Ultimul loc
Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,
Unde iubirea este o monedă de schimb,
Femeia e un vis rupt între dorințe
Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.
Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,
Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,
Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,
Când inima-i bântuită de mângâierea altora,
Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.
În fața oglinzii, nu se recunoaște,
Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,
Așteaptă, ca o mare nemărginită,
Să fie văzută în tot ce este –
Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.
El își întinde brațele către alte vise,
Lăsând-o să înoate singură în marele ocean
Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.
Ea nu cere a fi adorată,
Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,
Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,
Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,
În care el să aleagă să rămână,
Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,
Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.
Societatea, cu legile ei mute și adânci,
Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,
Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele
În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,
Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,
Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.
În această lume, ea se pierde între femei,
Nu pentru că nu ar fi destul de mult,
Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.
Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,
Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,
Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,
Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită
Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,
Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,
Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,
Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.
Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.
Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,
Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,
Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,
Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.
Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,
Mai mult decât un loc gol în programul altora,
Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,
Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.
Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,
Vom rămâne mereu la marginea iubirii,
Unde femeile nu ajung niciodată primele,
Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.
Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,
Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo
Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 2 ianuarie
Vizualizări: 175
Poezii din aceiaşi categorie
Tu ai ales…
Ai ales să pleci, atunci…
când cel mai mult doream
alături de tine să merg la pas
dar nu a fost să fie, a rămas…
doar un vis acel gând, acel pas…
Ai ales o altă cale, acolo
unde nu am avut loc noi…
Nu am căutat să te reținem
din drumul tău croit aparte
tu ai lăsat loc gol, e gol, dar poate…
vei regreta printre anii ce-ți vor cerne viața.
Ai ales fără să te întrebi…
ce va fi în urma ta
acum e prea târziu să-ți spun
că încă te mai aștept să vii,..
acum sa lăsat ierni reci, târzii
m-am învățat singură în seri pustii.
Ai ales calea ușoară pentru tine,
am tot crezut că am semnat ceva
în viața ta de om hoinar
dar cum era de așteptat, iar…
m-am convins că este inzadar
să-ți pui speranță într-un ghiogar.
Ai ales o nouă cale, crezând
că-i drumul cel mai bun
dar uite că acum îți spun
că nu mai am nevoie de tine
chiar dacă tu vei mai dori
vreau să știi,nu ai cale de a reveni.
Tu ai ales, acum trăiește
ce ai ales aceea iubește
acum eu pașii mi-i țin drept
și nu mai caut pașii tăi
în nopți târzii pe alei
te-am dezlipit,ca timbra de clei.
Acum am ales să uit de tine,
îți mulțumesc doar pentru faptul
că datorită ție, am văzut lumina
zilei și am gustat din astă viață
și am simțit din amarul ei,
dar și din a ei dulceață.
Eu am ales pe altcineva
să-i spun tot ce nu ți-am spus ție
și am găsit loc în inima sa
dragoste, căldură și duioșie
Acum te rog să nu mă cauți niciodată,
uită că îți sunt fiică, eu voi uita că îmi ești tată.
Tu ai ales atunci,cândva…
când eu aveam mai multă nevoie
de brațul tău ferm și de siguranța ta
ai ales să pleci din viața mea
acum nu te mai supăra
Adio îți spun, fost-am cândva...fica ta.
🎤 În zadar în franceză
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
En vain
Au printemps, avec l'âme vibrante,
On attend le bonheur en rêvant,
Et en automne, quand les espoirs meurent,
Il nous reste un nuage,
Nous attendons tous en vain
Un bonheur qui ne revient jamais,
Berçant juste un rêve éphémère
La nuit, le ciel est toujours clair,
Nous nous envolons avec un désir fou de paradis,
Mais dans le refrain on voit que c'était encore un rêve.
Nous attendons tous en vain
Un bonheur qui nous échappe
Et dans l'âme ils tamisent amèrement
Des pensées qui nous trompent,
En vain nous supplierons,
Nous attendrons en vain
Le bonheur que nous voulons toujours,
Je ne viens plus !
Nous attendons tous en vain
Un bonheur qui nous échappe
Et dans l'âme ils tamisent amèrement
Des pensées qui nous trompent,
En vain nous supplierons,
Nous attendrons en vain
Le bonheur que nous voulons tant
Je ne viens plus !
