Dulce amintire
Spune-mi tu, dulce-amintire
Nu te-am iubit? Nu ți-am zâmbit?
Nu am fost o alinare
Care mereu te-a însoțit?
Mi-ai promis multe iluzii
Eu naivă, le-am crezut.
Sub auriile lumini ale străzii
Mă intreb, "De unde a început?".
Trăiri intense am brodat
În fiecare clipă a zilei,
Când îmi șopteai treptat
Acele versuri ale idilei.
Când lumea mea era gri,
Un strop de iubire o metamorfoza
În raze de soare, culori vii
Atingerea ta mă liniștea.
Momentele acelea au pierit,
Însă iubirea profundă a rămas
Un glonț în inimă ai înfipt
Și-apoi încet te-ai retras.
Spune-mi tu, dulce-amintire,
Ce să fac, cum să trăiesc?
Găsesc pe drum o eliberare,
Aripi de plumb, încet sfârșesc.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: visătoarea
Data postării: 27 ianuarie 2024
Comentarii: 2
Vizualizări: 614
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Rece ca de gheață.
Mereu te simt rece ca de gheață
Chiar dacă-mi zici că mă iubești,
A venit timpul să dăm cărțile pe față
Eu nu sunt persoana pe care ți-o dorești....
Poate ți-ai dori să fiu,
Poate că-ți dorești să mă iubești,
Poate am eu sufletul prea pustiu,
Sau poate tu altceva îți dorești,
Poate nu-nțeleg eu ce-i iubirea,
Sau poate tu nu ști să iubești,
Poate ți-am ratat eu privirea,
Care să-mi dea de-nțeles că mă dorești...
Poate n-am fost eu atent la gesturi,
Sau poate nu ști tu să gesticulezi,
Poate din iubirea ta au rămas doar resturi
Din cauza cărora tu acum mă pierzi...
Poate nu ești tu de vină,
Poate nu sunt nici eu,
Pur și simplu lipsește iubirea divină,
Pentru care ș-ar da viața orice zeu,
Poate simți și tu la fel ca mine,
Sau poate o simți diferit în felul tău,
Abandonăm o poveste între ruine,
Ca să evităm să ne facă rău.....
Mi-a plăcut că ești diferită,
Eu o vedeam în sensul bun,
Voiam să te fac fericită,
Dar acum o să-mi văd de drum......
Timpul trece tot mai greu
Timpul trece greu,
În această stare sunt mereu,
Aș striga la cer,
De durere m-aș arunca în mare,
Să nu mai privesc.
Să nu mai simt nimic.
Inimă mi-e de aur,
Stropită cu sânge.
Teamă și frică de mine ,
Și de Dumnezeu.
Ăsta tot face timpu,
Nu mă ascultă.
Mă blesteamă.
Fără frică fără teamă.
Zamurca Alina
Aș vrea să uit...
Aș vrea să uit,
Prima privire, și
Primul nostru follow dat.
Căci o astfel de amintire
E, imposibil de uitat.
Aș vrea să uit
Primul salut,
Copleșitorul primul vals,
Așa ca el, nu am vazut,
Așa că eu aș vrea să-l uit.
Fiind într-o euphorie
E greu însăși de tăcut,
Fiind o persoană fericită
N-ai vrea să uiți, ce ai făcut.
Ce ai trăit de el alături,
Și cum cu tine s-a jucat,
Schimbându-te pe alta iarăși
Fată, de ce nu l-ai uitat?
Acum în cameră închisă
Vărsați-tu lacrimile-n pat,
Ne deschizând mesajele primite,
Eu sunt convinsă, l-ai uitat.
Draga mea
De mult aș vrea să ți spun
O șoaptă la ureche
O șoaptă de iubire
Și fără de pereche
Însă de as putea...
O! Dragă, de as putea...
Ti as spune mii de șoapte
Doar tu sa fii a mea.
Sunt singur, în tăcere
Și cerul tot e plin
De nouri de tristețe
Și sufletul mi e plin.
Mi e plina inima,
Iar luna nu o vad
S a dus lumina mea,
S a dus, nu pot sa vad.
Nici sa mănânc nu pot
Și nici ca as mai vrea
Cum pot sa mai trăiesc
Eu fără vocea ta?
Altar de plumb
Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare
Căci timpul e doar ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită
Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate
Căutând să audă un glas de speranță
Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină
Tu, Ea și Eu
Regret că n-am spus te iubesc la timp
Aș fi putut să te am lângă mine dar am ales să te las altcuiva
Prefer să te părăsesc, meriți tot ce e mai bun pe lumea asta,
Am început să iubesc din nou cu apariția ta.
De ce trebuie să-mi las sufletul să zboare de lângă mine
Dacă știu ca se va duce la spinii înțepători
Și nu se va mai întoarce înapoi la pieptul meu
Am greșit când mi l-am ales.
