Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 8 februarie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 575
Poezii din aceiaşi categorie
Teatrul
Lumea întreagă este teatrul!
De mergi la teatru,
Lumea dispare și reapare
Ca o scamatorie de circ!
Circul este teatrul care-i râde lumii drept în nas!
Bufonii sunt oamenii toți,
Poartă măști de carnaval,
Mincinoșii,bârfitorii,puturoșii...
Egoiștii,lăudăroșii,zgârciții,oportuniștii,
Mai rar virtuoșii....
Toți se salută respectuos,
Știindu-se foarte bine
Încă din copilarie,
Cunoscându-se fără măștile
Ce le ascund cu rigoare chipurile hidoase,
Iar când se poate,fiecare Păcălește politicos toate regulile sociale,
Desigur,fără să deranjeze prea tare...
Cum credeți voi actorilor
Că teatrul nu are viitor?
Sau că piesele voastre au nevoie de vreun spectator, regizor,mașinist,scenograf,
director,casier...?
Omule dragă,tu ești toate acestea!
Și nu uita că la sfârșit se trage cortina!
Vei pleca poate trist de la teatru la tine acasă, alt teatru,
Mâine dimineață vei relua același scenariu,
Apoi iarăși și iarăși și iarăși....
Te rotești în propria-ți piesă,
Ai învățat perfect rolul,
Îți va fi imposibil să evadezi,
Pentru că tu însuți ești teatrul!
Nu uita să tragi de fiecare dată cortina,
Viața este coșmarul ce se joacă de fiecare dată în premieră,
Chiar dacă scena este aceeași,
Și piesa sau spectatorul se schimbă...!
(2 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Ce greu se-mpacă-n mine gânduri
Şi al sentimentelor fior,
Cu prea puţinii ani de viaţă
Dintr-un destin de muritor.
De ce-ai sădit în mine, Doamne,
Această lume atât de vie?!
De parcă viaţa ce mi-ai dat-o
M-ar însoţi o veşnicie.
E atâta abundenţă-n mine
De potenţiale dimineţi,
Că mi-ar ajunge pentru zile
Ce le-aş trăi în mii de vieţi.
Şi atâta freamăt mă animă
Când simt în mine totul viu,
C-aproape nici nu-mi vine-a crede
Că într-o zi n-am să mai fiu.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Cum o să mă despart de ea?
Mi-e şi mai greu să mor acuma,
Când oricum moartea este grea.
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Trezeștete odată!
-Trezeștete odată!
Așa cum nu faci niciodată!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
-Dar asta vreau!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!
-Eu nu cred că ințelegi,
de ce,
eu vreau,
să plec de-aice de tot eu
plăng,
când,
toți de lânga mine mor!
-Trezeștete odată!
Așa cum nu faci niciodată!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
-Dar asta vreau!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!
-Eu nu cred că ințelegi,
de ce,
eu vreau,
să plec de-aice de tot eu
plăng,
când,
toți de lânga mine mor eu vreau
să plec și să nu mă-ntorc de loc,
când toți de lângă mine mor!
TATĂ!
TATĂ!
TATĂ!
TATĂ!
Tată, în mâinile tale eu îmi las duhul.
Tată, în mâinile de ce m-ai părăsit!?
ÎN ochii tău m-ai părăsit!
ÎN gândul tău m-ai părăsit!
ÎN inima ta m-ai părăsit oh,
înțelege te rog,
de ce,
eu vreau,
să plec de-aice de tot eu
plăng,
când,
toți de lânga mine mor eu vreau
să plec și să nu mă-ntorc de loc,
când toți de lângă mine mor!
Teatrul
Lumea întreagă este teatrul!
De mergi la teatru,
Lumea dispare și reapare
Ca o scamatorie de circ!
Circul este teatrul care-i râde lumii drept în nas!
Bufonii sunt oamenii toți,
Poartă măști de carnaval,
Mincinoșii,bârfitorii,puturoșii...
Egoiștii,lăudăroșii,zgârciții,oportuniștii,
Mai rar virtuoșii....
Toți se salută respectuos,
Știindu-se foarte bine
Încă din copilarie,
Cunoscându-se fără măștile
Ce le ascund cu rigoare chipurile hidoase,
Iar când se poate,fiecare Păcălește politicos toate regulile sociale,
Desigur,fără să deranjeze prea tare...
Cum credeți voi actorilor
Că teatrul nu are viitor?
