Ultimul loc
Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,
Unde iubirea este o monedă de schimb,
Femeia e un vis rupt între dorințe
Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.
Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,
Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,
Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,
Când inima-i bântuită de mângâierea altora,
Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.
În fața oglinzii, nu se recunoaște,
Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,
Așteaptă, ca o mare nemărginită,
Să fie văzută în tot ce este –
Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.
El își întinde brațele către alte vise,
Lăsând-o să înoate singură în marele ocean
Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.
Ea nu cere a fi adorată,
Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,
Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,
Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,
În care el să aleagă să rămână,
Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,
Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.
Societatea, cu legile ei mute și adânci,
Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,
Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele
În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,
Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,
Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.
În această lume, ea se pierde între femei,
Nu pentru că nu ar fi destul de mult,
Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.
Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,
Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,
Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,
Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită
Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,
Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,
Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,
Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.
Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.
Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,
Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,
Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,
Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.
Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,
Mai mult decât un loc gol în programul altora,
Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,
Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.
Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,
Vom rămâne mereu la marginea iubirii,
Unde femeile nu ajung niciodată primele,
Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.
Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,
Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo
Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 2 ianuarie
Vizualizări: 177
Poezii din aceiaşi categorie
,,Nu te enerva" în engleză
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Only a word
Told suddenly
Unforgiving
Can put me down
The heart believes,
The mind measures
The silence is gone
forever
Unfortunately, that's my way
but always I'm saying to myself this way:
"Don't get annoyed!"
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Words can be tricky
Don't get annoyed, don't get annoyed!
For no anger is good!
Maybe sometimes you are hit unwillingly
By a word that's inappropriate
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Come, smile and listen to my advice.
Only a word
Brings me bad thoughts
And only with them
It's gathering me
It's jealousy
Comes like a burden
And an indescribable nightmare
Night falling in a dream
Unfortunately, that's my way
But always I'm saying to myself this way:
"Don't get annoyed!"
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Words can be tricky
Don't get annoyed, don't get annoyed!
For no anger is good!
Maybe sometimes you are hit unwillingly
By a word that's inappropriate
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Come, smile and listen to my advice.
And you'll know
To tell yourself
Whenever
To whoever
Don't get annoyed
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Words can be tricky
Don't get annoyed, don't get annoyed!
For no anger is good!
Don't get annoyed!
Să urăm!
Ahooooo....ahooooo,
Măi prieteni, oameni buni
Ce trăiți printre străini
Astăzi vă doresc eu vouă
S-aveți case chiar vreo nouă
Construite din bolțari
Protejate de arțari
Să fie și cu cerdac
În curte un cot-codac
În coteț vreo patru porci
Cu slănină, nu păroși
Și în curte doi căței
Care latră la purcei
Ia suiți voi pe cotețe
Și strigați cu voce tare
Chiar de sunteți în șosete
Și cam goi în buzunare
Ahoooo...ahoooo,
Să trăiești...măi gospodare!
Acum vă îndemn pe voi
Să fiți bravi fără nevoi
Nu vă mai gândiți la gaz
Că e scump ca un necaz
Mai bine mergeți pe lemne
Pe cărbuni și pe surcele
S-aveți căldură în casă
Fără reumatism la oase
Mai vindeți din vilișoare
Să plătiți taxe ușoare
Că se-anunță vremuri grele
Mari impozite pe ele
Stați mai bine într-o casă
Și s-aveți gustări pe masă
Și un beci umplut de toate
Să mergi ghemuit pe coate
S-aveți poloboace pline
Iarna să o treci cu bine
Pepeni și varză murată
Pusă toamna de-a ta soață
Care merge cu friptură
Și puțină băutură
Eu vă strig cu voce tare
Și s-audă cel ce are
Vinul se bea cu măsură
De nu vrei să ai arsură
Nu-l amesteca defel
Să n-ajungi să fii tembel
Cota de o depășești
Tare rău poți s-o pățești
La spital s-ajungi măi vere
Cu perfuzii puse-n vene
Hai noi treji să mai strigăm
Și veseli în cor să ne urăm
S-avem sănătate, fericire
Viață lungă, pace, împlinire
Ahoooo...ahoooo,
Cu pahare nu prea pline!
