Iarnă

De ce esti viata atita de amara

Ti-am dat de toate tu sa le incerci

Sa simt acum ca tu imi esti povara

Acum n-am leac pe tine sa te tratez.

De ce esti viata atita de parsiva

Eu zi de zi la tine ma gindesc

Si vreau ca tu sa fii mereu o diva

Iar tu incerci sa dezamagesti.

De ce esti viata atita de murdara

Cu bani nimic nu poti ca sa platesti

Si nici macar singuratatea-n lume

Si daca asta chiar nu ti-o doresti.

De ce esti viata asa de blestemata

Tu crezi ca eu voi sta asa de neclintit

Sa stii tu acum ori niciodata

Ca eu voi fii asa ca la-nceput.

Te-nseli amarnic viata chinuita

Printre straini ai lucru tare greu

Cu gindul ca mai e putin

Am sa lupt cu tine ca si cu un leu.

De ce esti viata atita de amara

Ca nici macar tu nu ma-ntelegi

Sa fii mai buna ca odjnioara

Sa fiu si eu un suflet printre REGI.

Ce pot sa-ti spun acum e lucru mare

Eu tot acelasi o sa fiu

Chiar daca tu-mi vei fi salvare

Eu te iubesc asa cum tu o stii.

Dacă stai a judeca,

A fost dreptate cândva?

Sau este un cuvânt care,

Foarte curând va dispare.

Mă întreb uite așa...

Cei dreptatea? Ce e ea...?

Cum se poate unii oare,

Să câștige înzecit,

Au muncit mai diferit !?

S-au spetit oare mai tare,

Au o gură, mult mai mare ...

Unii chiar la judecată,

Na-au de ce se bucura,

Căci dreptate nu există,

Doar întâmplător așa...

Există un judecător 

Al nostru al tuturor,

Care cu dreptatea sa,

Pe toți ne va judeca.

Stau nopţi în şir şi tot privesc,

La stelele din univers,

Mă mir, socot şi tot gândesc,

Că totuşi au ceva lumesc.

Şi-a lor lucire învăpăiată,

Ba roşie, ba galbenă lămâi,

Mi-aduce aminte de acea fată,

Pe care am sarutat-o întâi.

Iar forma lor cerească,

Îmi pare că-i leit,

Icoana părintească,

Sub care am trăit.

Şi-a lor cădere de pe cer,

Când lasă-n urmă o pată,

E a mea durere de mai ieri,

Când a plecat şi al meu tată.

Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.

Ce greu se iscă zorii

Din cea mai lungă noapte,

Prin ziua cea mai scurtă

Lumina abia răzbate.

Că noapte este afară,

Aşa cum între stele

E noaptea care umple

Prăpastia dintre ele.

Iar falduri de-ntuneric

Boţesc perdeaua groasă

A nopţii, ca lumina

Cât mai târziu să iasă.

Cu toate acestea zorii,

Chiar mai devreme apar,

Că începând de astăzi

Lumina creşte iar.

Pustie inima îmi este

Mâhniri de peste tot m-apasă

C-așa e ea, loc nu-și găsește

Și liniște n-are în casă

Sunt remușcările de-o viață

Răpindu-mi pacea și e greu

Ofez și gândul mă presează

Dar mi-aminyesc de Dumnezeu

Cu îndelunga Sa răbdare

Nemărginita-i am văzut

Că peste tot Dânsul e veșnic

Ocrotitor de netemut

Fiindcă ispitele-s ca scaiul

Răgaz acestea nu ne dau

Vor fi cât lumea dăinuiește

Și pacea tihna ele-o iau

Dar sa lăsăm pe yoate-n grija

Stăpânului nostru Preasfânt

Că viața este-n a Lui mână

De l-om purta pe El în gând

De-ai dobândi averi cât munții

Nu e nimic, le vei lăsa

C-al nostru drum ne-ndreapt-acolo

Unde doar El ne va chema

C-așa voiește Domnul nostru

Așa va fi în veșnicie

Așa suntem pe astă lume

De ce, doar Domnul nostru știe

Din veac văzui necaz, probleme

Și piedici la tot pasul sunt

Vor fi cât dăinuie viața

Vremelnicia pe pământ

Dar știm care-i menirea noastră

Și care e al nostru țel

Să împlinim a Lui voință

C-așa din veac ne spuse El

Din veac Stăpânul mă păzește

Deși în multe am greșit

Dar cu-a Lui mila și iubire

Și-a  Sa răbdare, m-a-ntărit

Deși nevrednic sunt adesea

Și-anevoios în fapte bune

El nu mă lasă fiindcă eu 

Gândind la Dânsul, voi apune

Cu-a Sa putere mă-nconjoară

M-ajută doar privindu-mă

Mi-e Tată mamă în tot locul

La dreapta Lui păzindu-mă

O, Doamne rogu-Te mă iartă

Că mult răbdare-ai arătat

Și mi-ai păzit cu strășnicie

A mea viață ce mi-ai dat

Îți voi trimite colo-n slavă

Cât voi mai fi pe-acest pământ

Suspine, rugi, cântări și versuri

Spre Tine să își ia avânt

De ce m-ai vindecat Iisuse?

Căci mi-ai dat patimă şi chin,

Când văd acum că cele spuse,

Sunt pline de urât şi de venin.

De ce m-ai vindecat Lumină?

Să văd în jur că fratele e trist,

Că omul şi oculta sa creştină,

S-a înfrăţit cu antihrist.

De ce m-ai vindecat Hristoase?

Să văd războaie în tot locul,

Şi-n oameni suflete răutăcioase,

Ce nu le curăţă nici chiar potopul.

De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?

