Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.
