubirea ta,

Iubito,tu ești libertatea și dragostea mea!

(31 mai 2024 Vasilica dragostea mea)

Când noaptea nu cântă a dor
culeg printre vise un gând,
un gând de demult călător
în suflet de tine flămând.

Scriu vorbe-n perdele de fum,
copilă cu chipul pierdut
în umbra lăsată în drum,
în urma rămasă în lut.

În vers eu aș vrea să răsar,
poem nesfârșit să îți fiu
pe cerul ce-l vreau ca altar,
copilă cu păr argintiu.

Hoinar peste buze râvnind
un tainic sărut să aștern
când zorii din noapte se-aprind,
copilă-iubire, sărutul etern.

Când noaptea nu cântă a dor
și ceru-i stăpân peste nori
iubirea e-un vis arzător
copilă cu ochi călători.

De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.

Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.

Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.

Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.

Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.

-Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aștearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!-

Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună șoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.

Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viață,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitați în ceață.

Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-așterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în țară.

Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
și pier bătrâni furați de zile.

Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.

În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.

De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.

În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.

Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.

În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.

Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.

Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.