Locuiește azi un suflet
Locuiește azi un suflet
Ce-i de mult uitat de lume
Care are într-un cântec
O magie mai anume
Si sperând sa o găsească
Un alt suflet curajos
Cineva s-o liniștească
Și-i va fi lui credincios
Căci a suferit nu-i gluma
Ani la rând ea tot stătea
Si uitându-se la mâna
Ea spera, spera , spera
S-o salveze pe vecie
De tortura lui , extrema
Sa facă din-nou magie
Si sa fie iar emblema
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
Apă Rece
La mal de apă moartă, nu incetam să plîng,
Mă tot certam cu soarta, nu am putut s-o-nving
Rămasam unul singur, la mal de apa rece,
Corabia ta pleaca… și eu o las să plece…
Tresar sub talpă-mi stropii, ce adineauri sus,
Se intreceau cu norii, ce se-ndreptau spre'apus,
Si dupa spate’mi apa, cea moartă și cea rece,
Ea pleacă după tine și eu o las să plece…
Eu nu mai pot iubire, și ura nu mai pot,
Pașesc pe stropi de ploaie, in zgomot de clopot,
Si gura-mi se usucă și ochii o să-mi sece,
Si-n apă’mi pleacă anii și eu ii las să plece.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Tu ai ales…
Ai ales să pleci, atunci…
când cel mai mult doream
alături de tine să merg la pas
dar nu a fost să fie, a rămas…
doar un vis acel gând, acel pas…
Ai ales o altă cale, acolo
unde nu am avut loc noi…
Nu am căutat să te reținem
din drumul tău croit aparte
tu ai lăsat loc gol, e gol, dar poate…
vei regreta printre anii ce-ți vor cerne viața.
Ai ales fără să te întrebi…
ce va fi în urma ta
acum e prea târziu să-ți spun
că încă te mai aștept să vii,..
acum sa lăsat ierni reci, târzii
m-am învățat singură în seri pustii.
Ai ales calea ușoară pentru tine,
am tot crezut că am semnat ceva
în viața ta de om hoinar
dar cum era de așteptat, iar…
m-am convins că este inzadar
să-ți pui speranță într-un ghiogar.
Ai ales o nouă cale, crezând
că-i drumul cel mai bun
dar uite că acum îți spun
că nu mai am nevoie de tine
chiar dacă tu vei mai dori
vreau să știi,nu ai cale de a reveni.
Tu ai ales, acum trăiește
ce ai ales aceea iubește
acum eu pașii mi-i țin drept
și nu mai caut pașii tăi
în nopți târzii pe alei
te-am dezlipit,ca timbra de clei.
Acum am ales să uit de tine,
îți mulțumesc doar pentru faptul
că datorită ție, am văzut lumina
zilei și am gustat din astă viață
și am simțit din amarul ei,
dar și din a ei dulceață.
Eu am ales pe altcineva
să-i spun tot ce nu ți-am spus ție
și am găsit loc în inima sa
dragoste, căldură și duioșie
Acum te rog să nu mă cauți niciodată,
uită că îți sunt fiică, eu voi uita că îmi ești tată.
Tu ai ales atunci,cândva…
când eu aveam mai multă nevoie
de brațul tău ferm și de siguranța ta
ai ales să pleci din viața mea
acum nu te mai supăra
Adio îți spun, fost-am cândva...fica ta.
🎤 În zadar în franceză
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
En vain
Au printemps, avec l'âme vibrante,
On attend le bonheur en rêvant,
Et en automne, quand les espoirs meurent,
Il nous reste un nuage,
Nous attendons tous en vain
Un bonheur qui ne revient jamais,
Berçant juste un rêve éphémère
La nuit, le ciel est toujours clair,
Nous nous envolons avec un désir fou de paradis,
Mais dans le refrain on voit que c'était encore un rêve.
Nous attendons tous en vain
Un bonheur qui nous échappe
Et dans l'âme ils tamisent amèrement
Des pensées qui nous trompent,
En vain nous supplierons,
Nous attendrons en vain
Le bonheur que nous voulons toujours,
Je ne viens plus !