Sau că piesele voastre au nevoie de vreun spectator, regizor,mașinist,scenograf,
director,casier...?
Omule dragă,tu ești toate acestea!
Și nu uita că la sfârșit se trage cortina!
Vei pleca poate trist de la teatru la tine acasă, alt teatru,
Mâine dimineață vei relua același scenariu,
Apoi iarăși și iarăși și iarăși....
Te rotești în propria-ți piesă,
Ai învățat perfect rolul,
Îți va fi imposibil să evadezi,
Pentru că tu însuți ești teatrul!
Nu uita să tragi de fiecare dată cortina,
Viața este coșmarul ce se joacă de fiecare dată în premieră,
Chiar dacă scena este aceeași,
Și piesa sau spectatorul se schimbă...!
(2 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Ce greu se-mpacă-n mine gânduri
Şi al sentimentelor fior,
Cu prea puţinii ani de viaţă
Dintr-un destin de muritor.
De ce-ai sădit în mine, Doamne,
Această lume atât de vie?!
De parcă viaţa ce mi-ai dat-o
M-ar însoţi o veşnicie.
E atâta abundenţă-n mine
De potenţiale dimineţi,
Că mi-ar ajunge pentru zile
Ce le-aş trăi în mii de vieţi.
Şi atâta freamăt mă animă
Când simt în mine totul viu,
C-aproape nici nu-mi vine-a crede
Că într-o zi n-am să mai fiu.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Cum o să mă despart de ea?
Mi-e şi mai greu să mor acuma,
Când oricum moartea este grea.
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Trezeștete odată!
-Trezeștete odată!
Așa cum nu faci niciodată!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
-Dar asta vreau!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!
-Eu nu cred că ințelegi,
de ce,
eu vreau,
să plec de-aice de tot eu
plăng,
când,
toți de lânga mine mor!
-Trezeștete odată!
Așa cum nu faci niciodată!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
-Dar asta vreau!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!
-Eu nu cred că ințelegi,
de ce,
eu vreau,
să plec de-aice de tot eu
plăng,
când,
toți de lânga mine mor eu vreau
să plec și să nu mă-ntorc de loc,
când toți de lângă mine mor!
TATĂ!
TATĂ!
TATĂ!
TATĂ!
Tată, în mâinile tale eu îmi las duhul.
Tată, în mâinile de ce m-ai părăsit!?
ÎN ochii tău m-ai părăsit!
ÎN gândul tău m-ai părăsit!
ÎN inima ta m-ai părăsit oh,
înțelege te rog,
de ce,
eu vreau,
să plec de-aice de tot eu
plăng,
când,
toți de lânga mine mor eu vreau
să plec și să nu mă-ntorc de loc,
când toți de lângă mine mor!
Alte poezii ale autorului
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Iarnă
Mi-e soba rece și hornu-nțepenit,
O tristă lampă pâlpâie în agonie,
Mi-e frig, și-s singur, și-s rănit,
Și nemilos mă scurg prin poezie.
Pe masă plânge-o foaie de hârtie,
Iar albul ei zăpezi siberiene arată,
De frig, condeiul nu mai poate scrie,
Și hibernează într-o rătăcită pată.
Aud un cântec venit din iernile polare,
Pe geamul nins pictează flori de gheață,
Bag iarna-n casă, și-i fac masaj cu sare,
Ninsorile să le salvez și să rămână-n viață.
Îmi bate în tâmple o muză înghețată,
I-aș face-un ceai și am valsa boem,
Dar mâna îmi e sloi și lampa întunecată,
Și îmi este frig, și-s singur, și mă tem...
E plin pocalul cu durere
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
E vai şi amar de lume,
Căci judele e rău şi orb,
Iubirea devenind genune,
În ochiul său de corb.
Şi-n sufletu-i de piatră,
Dreptatea e secată,
Căci poartă-n gând şi-n faptă,
O falsă judecată.
Doar îndoieli în noi suspină,
Cât corbii-s sus pe cracă,
Şi-n hrubele făr` de lumină,
Trăim o viaţă acră.
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
Nepăsare
Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,
Eu însumi mă acuz în toate cele,
Memoria mă biciuie constant cu ură.
Iar carnea-mi freamătă sub piele.
De ieri stau tolănit pe buza lunii,
Cu hoitul toamnei prins în cârcă,
Să storc un must să-l bea străbunii,
Că-s arși de rai iar gura li se uscă.
