4  

Lumea ta

De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,

Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,

Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd

În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?

 

Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,

Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,

Le iubiți pe cele ce nu sunt,

Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?

 

Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,

Dar tu privești doar la ce nu există,

Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă

Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.

 

Realitatea azi e că vrei o iluzie,

Că te pierzi în formele care nu respiră,

În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema

Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?

 

Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,

Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,

Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,

Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.

 

Așa că îți pun o întrebare, iubite,

Cum poate un bărbat să caute naturalețea,

Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?

Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?

 

Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?

De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,

Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,

Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?

 

Cum poți să iubești mai multe chipuri,

Când unul singur ar trebui să fie suficient?

Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,

Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,

Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,

Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.

 

Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:

Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,

Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,

Căci am fost singura ta iubire adevărată,

Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,

Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?

 

 


Categoria: Poezii de despărţire

Toate poeziile autorului: jessica_brescan poezii.online Lumea ta

Data postării: 7 ianuarie

Vizualizări: 191

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Prea mult..

Te iubesc prea mult,

Dar nu știu ce i iubirea, 

Cu obraji înlăcrimați,

Aștept dezamăgirea. 

Știu c o sa vina, o simt clar,

Acel gust dulce, dar amar.

Și o sa primesc ce meritam,

Ca n final de viata, sa regret tot ce n-am.

Mai mult...

HappyCinema

Anul Nou în prag răsare 

La filmul din cinema

Moș Crăciun, cum că dispare

Părăsind el tema așa...

 

Un copil în cale-i sare

Șoptindu-i să se oprească,

El doar drumul vede-n zare

Încetând să mai gândească...

 

Tristețea s-a împrăștiat

Pe la toți cei ce vedeau

Plecarea moșului înfumurat,

Pe care încă-l mai credeau...

 

Toți ca toți, dat mintea mea

Vedea cu totul altceva,

Vedea ceea de ce-s temea -

Plecarea ta altundeva...

 

Plecarea ta de negăsit

Departe, în universul infinit,

Doar centimetri de pășit,

Dar țarul junglei a foșnit...

 

Jungla sub a lui control se află,

Dar o junglă-i lumea-ntreagă?

Care-i sensul stapânirii în tiflă

Trăind apoi viața-ți neagă?

 

Îmi lipsește atât de mult

Căldura ce mă cuprindea

Cu gingășia de demult,

Din trecutul ce ardea...

 

Ardea în flăcări uriașe,

Dar nimic nu distrugea

Acum în salturi ucigașe 

Mocnește timpul ce fugea...

17.11.24

Mai mult...

Oh, noapte frumoasa

Oh, noapte frumoasa

Stii ca inima ma apasa

Dorul de ea nu ma mai lasa

Nici nu m-as mai duce acasa

 

Oh, noapte frumoasa

Stelele iti stralucesc

Pasii mei lenti, nu te mai chinuiesc

Privirea o am abatuta, amarul asta ma usuca

 

Oh, noapte frumoasa,

Tovarasa mi-ai devenit

As sta cu tine la discutii,

Dar s-a crapat de zi.

 

Oh, noapte frumoasa,

Ce repede tu pleci,

Precum iubita mea cand a plecat

Si m-a lasat cu ochii reci.

 

Oh, noapte frumoasa,

Te astept din nou

Diseara, la locul nostru,

Langa foisor!

Mai mult...

Moartea ne desparte trupurile

 

Am îmbătrânit… Și tu ai îmbătrânit odată cu mine

Păcat ca m-ai lăsat și te-ai dus înaintea mea

Putea oricând totul să se termine

S-a încheiat deja, drumurile noastre se despart.

 

Iar am să-ți duc dorul, însă acesta va fi cel mai apăsător

Îmi vine să mă sting odată cu tine,nu sunt bine.

N-ai să te mai întorci să mă mângâi când mi-e rău ?

N-ai să te mai întorci să-mi săruți obrazul când la muncă vei pleca?