Nu te recunosc, ai ales pe altcineva în locul jumătății tale
Fericirea mea a plecat odată cu plecarea ta
M-ai împins în prăpastie chiar dacă eu am vrut să mă arunc
Te-am rugat să nu plângi și să mă împingi.
Ți-ai refăcut viața,înțeleg, însă chiar cu ea trebuia?
Din mii și sute de femei ea a ajuns să-ți fure inima
Ai ales-o după chip, dar sufletul ei cum era?
“Ea” și nu “Eu” creează doar suferinți asupra mea.
Rece ca de gheață.
Mereu te simt rece ca de gheață
Chiar dacă-mi zici că mă iubești,
A venit timpul să dăm cărțile pe față
Eu nu sunt persoana pe care ți-o dorești....
Poate ți-ai dori să fiu,
Poate că-ți dorești să mă iubești,
Poate am eu sufletul prea pustiu,
Sau poate tu altceva îți dorești,
Poate nu-nțeleg eu ce-i iubirea,
Sau poate tu nu ști să iubești,
Poate ți-am ratat eu privirea,
Care să-mi dea de-nțeles că mă dorești...
Poate n-am fost eu atent la gesturi,
Sau poate nu ști tu să gesticulezi,
Poate din iubirea ta au rămas doar resturi
Din cauza cărora tu acum mă pierzi...
Poate nu ești tu de vină,
Poate nu sunt nici eu,
Pur și simplu lipsește iubirea divină,
Pentru care ș-ar da viața orice zeu,
Poate simți și tu la fel ca mine,
Sau poate o simți diferit în felul tău,
Abandonăm o poveste între ruine,
Ca să evităm să ne facă rău.....
Mi-a plăcut că ești diferită,
Eu o vedeam în sensul bun,
Voiam să te fac fericită,
Dar acum o să-mi văd de drum......
Timpul trece tot mai greu
Timpul trece greu,
În această stare sunt mereu,
Aș striga la cer,
De durere m-aș arunca în mare,
Să nu mai privesc.
Să nu mai simt nimic.
Inimă mi-e de aur,
Stropită cu sânge.
Teamă și frică de mine ,
Și de Dumnezeu.
Ăsta tot face timpu,
Nu mă ascultă.
Mă blesteamă.
Fără frică fără teamă.
Zamurca Alina
Aș vrea să uit...
Aș vrea să uit,
Prima privire, și
Primul nostru follow dat.
Căci o astfel de amintire
E, imposibil de uitat.
Aș vrea să uit
Primul salut,
Copleșitorul primul vals,
Așa ca el, nu am vazut,
Așa că eu aș vrea să-l uit.
Fiind într-o euphorie
E greu însăși de tăcut,
Fiind o persoană fericită
N-ai vrea să uiți, ce ai făcut.
Ce ai trăit de el alături,
Și cum cu tine s-a jucat,
Schimbându-te pe alta iarăși
Fată, de ce nu l-ai uitat?
Acum în cameră închisă
Vărsați-tu lacrimile-n pat,
Ne deschizând mesajele primite,
Eu sunt convinsă, l-ai uitat.
Draga mea
De mult aș vrea să ți spun
O șoaptă la ureche
O șoaptă de iubire
Și fără de pereche
Însă de as putea...
O! Dragă, de as putea...
Ti as spune mii de șoapte
Doar tu sa fii a mea.
Sunt singur, în tăcere
Și cerul tot e plin
De nouri de tristețe
Și sufletul mi e plin.
Mi e plina inima,
Iar luna nu o vad
S a dus lumina mea,
S a dus, nu pot sa vad.
Nici sa mănânc nu pot
Și nici ca as mai vrea
Cum pot sa mai trăiesc
Eu fără vocea ta?
Altar de plumb
Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare
Căci timpul e doar ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită
Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate
Căutând să audă un glas de speranță
Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină
Tu, Ea și Eu
Regret că n-am spus te iubesc la timp
Aș fi putut să te am lângă mine dar am ales să te las altcuiva
Prefer să te părăsesc, meriți tot ce e mai bun pe lumea asta,
Am început să iubesc din nou cu apariția ta.
De ce trebuie să-mi las sufletul să zboare de lângă mine
Dacă știu ca se va duce la spinii înțepători
Și nu se va mai întoarce înapoi la pieptul meu
Am greșit când mi l-am ales.
Nu te recunosc, ai ales pe altcineva în locul jumătății tale
Fericirea mea a plecat odată cu plecarea ta
M-ai împins în prăpastie chiar dacă eu am vrut să mă arunc
Te-am rugat să nu plângi și să mă împingi.
Ți-ai refăcut viața,înțeleg, însă chiar cu ea trebuia?
