Poem vesel de toamnă

Iubito fară tine,

Nu valorez nici cât o ceapă degerată,

Știi bine vorba populară...

Abstracte-s toate în afara ta,

Îmi ești prietenă cum nimeni niciodată, 

Nici nu a fost și nici că poate exista!

Cum să-l cuprinzi pe Dumnezeu 

Ce-l necuprins vreodată, 

Pe cel pe care nimeni nici că

l-a văzut?

Nu El este iubirea ce oamenii o poartă, 

De multe ori nevrând să-i mulțumească, 

În egoismul și răutatea omenească?

Nu-i viața asta lungă amagire

Care promite vrute și nevrute,

Fără de Dumnezeu?

Nu tu ești însăși dragostea mult așteptată,

Nu tu ești glasul îngerului ce-l port la spate,

Și cum pot exista fără iubirea ta?

Iubito fară tine,

Nu valorez nici cât o ceapă degerată,

Știi bine vorba populară...

Abstracte-s toate în afara ta,

Îmi ești prietenă cum nimeni niciodată, 

Nici nu a fost și nici că poate exista!

(6 martie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Cum Luna e gonită și nu-i lăsată să mai strălucească când soarele răsare,

Așa-i tristețea azvârlită cât colo cu a ta suavă dulce îmbrățișare!

Amorul e chemat să ne cuprindă iar cu a le sale cântece neauzite,

Iubito,săruturile noastre sunt nemărginite!

Îți spun acum când noi nu mai suntem așa de tineri,

Nu e cumva apusul soarelui mult mai frumos decât promite răsăritul?

N-avem noi astăzi infinitul cu tainicul său înțeles,

Ce l-am primit iubindu-ne cu ale Cerului arome?

Nu e Hristos cu al Său chip deasupra vieții ce tristă fără El părea doar fără rost?

Pot spune că îmbrățișarea ta este salvarea mea...

Iubito te-am așteptat de când mă știu,

Neștind deloc nici cine sunt și nici care-i menirea mea!

(10 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Eu nu renunț la tine!

Tu ești acel ceva nemuritor..

Cum să renunți la nemurire,

Cum să omori un inocent amor?!

Eu nu renunț la mine..

Căci m-am topit demult în ființa ta,

Eu mă iubesc mai mult acum pe mine

Tu fiind aici ,acum în inima-mi ce-ți aparține!

Eu nu renunț la noi!

Căci nu suntem o complicată amăgire,

Noi suntem tot ce-i scris despre iubire,

Eu nu renunț, tu nu renunți,

Noi suntem dragostea,

Iar dragostea ne are pe-amândoi!

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Se tot vorbește că moartea-i dureroasă,

Că este neagră și are coasă,

Că n-are chip și-i tare fioroasă,

Dar nouă celor căzuți în ale amorului visări nici că ne pasă!

Îndrăgostiții știu că dragostea și viața-i tot ce contează!

Iubito astăzi am aflat o taină a iubirii

Căci Duhul Sfânt vorbește și prin tine...

Mi-ai spus cum o iubire mare

Se sechestrează.....

Chiar dacă termenul ăsta nu sună bine...

Căci eu adusul-am în pomenire

Ei bine cum?

Să afle fiecare!

Noi doi iubito știm...

Cum să poți face o iubire pe veci nemuritoare,

Sau să n-o lași să zboare...

Voi însă cititorii,

Citiți titlul la poezie,fiecare!

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Iubito, îți voi rosti acele vorbe infinite de amor,

Știind că sunt născute doar din dorul ce ți-l port mereu

Iubindu-te nu cum îmi pot imagina,

Ci doar cum simt!

Tu ești Zeița mea!

Ești însăși dragostea ce-am prins,

Precum pescarul crede în năvodul său,

Eu am crezut în Dumnezeu cerând,

Și uite ai sosit....

Ești preafrumosul Paradis,

Ești visul visurilor acelui trubadur rătăcitor ce sunt,

Ești doar prezentul fericit,

Ori îngerul ce mi-i trimis!

Iubito, îți voi rosti acele vorbe infinite de amor,

Știind că sunt născute doar din dorul ce ți-l port mereu

Iubindu-te nu cum îmi pot imagina,

Ci doar cum simt!

Tu ești Zeița mea!

(26 mai 2024 Vasilica dragostea mea)

Poemele de seară îți aparțin doar ție ...

Nu au prea multe rânduri,

Mă au pe mine și pe tine

Ca personaje vii ce-s vesel colorate!

Iubindu-ne din timpurile vechi Sau antice,demult apuse,

Atât de vechi încât nici nume nu purtam....

Eram doar duhuri vorbitoare

Ce caută iubirea,

Eu căutându-te pe tine

Iar tu mă așteptai pe mine,

Știu bine ce îți spun...

Iubirea exista atunci ca și în zilele prezente,

Mulți gânditori se întrebau,

Dacă este cumva virtute?

Să poți să mori pentru amor sau libertate,

Sau să refuzi o simplă existență

Vorbesc acum de mine,

Nemaiputând concepe viața fără tine!

Poemele de seară îți aparțin doar ție ...

Nu au prea multe rânduri,

Mă au pe mine și pe tine

Și se termină vesel cu vorbe de iubire,

Le scriu altfel de fiecare dată,

Ți le trimit într-o cutie cu fundă violet

Culoarea-ți preferată!