Voi cu mașini pe motorină
Schimbați-le pe benzină
Să n-aveți cumva surpriză
Și să nu intrați în criză
Pe drum să nu fiți primiți
Și de polițiști opriți
Să vă spună cu glas vouă
Schimb-o..sau ia una nouă
Vremurile-s schimbătoare
Grele pentru fiecare
Când alimentezi la pompă
Mai bine iți pui o plombă
Prețul zilnic se ridică
Bine la șofer nu pică
Să renunți tu la mașină
Mai bine te duci în mină
Alta nouă să îți cumperi
Și pe bani să nu te superi
Mai bine pe jos să mergi
Iar de poți chiar să alergi
Ahooo.....ahoooo,
Să ai grijă ce alegi
Hai la ei cu toții să strigăm
Să-ncercăm să îi forțam
Să reducă acciza la benzină
Să putem urni câte-o mașină
Iar de ne-or trata cu ură
Să-i tratăm cu urlătură
Multe ar mai fi de zis
Ce s-au strâns la numărat
Nici nu știu ce-i interzis
De rostit și prin urat
Așa că punct pun la urătură
Și mai spun cu a mea gură
Ahoooo....ahoooo
S-aveți bogății..în bătătură!
La anu și la mulți ani!
Plȃnge cerul
E jale sus, acolo-n cer,
Afarǎ plouǎ ne-ncetat
De-atȃta rǎu, de-atȃta chin
Şi ȋngerii s-au mȃniat.
Stropi de sȃnge cad din nori
Şi cȃt pǎcat ȋn jur, pe stradǎ,
Cȃnd viața nu-i decȃt pustiu,
Cȃnd ochiul nu mai vrea sǎ vadǎ.
S-au mȃniat pȃnǎ și sfinții
De-un dor nebun acum cuprinși
Își leapǎdǎ pe veci povara
Şi se declarǎ azi ȋnvinși.
Şi vin din cer, ni se aratǎ,
Nu mai știu unde sǎ mai plece
Cȃnd cerul plȃnge peste noi
Şi-afarǎ-i frig, e tot mai rece.
Mizerabilii
Planeta arde cârmuită de nebuni
S-au înmulțit stăpânii orbi cu minți bolnave
Dorind putere sunt mânați de afecțiuni
Ridică sabia pornind acțiuni macabre
Pe lângă stup colcăie viermii oportuni
Caută mierea dovedind pasiuni hulpave
Mânjind vătafii paraziți cu posesiuni
Se prind în hora infracțiunilor mârșave
Ființe goale părăsite de rațiuni
Animă gloata hidratând-o cu palavre
Lipsiți de scrupule apasă slăbiciuni
Vor să ajungă dregători călcând cadavre
Spectacol rânced plin de sânge și minciuni
Prezintă-n scenă mizerabile gunoaie
Jucând murdar cu otrăvite promisiuni
Poftesc s-ajungem niște sclavi târând noroaie
Curcubeu
Ploaia se revarsă, liniștit în curte,
Pelerina, cizme de cauciuc
Și într-o vreme scurtă
Pe stradă eu străluc.
„E cam înnourat”
Spun cu plictiseală,
Dar se vede ceva luminat,
De sub nori, cu îndrăzneală.
Este soare dulce
Care în dans cu ploaie
Produce o minune,
După vremea amară.
Multicolor și preafrumos,
Un curcubeu apare.
După orice spăimos,
Vine-o sărbătoare.
,,Nu te enerva" în engleză
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Only a word
Told suddenly
Unforgiving
Can put me down
The heart believes,
The mind measures
The silence is gone
forever
Unfortunately, that's my way
but always I'm saying to myself this way:
"Don't get annoyed!"