Din mii și sute de femei ea a ajuns să-ți fure inima
Ai ales-o după chip, dar sufletul ei cum era?
“Ea” și nu “Eu” creează doar suferinți asupra mea.
Alte poezii ale autorului
Vis
Privesc luna, îmi zâmbește,
Încercând să mă atragă
Spre cerul lin ce însoțește
O lume îmbelșugată.
Închid ochii, mă gândesc
La iubirea pierdută a noastră.
Înspre lună eu pășesc
Uitându-mi trupul la fereastră.
Ajung sus, tu mă privești
Cu un buchet de flori în mână,
Așteptând să întâlnești
O prea frumoasă zână.
Mă întreb dacă eu sunt oare
Acea zână-ntruchipată
Într-o floare protectoare
Ce-ți va dărui iubirea toată.
Te ating, te uiți în gol,
Ne-ntâlnindu-mi moarta privire
Ce speră că un miracol
Se va ivi ca o strălucire.
Ochii mei goi îi întâlnești,
Atingându-mi părul, mângâindu-l
Reușești să mă privești,
Golul inimii acoperindu-l.
Îți surâd, încep să plâng
Când încet, încet dispari.
Trandafirii eu îi strâng
În timp ce tu, domol, tresari.
O mână fină mă cuprinde,
Încălzindu-mi sufletul pustiu
Care ține încă la tine,
Necăjit și sângeriu.
Cobor treptat, deschizându-mi ochii,
Oh, lună! Mă contempli din nou,
Dar zâmbetul e acum al morții,
Suferind într-un tablou.
Îmi simt lacrimile ochilor
Transformându-se în gheață
Unde-i lumea visurilor,
Pierdută acolo în ceață?
Îți caut încă zâmbetul
Pierdut în amintire
Dar uite, îmi pierd sufletul
Într-un vis de fantezie.
greier pe creier
cântând în marasmul cerebral,
strig, dar nu mă ascultă nimeni.
caligrafic scriu cu o slovă fină,
șoptesc și mă ascultă toți.
ei
nu văd cicatricile coagulate sub piele.
nu le arăt universul retoric,
creat
cu o dispersă gândire substanțială.
discre panță
între lumi
sau doar o spaimă incandescentă?
foșnetul hârtiei câștigă
macabru.
trăim, dar nu trăim
sufletul mi-l spulberă o ipocrizie a indivizilor
un macabru cinic de inculți o idioțenie în metastază și o însângerare de corupți ascult și tac printre zidurile de fake news și analfabetism
valori principii o mizerie cognitivă o sistematizare crudă o înșelătorie absurdă tăcem și înghițim cuvinte cu gust de beton amidon sunt a lor
a lor în umbra lanțurilor când plâng și-adulmec esența unei lumi plămădite din scrum dar nici nu iese fum din a lor doar tăceri compacte asfaltate cu promisiuni deșarte
miros a letargie a norme expirate a legi nescrise ce ard pe rugul minții și ne lasă doar resturi de conștiință înghițite-n silă duhoarea minciunilor e acum sterilă și astfel suferim amarnic fără
credință
spânzurătoarea
mă prostern la cerul pământesc și mă rog,
mă rog la el
să-mi dăruiască un suflet nou,
vigoare,
izbăvire.
să curme mistuirea creierului meu
crunt și-nsângerat,
precum o pasăre moartă,
devorată acum de haite hoinare.
să stingă vălul ce îmi înfășoară trupul
în fum de tutun și băutură stătută
și să nu-l lase să se destrame fără sfârșit
în iadul sufletelor martirizate.
să vuiască glasul limpede al inocenței pure.
să strige mântuirea peste celula îngustă.
să se înalțe acum la stele
și-n vecie
trupul meu veștejit
cu mireasmă de lavandă și fructe de pădure
Deja vu
Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?
„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.
Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?
Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.
Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?
E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.
Tu ai aruncat acea păpușă.
Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață
chiar dacă tu nu îți doresti asta.
Mi ai spus să mă gândesc la tine
ca la o experiență frumoasă
care nu a durat mult.
Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,
dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?
aberez.
osândire
trăiesc în chinuri
viermi translucizi și gândaci aurii
îmi suflă în ureche ecouri vineții de moarte
nu aud
neant
piatra funerară adâncește corabia
cu urlete,
spaimă și tăcere,
morți, ca inima mea smulsă din carne
ce caută un răspuns
acum
la o întrebare retorică și iluzorie.
pământ sleit, creier răvășit
scufundă-mă în balta norilor de aramă
ș atinge-mă cum o făceai înainte să mă sting
împunge-mi inima cu un cuvânt sec.
pete de sânge stins,
roșii,
vișinii ca un tremur
pedepsește-mi venele care curg din vină
ia-mă în iadul etern al ființelor onirice
eu aștept propria-mi pierzanie
uitată sub ruină.