 

Cum aș putea crede că moartea ne-a despărțit

Poate tu ești într-un loc mai bun,

Dar mie viața mi s-a sfârșit

Trebuia să nu ne fi despărțit nimeni și nimic, nici măcar moartea…

 

Amintiri cu tine îmi răsar în cap

În mintea mea răsună vocea ta

Chipul tău îl văd mereu și mi-e din ce în ce mai greu

Moșneagule, întoarce-te la baba ta

Nu o mai lăsa să-ți ducă dorul acum și mai mereu.

Mai mult...

Blocat în spațiu timp...

Strig în tăcere căutând o cale 

Să fac parte și eu din visele tale

Trandafiri de durere rămân fără petale 

Nu m-agăț de iubiri ocazionale

 

Nu-mi trăiesc viața, mă pierd în vise

Toate despre tine, toate interzise,

Debusolat total caut cu disperare 

O cale să nu pierd iubirea ce dispare.....

 

Nu știu ce-i cu mine, parcă înebunesc,

Trăiesc un coșmar, vreau să mă trezesc.....

 

Blocat în spațiu timp răsăritul nu mai vine 

Blocat în spațiu timp mă gândesc numai la tine....

Mai mult...

Retoric

Emotii, dor, batai de inimă accelerate

Toate-s cuprinse în paradisul meu

Unde serile imi pun în gând speranțe 

Ca intr-o zi voi mai gusta din vinul tău...

Căci mi-ai rămas amprentă-n suflet

Și m-ai blocat să-ți fiu doar in tacere

Unde scrisul mi-e singurul urlet

Ce strigă în versuri a mea durere.

Mi l-ai lăsat dorință veșnică 

Intr-un pahar gol in eternitate

Îmi e intens in amintire... încă 

L-ai interzis... sa-l lași ca amintire

Ti s-a părut o... ilegalitate?!

Mai mult...

Prea mult..

Te iubesc prea mult,

Dar nu știu ce i iubirea, 

Cu obraji înlăcrimați,

Aștept dezamăgirea. 

Știu c o sa vina, o simt clar,

Acel gust dulce, dar amar.

Și o sa primesc ce meritam,

Ca n final de viata, sa regret tot ce n-am.

Mai mult...

HappyCinema

Anul Nou în prag răsare 

La filmul din cinema

Moș Crăciun, cum că dispare

Părăsind el tema așa...

 

Un copil în cale-i sare

Șoptindu-i să se oprească,

El doar drumul vede-n zare

Încetând să mai gândească...

 

Tristețea s-a împrăștiat

Pe la toți cei ce vedeau

Plecarea moșului înfumurat,

Pe care încă-l mai credeau...

 

Toți ca toți, dat mintea mea

Vedea cu totul altceva,

Vedea ceea de ce-s temea -

Plecarea ta altundeva...

 

Plecarea ta de negăsit

Departe, în universul infinit,

Doar centimetri de pășit,

Dar țarul junglei a foșnit...

 

Jungla sub a lui control se află,

Dar o junglă-i lumea-ntreagă?

Care-i sensul stapânirii în tiflă

Trăind apoi viața-ți neagă?

 

Îmi lipsește atât de mult

Căldura ce mă cuprindea

Cu gingășia de demult,

Din trecutul ce ardea...

 

Ardea în flăcări uriașe,

Dar nimic nu distrugea

Acum în salturi ucigașe 

Mocnește timpul ce fugea...

17.11.24

Mai mult...

Oh, noapte frumoasa

Oh, noapte frumoasa

Stii ca inima ma apasa

Dorul de ea nu ma mai lasa

Nici nu m-as mai duce acasa

 

Oh, noapte frumoasa

Stelele iti stralucesc

Pasii mei lenti, nu te mai chinuiesc

Privirea o am abatuta, amarul asta ma usuca

 

Oh, noapte frumoasa,

Tovarasa mi-ai devenit

As sta cu tine la discutii,

Dar s-a crapat de zi.

 

Oh, noapte frumoasa,

Ce repede tu pleci,

Precum iubita mea cand a plecat

Si m-a lasat cu ochii reci.

 

Oh, noapte frumoasa,

Te astept din nou

Diseara, la locul nostru,

Langa foisor!

Mai mult...