Şi-mi laşi puterea de-a vedea,

Cum omului îi cresc demonic coarne,

Şi-ncepe apoi cu Tine a se duela.

Adună Doamne urâtul de prin lume,

Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,

Iar jertfa mea apoi să se rezume,

În faptul de-a rămâne veşnic orb.

Pe vremuri când copii eram,

Dormeam cu fratele de gât,

Cu aceeași lacrimă plângeam,

Și ne-mpăcam numaidecât.

Pe vremuri când copii eram,

Mușcam același colț de pâine,

Apoi cu joaca ne-ntreceam,

Și nu știam de-i azi ori mâine.

Acum mă-ntreb unde s-au dus,

Și ani, și joc, și al meu frate,

Doar părul alb îmi dă răspuns,

Și pozele îngălbenite și uscate.

Mi-s lacrimile râuri până-n cer,

Iar gândurile îngropate-n sânge,

Împovărat de ani, eu tot mai sper,

Că lacrima comună iar va plânge.

Pe geam, spre seară strălucesc,

Aceleași raze purpurii, bătrâne,

În mintea mea, e fratele, gândesc,

Venit să muște-un colț de pâine.

Sub coasa tristă stă răpusă soarta,

Deși, ne țin aceleași rădăcini,

Și eu, și el avem închisă poarta,

Iar drumul ne e plin de mărăcini.

Avarul

V-am convocat pe toți urgent,

Să vă citesc din testament:

-Defunctul a crezut în Înviere,

Și și-a lăsat tot lui întreaga avere.

Unui soţ beţiv

Să dispari, îi strigă soaţa,

Căci veniră beat acasă,

N-avu timp să-i vadă faţa,

Dispăru subit sub masă.

Beţivul gospodar

Cu prea mult alcool în el,

Făcea clătite împachetate,

Dar când să pună puţin gem,

A tuşit, şi au ieşit flambate.

Unui inspector - defect profesional

Mă duc la el cu o problemă,

Căci na, se întâmplă orişicui,

Şi-n loc de ajutor, el fără jenă,

Mă ia la inspectat întâi.

Uneia cu diabet

A vrut Maldive, Bora Bora,

O insulă cu plajă și piscină,

Și-a afirmat în fața tuturora,

Că a ajuns… pe insulină !

Unui agronom

A terminat Agronomia primul,

Şi-i specialist în plante, peste-o mie

Dar stând şomer şi dând cu vinul,

Mai ştie doar… viţa de vie.

Unui “multicalificat”

Se crede tehnocrat gagiu,

Cu facultăţi de anduranţă,

Făcute două pe la Spiru,

Iar pe a treia... la distanţă.

Unui inginer

Ca inginer s-ajungi ai învăţat,

Normal, ca mai toţi tinerii...

Şi-n loc să profesezi, noi am aflat,

Că tu, faci fiscului inginerii.

Unora 

Văzut-am care-i baiul,

În acest stupid război,

La mine-n ochi e paiul,

Iar bârna e la voi.

Epigrama

E un catren cu versuri aranjate,

Şi de-un motiv sau caracter legate,

Dar să le-nţelegi şi să n-ai răutate,

Îţi trebuie şi un pic de carte.

Du-mă acasă drum nebun,

Du-mă, nu mă rătăci,

Am să-ţi cânt şi am să-ţi spun,

Toată jalea inimii.

Du-mă acasă nord şi sud,

Şi-n pustiuri nu mă pierde,

Vreau pe-ai mei să-i mai aud,

Vreau să calc pe iarbă verde.

Du-mă acasă est şi vest,

Şi mă-ndrumă la răscruci,

Pasul îl am tot mai funest,

Gândul mi-e un zbor de cuci.

Du-mă acasă drum îngust,

În străini nu mă lăsa,

Pâinea mamei vreau s-o gust,

Vinul tatei să-l pot bea.

Du-mă acasă drum nebun,

C-o să stau şi -o să-ţi adun,

Pietre din apă stătută,

Să-ţi fac calea mai bătută.

Du-mă acasă drumul meu,

Calea mea, destin ursit...

Căci de-un veac mă plimb mereu,

Şi mi-e dor, şi-s obosit.

De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,

Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,

Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,

Cu foamete, război şi închisoare?

De ce o mamă e părinte unu?

De ce un tată e părinte doi,

Iar sclavul e acum stăpânul,

Ce ne subjugă pe amândoi?

De ce-mi schimbaţi profund gândirea,

Şi obiceiurile din strămoşi?

Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,

Supuşi şi mai puţin evlavioşi.

Copiii ni-i luaţi de lângă noi,

Să-i educaţi întru doctrina voastră,

Îi masacraţi despotic pe eroi,

Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.

Un lucru important însă aţi uitat,

Şi sfânt la neamul românesc,

Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,

Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.

Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,

Aprind făcliile în vatra ţării,

Iar voi şi-acela care-i călăuză,

Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.

Te chem din lumi îndepărtate,

Din nopți ce dor și se-nfioară,

Prin visurile mele toate,

Și ochiul ce îmi doarme afară .

Pe drumul surd al amintirii,

Te caut într-un fir de fum,

La nunta unde  numai mirii,

Dansau cu tălpile pe scrum.

Rămâi doar tu, în vis, plăpândă,

Un chip ce-l port sub pleoapa grea,

Când noaptea tristă, mă descântă,

Și mă adoarme-n poala sa.

Te chem din umbre  risipite,

Prin murmur fără de cuvânt,

Să-mi stai pierdută-n minte,

S-ascult al lunii dulce cânt.

Să fim un vis care preumblă,

Prin somnul celui neiubit,

O noapte albastră și lungă,

Lipsită de zori, și fără sfârșit.