Trec zei grăbiți în zori de dimineață,
Se duc la muncă să câștige-o pâine,
Au ochi de foc și cearcăne de gheață,
Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.
Se vede-un fum venit din loc ostil,
Se construiește înc-un cal troian,
Amurgul miroase a sânge de copil,
Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.
Pe loc aș face toți norii din pământ,
Să plouă cu pietroaiele cât casa,
Prelații să intre cu toții în mormânt,
Să fie slobodă din nou mireasa.
Dintre ruini de biserici
Dintre ruini de biserici,
Acatiste adun,
Calc peste feţe de clerici,
Preparând aghiazmă-n ceaun.
Ascult gălăgia din cimitir,
Morţii se revoltă în groapă,
Căci li s-a pus pe sălaşuri bir,
Şi peste ei o alta se sapă.
E o absenţă de simţuri în lume,
Demonii iubire îţi oferă,
Popii în tradiţionale costume,
Blesteme peste tine proferă.
Cad cete de îngeri din cer,
Scântei erup din morminte,
Am devenit al lumii gropnicer,
Şi cânt liturghii fără cuvinte.
Nemângâiaţi se sting atei,
Pe braţele mele întinse,
Boltesc credinţă pentru ei,
Sub lumânări în post aprinse.
Plâng sfinţii arhangheli în taină,
Pustnici în grote se închină,
Să porţi creştine acea haină,
Care te-mbracă în lumina divină.
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Iarnă
Mi-e soba rece și hornu-nțepenit,
O tristă lampă pâlpâie în agonie,
Mi-e frig, și-s singur, și-s rănit,
Și nemilos mă scurg prin poezie.
Pe masă plânge-o foaie de hârtie,
Iar albul ei zăpezi siberiene arată,
De frig, condeiul nu mai poate scrie,
Și hibernează într-o rătăcită pată.
Aud un cântec venit din iernile polare,
Pe geamul nins pictează flori de gheață,
Bag iarna-n casă, și-i fac masaj cu sare,
Ninsorile să le salvez și să rămână-n viață.
Îmi bate în tâmple o muză înghețată,
I-aș face-un ceai și am valsa boem,
Dar mâna îmi e sloi și lampa întunecată,
Și îmi este frig, și-s singur, și mă tem...
E plin pocalul cu durere
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
E vai şi amar de lume,
Căci judele e rău şi orb,
Iubirea devenind genune,
În ochiul său de corb.
Şi-n sufletu-i de piatră,
Dreptatea e secată,
Căci poartă-n gând şi-n faptă,
O falsă judecată.
Doar îndoieli în noi suspină,
Cât corbii-s sus pe cracă,
Şi-n hrubele făr` de lumină,
Trăim o viaţă acră.
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
Nepăsare
Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,
Eu însumi mă acuz în toate cele,
Memoria mă biciuie constant cu ură.
Iar carnea-mi freamătă sub piele.
De ieri stau tolănit pe buza lunii,
Cu hoitul toamnei prins în cârcă,
Să storc un must să-l bea străbunii,
Că-s arși de rai iar gura li se uscă.
Trec zei grăbiți în zori de dimineață,
Se duc la muncă să câștige-o pâine,
Au ochi de foc și cearcăne de gheață,
Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.
Se vede-un fum venit din loc ostil,
Se construiește înc-un cal troian,
Amurgul miroase a sânge de copil,
Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.
Pe loc aș face toți norii din pământ,
Să plouă cu pietroaiele cât casa,
Prelații să intre cu toții în mormânt,
Să fie slobodă din nou mireasa.
Dintre ruini de biserici
Dintre ruini de biserici,
Acatiste adun,
Calc peste feţe de clerici,
Preparând aghiazmă-n ceaun.
Ascult gălăgia din cimitir,
Morţii se revoltă în groapă,
Căci li s-a pus pe sălaşuri bir,
Şi peste ei o alta se sapă.
E o absenţă de simţuri în lume,
Demonii iubire îţi oferă,
Popii în tradiţionale costume,
Blesteme peste tine proferă.
Cad cete de îngeri din cer,
Scântei erup din morminte,
Am devenit al lumii gropnicer,
Şi cânt liturghii fără cuvinte.
Nemângâiaţi se sting atei,
Pe braţele mele întinse,
Boltesc credinţă pentru ei,
Sub lumânări în post aprinse.
Plâng sfinţii arhangheli în taină,
Pustnici în grote se închină,
Să porţi creştine acea haină,
Care te-mbracă în lumina divină.