Moartea ne desparte trupurile

 

Am îmbătrânit… Și tu ai îmbătrânit odată cu mine

Păcat ca m-ai lăsat și te-ai dus înaintea mea

Putea oricând totul să se termine

S-a încheiat deja, drumurile noastre se despart.

 

Iar am să-ți duc dorul, însă acesta va fi cel mai apăsător

Îmi vine să mă sting odată cu tine,nu sunt bine.

N-ai să te mai întorci să mă mângâi când mi-e rău ?

N-ai să te mai întorci să-mi săruți obrazul când la muncă vei pleca?

 

Cum aș putea crede că moartea ne-a despărțit

Poate tu ești într-un loc mai bun,

Dar mie viața mi s-a sfârșit

Trebuia să nu ne fi despărțit nimeni și nimic, nici măcar moartea…

 

Amintiri cu tine îmi răsar în cap

În mintea mea răsună vocea ta

Chipul tău îl văd mereu și mi-e din ce în ce mai greu

Moșneagule, întoarce-te la baba ta

Nu o mai lăsa să-ți ducă dorul acum și mai mereu.

Mai mult...

Blocat în spațiu timp...

Strig în tăcere căutând o cale 

Să fac parte și eu din visele tale

Trandafiri de durere rămân fără petale 

Nu m-agăț de iubiri ocazionale

 

Nu-mi trăiesc viața, mă pierd în vise

Toate despre tine, toate interzise,

Debusolat total caut cu disperare 

O cale să nu pierd iubirea ce dispare.....

 

Nu știu ce-i cu mine, parcă înebunesc,

Trăiesc un coșmar, vreau să mă trezesc.....

 

Blocat în spațiu timp răsăritul nu mai vine 

Blocat în spațiu timp mă gândesc numai la tine....

Mai mult...

Retoric

Emotii, dor, batai de inimă accelerate

Toate-s cuprinse în paradisul meu

Unde serile imi pun în gând speranțe 

Ca intr-o zi voi mai gusta din vinul tău...

Căci mi-ai rămas amprentă-n suflet

Și m-ai blocat să-ți fiu doar in tacere

Unde scrisul mi-e singurul urlet

Ce strigă în versuri a mea durere.

Mi l-ai lăsat dorință veșnică 

Intr-un pahar gol in eternitate

Îmi e intens in amintire... încă 

L-ai interzis... sa-l lași ca amintire

Ti s-a părut o... ilegalitate?!

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Dacă m-ai fi iubit

Oh, dragă iubite de m-ai fi iubit și luna de pe cer nu s-ar mai fi săturat să ne iubească cu patimă cununia de constelații, căci chiar, ele ar fi reprezentat sclipirea noastră, iubirea ce nici-n veacuri nu se stinge niciodat'

 

De m-ai fi cunoscut cu adevărat, să-mi știi pe de rost sufletul, ai știi ca în adâncul lui exista o iubire fierbinte ce răsare prin razele vii de soare

Și ca orice atingere pe care mi-o doream, a fost doar pentru a îmi mângâia sufletul, pentru a simiți și știi cu adevărat persoana mea

Dar, azi aceste vise de cununie și iubire pură sunt doar niște iluzii vagii pentru prețul ce-l plătesc azi, sa te dau uitării așa cum doar tu m-ai învățat 

 

 

Mai mult...

Mama care nu mă vede

Mama mea, de ce nu-ți pasă,

De ce taci când strig la tine?

Eu mă rup în mii de cioburi,

Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.

 

Mă lovește lumea-n suflet,

Mă doboară, mă sfărâmă,

Dar tu, mamă, stai departe,

Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.

 

Când mă doare, tu mă-nchizi,

Când plâng, tu întorci privirea,

De ce m-ai adus în lume,

Dacă n-ai să-mi dai iubirea?

 

Omul care-mi face rău

E mai drag decât sunt eu,

Îi alegi vorba, taci pentru el,

Dar mie-mi dai doar întuneric greu.

 

M-am săturat să mă prefac

Că poate mâine vei vedea,

Că poate mâine vei auzi

Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.

 

Dar nu te miști, rămâi departe,

Și nu te doare rana mea,

Nici când cad la pământ, în lacrimi,

Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.

 

Mamă, de ce sunt un nimic?