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Words can be tricky
Don't get annoyed, don't get annoyed!
For no anger is good!
Maybe sometimes you are hit unwillingly
By a word that's inappropriate
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Come, smile and listen to my advice.
Only a word
Brings me bad thoughts
And only with them
It's gathering me
It's jealousy
Comes like a burden
And an indescribable nightmare
Night falling in a dream
Unfortunately, that's my way
But always I'm saying to myself this way:
"Don't get annoyed!"
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Words can be tricky
Don't get annoyed, don't get annoyed!
For no anger is good!
Maybe sometimes you are hit unwillingly
By a word that's inappropriate
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Come, smile and listen to my advice.
And you'll know
To tell yourself
Whenever
To whoever
Don't get annoyed
Don't get annoyed, don't get annoyed!
Words can be tricky
Don't get annoyed, don't get annoyed!
For no anger is good!
Don't get annoyed!
Să urăm!
Ahooooo....ahooooo,
Măi prieteni, oameni buni
Ce trăiți printre străini
Astăzi vă doresc eu vouă
S-aveți case chiar vreo nouă
Construite din bolțari
Protejate de arțari
Să fie și cu cerdac
În curte un cot-codac
În coteț vreo patru porci
Cu slănină, nu păroși
Și în curte doi căței
Care latră la purcei
Ia suiți voi pe cotețe
Și strigați cu voce tare
Chiar de sunteți în șosete
Și cam goi în buzunare
Ahoooo...ahoooo,
Să trăiești...măi gospodare!
Acum vă îndemn pe voi
Să fiți bravi fără nevoi
Nu vă mai gândiți la gaz
Că e scump ca un necaz
Mai bine mergeți pe lemne
Pe cărbuni și pe surcele
S-aveți căldură în casă
Fără reumatism la oase
Mai vindeți din vilișoare
Să plătiți taxe ușoare
Că se-anunță vremuri grele
Mari impozite pe ele
Stați mai bine într-o casă
Și s-aveți gustări pe masă
Și un beci umplut de toate
Să mergi ghemuit pe coate
S-aveți poloboace pline
Iarna să o treci cu bine
Pepeni și varză murată
Pusă toamna de-a ta soață
Care merge cu friptură
Și puțină băutură
Eu vă strig cu voce tare
Și s-audă cel ce are
Vinul se bea cu măsură
De nu vrei să ai arsură
Nu-l amesteca defel
Să n-ajungi să fii tembel
Cota de o depășești
Tare rău poți s-o pățești
La spital s-ajungi măi vere
Cu perfuzii puse-n vene
Hai noi treji să mai strigăm
Și veseli în cor să ne urăm
S-avem sănătate, fericire
Viață lungă, pace, împlinire
Ahoooo...ahoooo,
Cu pahare nu prea pline!
Voi cu mașini pe motorină
Schimbați-le pe benzină
Să n-aveți cumva surpriză
Și să nu intrați în criză
Pe drum să nu fiți primiți
Și de polițiști opriți
Să vă spună cu glas vouă
Schimb-o..sau ia una nouă
Vremurile-s schimbătoare
Grele pentru fiecare
Când alimentezi la pompă
Mai bine iți pui o plombă
Prețul zilnic se ridică
Bine la șofer nu pică
Să renunți tu la mașină
Mai bine te duci în mină
Alta nouă să îți cumperi
Și pe bani să nu te superi
Mai bine pe jos să mergi
Iar de poți chiar să alergi
Ahooo.....ahoooo,
Să ai grijă ce alegi
Hai la ei cu toții să strigăm
Să-ncercăm să îi forțam
Să reducă acciza la benzină
Să putem urni câte-o mașină
Iar de ne-or trata cu ură
Să-i tratăm cu urlătură
Multe ar mai fi de zis
Ce s-au strâns la numărat
Nici nu știu ce-i interzis
De rostit și prin urat
Așa că punct pun la urătură
Și mai spun cu a mea gură
Ahoooo....ahoooo
S-aveți bogății..în bătătură!