Vis
Privesc luna, îmi zâmbește,
Încercând să mă atragă
Spre cerul lin ce însoțește
O lume îmbelșugată.
Închid ochii, mă gândesc
La iubirea pierdută a noastră.
Înspre lună eu pășesc
Uitându-mi trupul la fereastră.
Ajung sus, tu mă privești
Cu un buchet de flori în mână,
Așteptând să întâlnești
O prea frumoasă zână.
Mă întreb dacă eu sunt oare
Acea zână-ntruchipată
Într-o floare protectoare
Ce-ți va dărui iubirea toată.
Te ating, te uiți în gol,
Ne-ntâlnindu-mi moarta privire
Ce speră că un miracol
Se va ivi ca o strălucire.
Ochii mei goi îi întâlnești,
Atingându-mi părul, mângâindu-l
Reușești să mă privești,
Golul inimii acoperindu-l.
Îți surâd, încep să plâng
Când încet, încet dispari.
Trandafirii eu îi strâng
În timp ce tu, domol, tresari.
O mână fină mă cuprinde,
Încălzindu-mi sufletul pustiu
Care ține încă la tine,
Necăjit și sângeriu.
Cobor treptat, deschizându-mi ochii,
Oh, lună! Mă contempli din nou,
Dar zâmbetul e acum al morții,
Suferind într-un tablou.
Îmi simt lacrimile ochilor
Transformându-se în gheață
Unde-i lumea visurilor,
Pierdută acolo în ceață?
Îți caut încă zâmbetul
Pierdut în amintire
Dar uite, îmi pierd sufletul
Într-un vis de fantezie.
greier pe creier
cântând în marasmul cerebral,
strig, dar nu mă ascultă nimeni.
caligrafic scriu cu o slovă fină,
șoptesc și mă ascultă toți.
ei
nu văd cicatricile coagulate sub piele.
nu le arăt universul retoric,
creat
cu o dispersă gândire substanțială.
discre panță
între lumi
sau doar o spaimă incandescentă?
foșnetul hârtiei câștigă
macabru.
trăim, dar nu trăim
sufletul mi-l spulberă o ipocrizie a indivizilor
un macabru cinic de inculți o idioțenie în metastază și o însângerare de corupți ascult și tac printre zidurile de fake news și analfabetism
valori principii o mizerie cognitivă o sistematizare crudă o înșelătorie absurdă tăcem și înghițim cuvinte cu gust de beton amidon sunt a lor
a lor în umbra lanțurilor când plâng și-adulmec esența unei lumi plămădite din scrum dar nici nu iese fum din a lor doar tăceri compacte asfaltate cu promisiuni deșarte
miros a letargie a norme expirate a legi nescrise ce ard pe rugul minții și ne lasă doar resturi de conștiință înghițite-n silă duhoarea minciunilor e acum sterilă și astfel suferim amarnic fără
credință
spânzurătoarea
mă prostern la cerul pământesc și mă rog,
mă rog la el
să-mi dăruiască un suflet nou,
vigoare,
izbăvire.
să curme mistuirea creierului meu
crunt și-nsângerat,
precum o pasăre moartă,
devorată acum de haite hoinare.
să stingă vălul ce îmi înfășoară trupul
în fum de tutun și băutură stătută
și să nu-l lase să se destrame fără sfârșit
în iadul sufletelor martirizate.
să vuiască glasul limpede al inocenței pure.
să strige mântuirea peste celula îngustă.
să se înalțe acum la stele
și-n vecie
trupul meu veștejit
cu mireasmă de lavandă și fructe de pădure
Deja vu
Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?
„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.
Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?
Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.
Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?
E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.
Tu ai aruncat acea păpușă.
Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață
chiar dacă tu nu îți doresti asta.
Mi ai spus să mă gândesc la tine
ca la o experiență frumoasă
care nu a durat mult.
Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,
dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?
aberez.
osândire
trăiesc în chinuri
viermi translucizi și gândaci aurii
îmi suflă în ureche ecouri vineții de moarte
nu aud
neant
piatra funerară adâncește corabia
cu urlete,
spaimă și tăcere,
morți, ca inima mea smulsă din carne
ce caută un răspuns
acum
la o întrebare retorică și iluzorie.
pământ sleit, creier răvășit
scufundă-mă în balta norilor de aramă
ș atinge-mă cum o făceai înainte să mă sting
împunge-mi inima cu un cuvânt sec.
pete de sânge stins,
roșii,
vișinii ca un tremur
pedepsește-mi venele care curg din vină
ia-mă în iadul etern al ființelor onirice
eu aștept propria-mi pierzanie
uitată sub ruină.
Marius Andreescu