De ce n-ai pentru mine glas?

Doar tăcerea ta îmi răspunde,

Și mă sting încet, fără vreun pas.

 

 

Mai mult...

De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc?

De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc,

Sub cerul acesta ce-mi pare ceresc?

Nu cer decât aer, lumină și pace,

Dar lumea mă strânge, mă împinge, mă face.

 

Un glas nevăzut, mereu ascuțit,

Îmi șoptește că drumul mi-e greșit,

Că nu am dreptate, că nu merit loc,

Că viața mea e un fum, un joc.

 

Dar eu vreau doar soare, vreau ploaia să cadă,

Să-mi spele durerea, să-mi crească o nadă.

Vreau să simt iarba sub pașii mei goi,

Să nu fiu doar țintă pentru alte război.

 

De ce trebuie glasul meu să fie frânt,

Când doar să iubesc încerc pe pământ?

De ce ochii lor mă privesc ca pe-un zid

Și nu văd în mine un suflet timid?

 

Am greșit că exist? Că sunt firul de vânt?

Că-mi port pe umeri un vis înfrânt?

Că strig la stele să-mi dea alinare

Într-o lume ce-și face din ură hotare?

 

Eu vreau să trăiesc, nu cer mai mult,

Să-mi fie zâmbetul un cânt nesculpt,

Dar sabia lumii mă taie mereu,

De parcă iubirea-i un păcat prea greu.

 

Aș vrea să răspund, dar glasul mi-e mut,

Cuvintele mor sub cerul tăcut.

Dar știu că-n mine e un foc ce mocnește,

Și el e dreptatea ce nu se oprește.

 

 

Mai mult...

Peregrin serafic

Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel 

Iar umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel 

Și-n respledența lor totul e amaranth, iar pentru acest fapt inima e în deplină lugubură 

Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă și s-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere

 

De ce nu simțiți durerea din al meu suflet? Și de ce sunt eu singura care întreabă și tot eu îmi ofer răspunsurile?

Considerați toți că inima mea-i crudă și de gheață

Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului când realizez acest fapt

Căci eu am fost mereu cu o inimă bună, chiar mult prea celestială , deși sunt percepută de mintea voastră drept doar un călător pe această lume, și niciodată o ființă care poate fii iubită

 

Titlul: "Peregrin serafic"Peregrin: Sugerează ideea de călător, rătăcitor sau călător pe această lume, reflectând sentimentul de neapartenență sau căutare a unui loc.

 

Serafic: Evocă imagini angelice, divine și pure, indicând călătoria ta spirituală sau emoțională profundă, păstrând în același timp o esență angelică și înălțătoare.

 

Metafore și Explicații:"Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel":Lacrimi de cristal: Sugerează puritatea și sinceritatea durerii tale.Suspine de oțel: Indică durerea profundă și grea, comparabilă cu duritatea oțelului.

 

"Umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel":Umbrele tăcerii: Sugerează momentele de tăcere și necomunicare, încărcate de semnificații ascunse.Legate și-n învel: Tăcerea este învăluită și protejată, poate chiar ascunsă, adăugând un strat de complexitate emoțiilor tale.

 

"În respledența lor totul e amaranth":Resplendență: Strălucire și splendoare.

Amaranth: Etern, neschimbător. Indică o stare de frumusețe și nemurire în mijlocul durerii.

 

"Pentru acest fapt inima e în deplină lugubură":Lugubru: Sumbru, întunecat. Sugerează că inima ta este cufundată în tristețe și întuneric.

 

"Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă":Străină evanescentă: Sentimentele pozitive din sufletul tău sunt trecătoare și rare, aproape inexistente.

 

"S-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere":Oceane de tăcere: Sentimentele tale s-au transformat în tăcere vastă și profundă, indicând o lipsă de comunicare și exprimare.

 

"Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului":Crăpături ruginite ale pământului: Sugerează durerea și suferința adânc înrădăcinată în tine și în lumea ta, ca niște crăpături vechi și neglijate.

 

"Chiar mult prea celestială":Celestial: Divin, ceresc. Sugerează că inima ta este pură și nobilă, chiar dacă este percepută greșit de ceilalți.