La anu și la mulți ani!
Plȃnge cerul
E jale sus, acolo-n cer,
Afarǎ plouǎ ne-ncetat
De-atȃta rǎu, de-atȃta chin
Şi ȋngerii s-au mȃniat.
Stropi de sȃnge cad din nori
Şi cȃt pǎcat ȋn jur, pe stradǎ,
Cȃnd viața nu-i decȃt pustiu,
Cȃnd ochiul nu mai vrea sǎ vadǎ.
S-au mȃniat pȃnǎ și sfinții
De-un dor nebun acum cuprinși
Își leapǎdǎ pe veci povara
Şi se declarǎ azi ȋnvinși.
Şi vin din cer, ni se aratǎ,
Nu mai știu unde sǎ mai plece
Cȃnd cerul plȃnge peste noi
Şi-afarǎ-i frig, e tot mai rece.
Mizerabilii
Planeta arde cârmuită de nebuni
S-au înmulțit stăpânii orbi cu minți bolnave
Dorind putere sunt mânați de afecțiuni
Ridică sabia pornind acțiuni macabre
Pe lângă stup colcăie viermii oportuni
Caută mierea dovedind pasiuni hulpave
Mânjind vătafii paraziți cu posesiuni
Se prind în hora infracțiunilor mârșave
Ființe goale părăsite de rațiuni
Animă gloata hidratând-o cu palavre
Lipsiți de scrupule apasă slăbiciuni
Vor să ajungă dregători călcând cadavre
Spectacol rânced plin de sânge și minciuni
Prezintă-n scenă mizerabile gunoaie
Jucând murdar cu otrăvite promisiuni
Poftesc s-ajungem niște sclavi târând noroaie
Curcubeu
Ploaia se revarsă, liniștit în curte,
Pelerina, cizme de cauciuc
Și într-o vreme scurtă
Pe stradă eu străluc.
„E cam înnourat”
Spun cu plictiseală,
Dar se vede ceva luminat,
De sub nori, cu îndrăzneală.
Este soare dulce
Care în dans cu ploaie
Produce o minune,
După vremea amară.
Multicolor și preafrumos,
Un curcubeu apare.
După orice spăimos,
Vine-o sărbătoare.
Alte poezii ale autorului
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?
Masca ce Nu Acoperă
Pun culoare pe pleoape, pe buze un roșu,
Dar tot mi-e oglinda un zid prea poroșu'.
Îmi trasez obrajii cu linii sculptate,
Și tot mă privesc... urâtă pe toate.
Fardul promite, dar nu mă ascunde,
Sub piele-mi șoptesc răni prea profunde.
Ce folos să pictez o mască senină,
Când în mine e umbră și-i teamă deplină?
Rimel pe gene, contur pe sprâncene,
Dar sub toate, doar goluri, doar vene.
Machiajul e luptă, dar nu-i un răspuns,
Frumusețea mea... parcă n-a fost de-ajuns.
Îmi desenez chipul ca pe-o operă rară,
Dar cine o crede, când mă simt o povară?
Oglinda nu minte, dar nici nu m-alintă,
Ea știe ce simt, chiar de buza mi-e vopsită.
Și-atunci mă întreb: ce e frumusețea?
Un joc de iluzii, o mască, o gheță?
Când nici culoarea, nici liniile fine,
Nu pot astupa ce-i ascuns în mine.
Machiajul e praful pe o rană adâncă,
Frumos nu-i ce-i văzut, ci ce în piept stă să cânte.
Dar ce să fac, când cântecul tace,
Și-n mine doar vântul cu frigul se joace?
Poate frumosul nu-i de găsit,
Când mă caut în locuri ce-s de negăsit.