Nous attendons tous en vain
Un bonheur qui nous échappe
Et dans l'âme ils tamisent amèrement
Des pensées qui nous trompent,
En vain nous supplierons,
Nous attendrons en vain
Le bonheur que nous voulons tant
Je ne viens plus !
Locuiește azi un suflet
Locuiește azi un suflet
Ce-i de mult uitat de lume
Care are într-un cântec
O magie mai anume
Si sperând sa o găsească
Un alt suflet curajos
Cineva s-o liniștească
Și-i va fi lui credincios
Căci a suferit nu-i gluma
Ani la rând ea tot stătea
Si uitându-se la mâna
Ea spera, spera , spera
S-o salveze pe vecie
De tortura lui , extrema
Sa facă din-nou magie
Si sa fie iar emblema
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
Apă Rece
La mal de apă moartă, nu incetam să plîng,
Mă tot certam cu soarta, nu am putut s-o-nving
Rămasam unul singur, la mal de apa rece,
Corabia ta pleaca… și eu o las să plece…
Tresar sub talpă-mi stropii, ce adineauri sus,
Se intreceau cu norii, ce se-ndreptau spre'apus,
Si dupa spate’mi apa, cea moartă și cea rece,
Ea pleacă după tine și eu o las să plece…
Eu nu mai pot iubire, și ura nu mai pot,
Pașesc pe stropi de ploaie, in zgomot de clopot,
Si gura-mi se usucă și ochii o să-mi sece,
Si-n apă’mi pleacă anii și eu ii las să plece.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Alte poezii ale autorului
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Raiul cel mult visat
De-ar putea urechile să se încline în arta visului, nu as mai trai doar într-o simplă-mi iluzie
De-ar putea cerul lacrimi sa-mi strângă, acel ocean din ele, ar fi purul meu colț de rai
Dar nu știe nimeni, doar decât luna sfârșitul ce-mi va fi îngenunchiat, căci restora pe aceasta lume vorbesc si le pasă doar despre putere și bani
Iar pe acest pământ de-ar fi sa ma aprofundez-n iubire, as muri doar seacă de privirea rece a oamenilor care n-o mai dăruiesc
Pe acest glob pustiu, averile nu constau în ceea ce consider eu rai
Și ceea ce este cu adevărat un dar, nu îți este permis nici măcar sa te servești cu tihnă din el
Și anume pacea, pacea de a zbura lin spre tot ce-i mort și viu
Sa știi sa faci diferența, sa știi sa alini dorurile cu orice preț
Sa aprinzi focul, în adâncul unui pustiu infern
Pentru ca averile nu se măsoară în cât ai ci de fapt în câte dăruiești lumii
Dar sa fi om, nu îți este de ajuns pe aceste meleaguri
Trebuie sa fi totul din toate și nimic, nici prea mult, dar nici prea puțin
Și nici măcar nu ne dam seama, cum raiul ne este furat de sub picioare, sub tălpile celor ce conduc lumea
O lume de corupție, unde raiul-mi doar un privilegiu visat pe șirele spinarii, a morților și a brațelor ucigătoare a lumii de suspine întregi
Anatomia absenței
Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,
Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,
Un vânt mic, subțire,
Care șuiera numele tău.
Te-am căutat în oase, în coastele mele,
Le-am spart cu dalta disperării,
Dar erau albe și goale –
Colivii fără păsări.
Sângele nu mai curge,
Se preface-n ceară, încet,
Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă
Care curge din ochii mei.
Te-am căutat în carne,
Dar carnea mea a devenit hârtie –
Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,
Doar litere deformate, care urlă.
Aș vrea să mă smulg din mine însumi,
Să mă descompun în cioburi,
Poate sub bucăți voi da de tine,
Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.
Dar tu ești absența.
Un paradox, o rană care nu are corp.
Ești ploaia care cade pe mare,
Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.
Și totuși, te scriu.
Pentru că, în lipsa ta,
Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,
Care te strigă,
Care te înghite,
Care te așteaptă.