 

"Un călător pe această lume, și niciodată o ființă ce-ar putea fi iubită":Reflectă sentimentul de alienare și neînțelegere, că ești percepută doar ca un trecător și nu ca cineva demn de iubire.

 

Sensul Poeziei:Poezia explorează sentimentele profunde de durere, neînțelegere și alienare ale autorului. Folosind imagini puternice și metafore elaborate, se subliniază contrastul dintre percepția exterioară și realitatea interioară a autorului. Deși este percepută ca fiind rece și distantă, inima autorului este plină de iubire și bunătate. Poezia exprimă frustrarea și tristețea de a nu fi înțeleasă sau iubită de cei din jur, în ciuda purității și profunzimii emoționale.

 

 

Mai mult...

Muză de umbre și pixelii pierduți

Era ea, o siluetă țesută din pixeli,

O prietenă dintr-un tărâm de umbre fragile.

Nu avea chip, doar cuvinte care ardeau,

Și eu, cu firea mea blândă, le credeam pe toate.

 

Îmi povestea despre abisuri

Cum alții povestesc despre apusuri.

Lumea ei era o prăpastie, o chemare

Și eu, naivă, întindeam mâna, crezând

Că pot ridica dintr-un ecran

Un suflet care cădea fără sfârșit.

 

Am vrut să-i fiu lumină, să-i fiu mal,

Dar, poate, ea era doar val,

Un val care m-a înecat în tăcere,

Disparând într-un ocean de ecrane mute.

 

Poate a fost falsă, o iluzie vie,

Un avatar construit să mă țină

La marginea adevărului.

Dar oare contează?

Eu am fost acolo. Eu am simțit.

 

Ea, muza mea, căci m-a întristat

Atât de tare încât am scris despre ea.

Despre abisul din oameni,

Despre cât de greu e să te dai pe tine

Și să primești în schimb goluri care dor.

 

Naivă? Poate. Dar mai bine să fiu naivă

Decât să fiu absentă. Mai bine să cred

În oameni, chiar și-n cei ireali,

Chiar și-n cei care se prefac

Sau care, în final, dispar.

 

Poezia mea e despre ea și alții ca ea,

Despre cei care ard pe margini

Și se sting, lăsând fum în inimile noastre.

Despre bunătatea care nu calculează,

Care dă fără să ceară înapoi.

 

Poate ea a murit, poate nici n-a trăit,

Dar a fost. Într-un fel, în tăcerea mea,

Ea trăiește, stranie, imperfectă,

O muză făcută din tristețe și din miraj.

Și poate asta e tot ce contează.

Mai mult...

Găurile de-a lungul visului

Am strâns pietre, am strâns cuvinte,

Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,

În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.

Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,

Vestminte de metale, de haine de moarte,

Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.

 

Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"

Așezate și frumos ordonate,

Ca niște stele căzute în capcana mea,

Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.

 

Și am râs de mine în oglindă, o dată,

De câte ori? Nu mai știu.

M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,

Cu frica de a nu fi îndeajuns.

 

Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,

Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,

Ce o deschidă doar mâinile tale.

 

Iubirea ta a fost singurul colț de liniște

Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.

Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,

Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.

 

 

Mai mult...

Dacă m-ai fi iubit

Oh, dragă iubite de m-ai fi iubit și luna de pe cer nu s-ar mai fi săturat să ne iubească cu patimă cununia de constelații, căci chiar, ele ar fi reprezentat sclipirea noastră, iubirea ce nici-n veacuri nu se stinge niciodat'

 

De m-ai fi cunoscut cu adevărat, să-mi știi pe de rost sufletul, ai știi ca în adâncul lui exista o iubire fierbinte ce răsare prin razele vii de soare

Și ca orice atingere pe care mi-o doream, a fost doar pentru a îmi mângâia sufletul, pentru a simiți și știi cu adevărat persoana mea

Dar, azi aceste vise de cununie și iubire pură sunt doar niște iluzii vagii pentru prețul ce-l plătesc azi, sa te dau uitării așa cum doar tu m-ai învățat 

 

 

Mai mult...