Și poate, chiar mâine, fără machiaj,
Voi afla că urâtul a fost doar un miraj.
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.
Umbra ta te știe
Mă vezi trecând pe străzi fără nume,
unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,
unde timpul nu mai face reverențe
în fața amintirilor.
Tu rămâi, sculptat în piatră,
cu un chip ce nu tresare,
cu un suflet ce-și strânge marginile
ca un pumn care refuză să sângereze.
Dar umbra ta te știe,
umbra ta șoptește altceva -
în fiecare vitrină mă caută,
în fiecare colț mă desenează
cu liniile unui regret
pe care nu vrei să-l recunoști.
Eu tac, dar trăiesc.
Tu vorbești, dar ești gol.
Și într-un final,
cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?
Umbrele pe care le purtăm
Sub semnul unei mângâieri pierdute,
Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.
Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,
Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,
Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.
Acum, ca oameni mari,
Ne rostogolim printre etichete și critici
Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.
„Iubește-te pe tine însuți!”,
Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea
Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica
În fața oglinzii lor răutăcioase.
„Ai încredere în tine!”
Dar când o facem,
Devine o criză de narcisism.
Când tăcem, e un semn de sfidare.
Când strigăm, căutăm atenție.
Suntem fărâme de sine,
Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți
Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,
Și ne transformă în luptători cu noi înșine.
Nu mai suntem ființe vii,
Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor
Care ne conturează contururi de umbră.
Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”
Dar nu e decât un amăgitor vis.
Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,
Le vedem fără să le cerem permisiunea,
Și totuși ele rămân,
Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,
Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.
„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”
Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.
Ne răscolim privirea în oglindă,
Căutând o identitate în ruinele proprii.
Dar cineva zice: „Ai valoare!”
Și parcă răspunsul devine greoi.
Asta e lupta, dragă om:
Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,
Traumele ne pun în colț
Și ne spun că suntem insuficienți.
Dar încă mai suntem vii.
Încă mai căutăm o cale.
Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,
Dar putem învăța să respirăm
În mijlocul lor,
Și poate, doar poate,
Vom învăța din nou să ne iubim,
Fără să mai cerem permisiune.
Mama care nu mă vede
Mama mea, de ce nu-ți pasă,
De ce taci când strig la tine?
Eu mă rup în mii de cioburi,
Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.
Mă lovește lumea-n suflet,
Mă doboară, mă sfărâmă,
Dar tu, mamă, stai departe,
Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.
Când mă doare, tu mă-nchizi,
Când plâng, tu întorci privirea,
De ce m-ai adus în lume,
Dacă n-ai să-mi dai iubirea?
Omul care-mi face rău
E mai drag decât sunt eu,
Îi alegi vorba, taci pentru el,
Dar mie-mi dai doar întuneric greu.
M-am săturat să mă prefac
Că poate mâine vei vedea,
Că poate mâine vei auzi
Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.
Dar nu te miști, rămâi departe,
Și nu te doare rana mea,
Nici când cad la pământ, în lacrimi,
Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.
Mamă, de ce sunt un nimic?
De ce n-ai pentru mine glas?
Doar tăcerea ta îmi răspunde,
Și mă sting încet, fără vreun pas.
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?
Masca ce Nu Acoperă
Pun culoare pe pleoape, pe buze un roșu,
Dar tot mi-e oglinda un zid prea poroșu'.
Îmi trasez obrajii cu linii sculptate,
Și tot mă privesc... urâtă pe toate.
Fardul promite, dar nu mă ascunde,
Sub piele-mi șoptesc răni prea profunde.
Ce folos să pictez o mască senină,
Când în mine e umbră și-i teamă deplină?
Rimel pe gene, contur pe sprâncene,
Dar sub toate, doar goluri, doar vene.
Machiajul e luptă, dar nu-i un răspuns,
Frumusețea mea... parcă n-a fost de-ajuns.