Iubire de un amurg
Suntem numai valuri ce strivesc suflete, atât ne-a mai rămas
Căutam sensul vieții, măcar un timp, o trăire, o clipă efemeră, dar te-ai prefăcut în oceanele care înghit doar lacrimile mele
Umbre mute de noaptea care ne învăluia, intr-un soare mort, aproape perfect Iubirea ta? O "minciună făr' de păcat", căci este imposibil să suferi-n taine după ceva ce nici măcar nu a existat
Perfecțiunea? Un chip nexistent al dragsotei tale, căci se spune că, când iubești vizualizezi chiar și coșmarul vieții ca și când ar fi un rai infinit, fără minciunile lumii grele
Când iubești dragsotea îți luminează inima, devii doar bunătatea sublimă a cerului fiindcă doar îngerii îți mai recunosc suspinle, când oamenii văd tot ce ar putea distruge la un suflet atât de vioi și plin de viață, care poate ar fi încă supraviețuit-n amurg, deși iubirea-i moare, iar trupul plecat
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Raiul cel mult visat
De-ar putea urechile să se încline în arta visului, nu as mai trai doar într-o simplă-mi iluzie
De-ar putea cerul lacrimi sa-mi strângă, acel ocean din ele, ar fi purul meu colț de rai
Dar nu știe nimeni, doar decât luna sfârșitul ce-mi va fi îngenunchiat, căci restora pe aceasta lume vorbesc si le pasă doar despre putere și bani
Iar pe acest pământ de-ar fi sa ma aprofundez-n iubire, as muri doar seacă de privirea rece a oamenilor care n-o mai dăruiesc
Pe acest glob pustiu, averile nu constau în ceea ce consider eu rai
Și ceea ce este cu adevărat un dar, nu îți este permis nici măcar sa te servești cu tihnă din el
Și anume pacea, pacea de a zbura lin spre tot ce-i mort și viu
Sa știi sa faci diferența, sa știi sa alini dorurile cu orice preț
Sa aprinzi focul, în adâncul unui pustiu infern
Pentru ca averile nu se măsoară în cât ai ci de fapt în câte dăruiești lumii
Dar sa fi om, nu îți este de ajuns pe aceste meleaguri
Trebuie sa fi totul din toate și nimic, nici prea mult, dar nici prea puțin
Și nici măcar nu ne dam seama, cum raiul ne este furat de sub picioare, sub tălpile celor ce conduc lumea
O lume de corupție, unde raiul-mi doar un privilegiu visat pe șirele spinarii, a morților și a brațelor ucigătoare a lumii de suspine întregi
Anatomia absenței
Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,
Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,
Un vânt mic, subțire,
Care șuiera numele tău.
Te-am căutat în oase, în coastele mele,
Le-am spart cu dalta disperării,
Dar erau albe și goale –
Colivii fără păsări.
Sângele nu mai curge,
Se preface-n ceară, încet,
Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă
Care curge din ochii mei.
Te-am căutat în carne,
Dar carnea mea a devenit hârtie –
Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,
Doar litere deformate, care urlă.
Aș vrea să mă smulg din mine însumi,
Să mă descompun în cioburi,
Poate sub bucăți voi da de tine,
Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.
Dar tu ești absența.
Un paradox, o rană care nu are corp.
Ești ploaia care cade pe mare,
Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.
Și totuși, te scriu.
Pentru că, în lipsa ta,
Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,
Care te strigă,
Care te înghite,
Care te așteaptă.
Iubire de un amurg
Suntem numai valuri ce strivesc suflete, atât ne-a mai rămas
Căutam sensul vieții, măcar un timp, o trăire, o clipă efemeră, dar te-ai prefăcut în oceanele care înghit doar lacrimile mele
Umbre mute de noaptea care ne învăluia, intr-un soare mort, aproape perfect Iubirea ta? O "minciună făr' de păcat", căci este imposibil să suferi-n taine după ceva ce nici măcar nu a existat
Perfecțiunea? Un chip nexistent al dragsotei tale, căci se spune că, când iubești vizualizezi chiar și coșmarul vieții ca și când ar fi un rai infinit, fără minciunile lumii grele
Când iubești dragsotea îți luminează inima, devii doar bunătatea sublimă a cerului fiindcă doar îngerii îți mai recunosc suspinle, când oamenii văd tot ce ar putea distruge la un suflet atât de vioi și plin de viață, care poate ar fi încă supraviețuit-n amurg, deși iubirea-i moare, iar trupul plecat
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.