Mama care nu mă vede

Mama mea, de ce nu-ți pasă,

De ce taci când strig la tine?

Eu mă rup în mii de cioburi,

Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.

 

Mă lovește lumea-n suflet,

Mă doboară, mă sfărâmă,

Dar tu, mamă, stai departe,

Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.

 

Când mă doare, tu mă-nchizi,

Când plâng, tu întorci privirea,

De ce m-ai adus în lume,

Dacă n-ai să-mi dai iubirea?

 

Omul care-mi face rău

E mai drag decât sunt eu,

Îi alegi vorba, taci pentru el,

Dar mie-mi dai doar întuneric greu.

 

M-am săturat să mă prefac

Că poate mâine vei vedea,

Că poate mâine vei auzi

Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.

 

Dar nu te miști, rămâi departe,

Și nu te doare rana mea,

Nici când cad la pământ, în lacrimi,

Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.

 

Mamă, de ce sunt un nimic?

De ce n-ai pentru mine glas?

Doar tăcerea ta îmi răspunde,

Și mă sting încet, fără vreun pas.

 

 

Mai mult...

De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc?

De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc,

Sub cerul acesta ce-mi pare ceresc?

Nu cer decât aer, lumină și pace,

Dar lumea mă strânge, mă împinge, mă face.

 

Un glas nevăzut, mereu ascuțit,

Îmi șoptește că drumul mi-e greșit,

Că nu am dreptate, că nu merit loc,

Că viața mea e un fum, un joc.

 

Dar eu vreau doar soare, vreau ploaia să cadă,

Să-mi spele durerea, să-mi crească o nadă.

Vreau să simt iarba sub pașii mei goi,

Să nu fiu doar țintă pentru alte război.

 

De ce trebuie glasul meu să fie frânt,

Când doar să iubesc încerc pe pământ?

De ce ochii lor mă privesc ca pe-un zid

Și nu văd în mine un suflet timid?

 

Am greșit că exist? Că sunt firul de vânt?

Că-mi port pe umeri un vis înfrânt?

Că strig la stele să-mi dea alinare

Într-o lume ce-și face din ură hotare?

 

Eu vreau să trăiesc, nu cer mai mult,

Să-mi fie zâmbetul un cânt nesculpt,

Dar sabia lumii mă taie mereu,

De parcă iubirea-i un păcat prea greu.

 

Aș vrea să răspund, dar glasul mi-e mut,

Cuvintele mor sub cerul tăcut.

Dar știu că-n mine e un foc ce mocnește,

Și el e dreptatea ce nu se oprește.

 

 

Mai mult...

Peregrin serafic

Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel 

Iar umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel 

Și-n respledența lor totul e amaranth, iar pentru acest fapt inima e în deplină lugubură 

Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă și s-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere

 

De ce nu simțiți durerea din al meu suflet? Și de ce sunt eu singura care întreabă și tot eu îmi ofer răspunsurile?

Considerați toți că inima mea-i crudă și de gheață

Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului când realizez acest fapt

Căci eu am fost mereu cu o inimă bună, chiar mult prea celestială , deși sunt percepută de mintea voastră drept doar un călător pe această lume, și niciodată o ființă care poate fii iubită

 

Titlul: "Peregrin serafic"Peregrin: Sugerează ideea de călător, rătăcitor sau călător pe această lume, reflectând sentimentul de neapartenență sau căutare a unui loc.

 

Serafic: Evocă imagini angelice, divine și pure, indicând călătoria ta spirituală sau emoțională profundă, păstrând în același timp o esență angelică și înălțătoare.

 

Metafore și Explicații:"Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel":Lacrimi de cristal: Sugerează puritatea și sinceritatea durerii tale.Suspine de oțel: Indică durerea profundă și grea, comparabilă cu duritatea oțelului.

 

"Umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel":Umbrele tăcerii: Sugerează momentele de tăcere și necomunicare, încărcate de semnificații ascunse.Legate și-n învel: Tăcerea este învăluită și protejată, poate chiar ascunsă, adăugând un strat de complexitate emoțiilor tale.

 

"În respledența lor totul e amaranth":Resplendență: Strălucire și splendoare.