Îmi desenez chipul ca pe-o operă rară,
Dar cine o crede, când mă simt o povară?
Oglinda nu minte, dar nici nu m-alintă,
Ea știe ce simt, chiar de buza mi-e vopsită.
Și-atunci mă întreb: ce e frumusețea?
Un joc de iluzii, o mască, o gheță?
Când nici culoarea, nici liniile fine,
Nu pot astupa ce-i ascuns în mine.
Machiajul e praful pe o rană adâncă,
Frumos nu-i ce-i văzut, ci ce în piept stă să cânte.
Dar ce să fac, când cântecul tace,
Și-n mine doar vântul cu frigul se joace?
Poate frumosul nu-i de găsit,
Când mă caut în locuri ce-s de negăsit.
Și poate, chiar mâine, fără machiaj,
Voi afla că urâtul a fost doar un miraj.
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.
Umbra ta te știe
Mă vezi trecând pe străzi fără nume,
unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,
unde timpul nu mai face reverențe
în fața amintirilor.
Tu rămâi, sculptat în piatră,
cu un chip ce nu tresare,
cu un suflet ce-și strânge marginile
ca un pumn care refuză să sângereze.
Dar umbra ta te știe,
umbra ta șoptește altceva -
în fiecare vitrină mă caută,
în fiecare colț mă desenează
cu liniile unui regret
pe care nu vrei să-l recunoști.
Eu tac, dar trăiesc.
Tu vorbești, dar ești gol.
Și într-un final,
cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?
Umbrele pe care le purtăm
Sub semnul unei mângâieri pierdute,
Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.
Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,
Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,
Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.
Acum, ca oameni mari,
Ne rostogolim printre etichete și critici
Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.
„Iubește-te pe tine însuți!”,
Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea
Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica
În fața oglinzii lor răutăcioase.
„Ai încredere în tine!”
Dar când o facem,
Devine o criză de narcisism.
Când tăcem, e un semn de sfidare.
Când strigăm, căutăm atenție.
Suntem fărâme de sine,
Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți
Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,
Și ne transformă în luptători cu noi înșine.
Nu mai suntem ființe vii,
Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor
Care ne conturează contururi de umbră.
Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”
Dar nu e decât un amăgitor vis.
Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,
Le vedem fără să le cerem permisiunea,
Și totuși ele rămân,
Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,
Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.
„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”
Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.
Ne răscolim privirea în oglindă,
Căutând o identitate în ruinele proprii.
Dar cineva zice: „Ai valoare!”
Și parcă răspunsul devine greoi.
Asta e lupta, dragă om:
Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,
Traumele ne pun în colț
Și ne spun că suntem insuficienți.
Dar încă mai suntem vii.
Încă mai căutăm o cale.
Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,
Dar putem învăța să respirăm
În mijlocul lor,
Și poate, doar poate,
Vom învăța din nou să ne iubim,
Fără să mai cerem permisiune.
Mama care nu mă vede
Mama mea, de ce nu-ți pasă,
De ce taci când strig la tine?
Eu mă rup în mii de cioburi,
Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.
Mă lovește lumea-n suflet,
Mă doboară, mă sfărâmă,
Dar tu, mamă, stai departe,
Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.
Când mă doare, tu mă-nchizi,
Când plâng, tu întorci privirea,
De ce m-ai adus în lume,
Dacă n-ai să-mi dai iubirea?
Omul care-mi face rău
E mai drag decât sunt eu,
Îi alegi vorba, taci pentru el,
Dar mie-mi dai doar întuneric greu.
M-am săturat să mă prefac
Că poate mâine vei vedea,
Că poate mâine vei auzi
Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.
Dar nu te miști, rămâi departe,
Și nu te doare rana mea,
Nici când cad la pământ, în lacrimi,
Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.
Mamă, de ce sunt un nimic?
De ce n-ai pentru mine glas?
Doar tăcerea ta îmi răspunde,
Și mă sting încet, fără vreun pas.