(6 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

De-ar fi sa fiu o cifra

Eu stiu cum m-ai numi,

Atat sunt pentru tine

Un nimeni zi de zi!

Pacat de asteptari

S-au dus usor in timp,

Cu tine de cand sunt

Am invatat a nu mai fi! 

Am pus nevoia ta

In fata la a mea,

Pe tine te-am ferit

Si mult te-am ocrotit! 

Acum cern pe hartie

Cuvinte sa se stie,

Ce simt cand te privesc

Nimic, si-nebunesc! 

Un gol imens in trup

Ramane sa-l astup

Insa nu am cu ce

Iubirea nu mai e! 

Oricat ti-as cauta

Pretexte, scuze multe

Nimic nu ar putea

Pe zero sa-l ascute(din 0 macar 1) 

Nicicand nu am simtit

Atentie, iubire, suflet

Singura am tot fost

Si asa o sa tot fie!

Învață să taci atunci când tot ce vrei e să cerți,
Învață să-mparți cu alții bucurii și tristeți,
Învață să șoptești când tot ce vrei e să strigi
Si-nvață să dai când tot ce vrei e să strângi.

Învață să iubești când cel ce te-atacă nu merită iubirea ta
Învață să zâmbești când rana îți desfigurează privirea
Învață să uiți, și-nvață să ierți
Învață să pleci și să nu regreți.

Învață din tot și-nvață din toate, 
Învață de la oameni, învață din carte
Învață de la bătrâni și de la copii,
Învață să-nveți cum în toate - OM să rămâi.

Poveste adevărată!

După ani și ani de rătăciri prin lume 

Pământul strămoșesc ne cheamă, 

Să ne întoarcem la ai noștri acasă 

Și viața să n-o trăim ca pe o dramă. 

La drum necunoscut noi am pornit 

Poate găsim pe undeva de lucru, 

Un ban să adunăm pentru o casă 

Chiar lopătând din greu balastru. 

Din satul natal am plecat patru 

Fără a ști prin câte noi vom trece, 

Cu gândul la italieni să ajungem 

Când în Moldova suflă vântul rece. 

Era pe la jumatea lui decembrie 

Când lumea îl aștepta pe moșul, 

Doar noi înghesuiți într-o mașină 

Am demarat pe când cânta cocoșul. 

Drumul a fost destul de lung 

Până pământul lor să îl călcăm, 

Iar noaptea am dormit sub pod 

Că bani n-aveam unde să stăm. 

Și zile-n șir am căutat de muncă 

Până pe-un șantier ne-au ,,angajat ",

Iar de dormit ne-au dat în folosință 

Un loc într-o baracă, prost amenajat. 

Aici ani buni din greu noi am muncit 

Și periodic am trimis un ban acasă, 

La cei ce sufereau în țara noastră 

Și care ne-ajutau să ridicăm o casă. 

Timpul s-a scurs și ani s-au adunat 

Munncid din greu prin țări străine, 

Aici s-a dus și sănătatea noastră 

Strângând cureaua, s-avem un mâine. 

După familii, urmașii s-au născut 

Care au trebuit limba să învețe, 

Și tot ce presupune obicei și viață 

Și mai apoi în graiul nost'să se răsfețe. 

......................................

Așa s-a întâmplat cu mulți de-ai noștri 

După ce țara de comunism s-a vindecat, 

Și ne găsim pe an ce trece, tot mai puțini 

Că cei plecați nu mai revin...mare păcat!

Toți suntem la fel,

Suntem asemenea miilor de maci

Ce-mpodobesc câmpiile,

Suntem asemenea păsărilor

Ce dau glas văzduhului,

Suntem asemenea peștilor

Ce săgetează apele,

Suntem asemenea copacilor

Ce înfrumusețează fața pământului,

Suntem asemenea frunzelor

Ce izvorăsc din muguri

Primăvară de primăvară,

Iar toamna iau foc

Și îngrașă pământul.

Suntem Adami și Eve;

Nimic diferit la o primă privire,

Simetrie,

Aceleași urechi, ochi sau petale,

Suntem un tot

Asemenea firelor de păr

Ce împreună alcătuiesc

Frumusețea capilară,

Suntem un tot

Într-un nucleu al vieții,

Dar fiecare are rolul lui,

Așa cum ochiul adună lumina,

Iar nasul parfumurile,

Trăim, simțim, dar facem parte

Din același izvor.

Suntem la fel,

Toți izvorâm din aceeași rădăcină,

Urcăm munți,

Coborâm văi,

Unii suntem mai buni,

Alții mai răi,

Unii par mai bogați,

Alții mai săraci.

Deși avem aceeași identitate,

Cursul fiecăruia e diferit;

Totul depinde el însuși

Cum se educă.

Prin educație

Florile tale pot străluci

Într-un mod unic,

Apa ta e mai limpede,

Păsările tale

Pot cânta asemenea privighetorilor,

Educația e cea care face diferența,

Însă tu trebuie să știi ce-ți dorești,

Cântecul corbului sau al mierlei.

Punctul de pornire

E izvorul aceleiași stânci,

Dar drumurile sunt diferite,

Tulpinile mai netede

Sau mai ascuțite.

(Din volumul Regăsiri, Ana-Cristina Popescu)

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.