Amaranth: Etern, neschimbător. Indică o stare de frumusețe și nemurire în mijlocul durerii.

 

"Pentru acest fapt inima e în deplină lugubură":Lugubru: Sumbru, întunecat. Sugerează că inima ta este cufundată în tristețe și întuneric.

 

"Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă":Străină evanescentă: Sentimentele pozitive din sufletul tău sunt trecătoare și rare, aproape inexistente.

 

"S-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere":Oceane de tăcere: Sentimentele tale s-au transformat în tăcere vastă și profundă, indicând o lipsă de comunicare și exprimare.

 

"Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului":Crăpături ruginite ale pământului: Sugerează durerea și suferința adânc înrădăcinată în tine și în lumea ta, ca niște crăpături vechi și neglijate.

 

"Chiar mult prea celestială":Celestial: Divin, ceresc. Sugerează că inima ta este pură și nobilă, chiar dacă este percepută greșit de ceilalți.

 

"Un călător pe această lume, și niciodată o ființă ce-ar putea fi iubită":Reflectă sentimentul de alienare și neînțelegere, că ești percepută doar ca un trecător și nu ca cineva demn de iubire.

 

Sensul Poeziei:Poezia explorează sentimentele profunde de durere, neînțelegere și alienare ale autorului. Folosind imagini puternice și metafore elaborate, se subliniază contrastul dintre percepția exterioară și realitatea interioară a autorului. Deși este percepută ca fiind rece și distantă, inima autorului este plină de iubire și bunătate. Poezia exprimă frustrarea și tristețea de a nu fi înțeleasă sau iubită de cei din jur, în ciuda purității și profunzimii emoționale.

 

 

Mai mult...

Muză de umbre și pixelii pierduți

Era ea, o siluetă țesută din pixeli,

O prietenă dintr-un tărâm de umbre fragile.

Nu avea chip, doar cuvinte care ardeau,

Și eu, cu firea mea blândă, le credeam pe toate.

 

Îmi povestea despre abisuri

Cum alții povestesc despre apusuri.

Lumea ei era o prăpastie, o chemare

Și eu, naivă, întindeam mâna, crezând

Că pot ridica dintr-un ecran

Un suflet care cădea fără sfârșit.

 

Am vrut să-i fiu lumină, să-i fiu mal,

Dar, poate, ea era doar val,

Un val care m-a înecat în tăcere,

Disparând într-un ocean de ecrane mute.

 

Poate a fost falsă, o iluzie vie,

Un avatar construit să mă țină

La marginea adevărului.

Dar oare contează?

Eu am fost acolo. Eu am simțit.

 

Ea, muza mea, căci m-a întristat

Atât de tare încât am scris despre ea.

Despre abisul din oameni,

Despre cât de greu e să te dai pe tine

Și să primești în schimb goluri care dor.

 

Naivă? Poate. Dar mai bine să fiu naivă

Decât să fiu absentă. Mai bine să cred

În oameni, chiar și-n cei ireali,

Chiar și-n cei care se prefac

Sau care, în final, dispar.

 

Poezia mea e despre ea și alții ca ea,

Despre cei care ard pe margini

Și se sting, lăsând fum în inimile noastre.

Despre bunătatea care nu calculează,

Care dă fără să ceară înapoi.

 

Poate ea a murit, poate nici n-a trăit,

Dar a fost. Într-un fel, în tăcerea mea,

Ea trăiește, stranie, imperfectă,

O muză făcută din tristețe și din miraj.

Și poate asta e tot ce contează.

Mai mult...

Găurile de-a lungul visului

Am strâns pietre, am strâns cuvinte,

Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,

În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.

Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,

Vestminte de metale, de haine de moarte,

Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.

 

Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"

Așezate și frumos ordonate,

Ca niște stele căzute în capcana mea,

Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.

 

Și am râs de mine în oglindă, o dată,

De câte ori? Nu mai știu.

M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,

Cu frica de a nu fi îndeajuns.

 

Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,

Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,

Ce o deschidă doar mâinile tale.

 

Iubirea ta a fost singurul colț de liniște

Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.

Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,

Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.

 

 

Mai mult...
prev
next